VREMELNICA EVADARE

Pe tălpiță, în fața porții  casei Mariei, s-au strâns vreo patru bătrâne. Lelea Mărie se bucură că mai are și ea cu cine povesti. E grea singurătatea.

De când o murit Onu, bărbatul ei, să tot fie vreo cinșpe ani de-atunci, singurătatea s-o făcut tot mai grea. Ficioru’ ei era plecat de acasă de mult, din tinerețile lui, însurat cu o orășeancă. S-o dus să stea într-o hardughie din aia cu geamuri multe, ca fagurii din stupul de albine, în care urci închis într-o cutie umblătoare,  de ți se suie inima în gât până  la auzul zdrăngănitul opririi și al ușilor ce se deschid cu un zgomot de-ți stă ceasu’.

 Apoi ,  după ceva ani de la moartea lui Onu,  să fi fost trei poate, într-o  vară,  ficiorul o venit cu  noru-sa și cu nepotu’,  Lucian, lumina ochilor lelei  Mărie, care avea vreo  de șase ani. Mama i-o sâmțât cam altfel decât în alte dăți și o știut că au ceva pe suflet. Dar nu o îndrăznit să-i întrebe ce-i. I-o lăsat pe ei să-i spuie, de-or fi avut ceva de zâs.

Și când au făcut-o sufletul ei s-a chircit. O durere surdă i s-o pus la capul pieptului și nu o lăsat-o  de tot nici acu’, după atâta amar de ani.

 – Mamă, io aș vrea să am o vorbă cu dumitale.

Ionel s-a așezat pe scaunul cu trei picioare, pe care îi plăcea să stea încă de când era un țânc cu picioarele goale și să aștepte cana cu lapte abia muls de la bivolița lor. Nu o privea în ochi și Mărie o înțeles că ceva nu-i chiar cum trâbe.

Era o seară de august, cu cer ce se spuzea încet cu lumini de stele, cu aer proaspăt vibrând aproape palpabil.

Dar lelea Mărie părea că poate atinge cu mâna încordarea din  copilu’ ei. N-o zâs nimic, o așteptat cu sufletul la gură.

– Mamă, știi noi am pus hârtii pentru loteria vizelor și ne-o venit răspuns. Plecăm în America.

Orice s-ar fi așteptat lelea Mărie, dar la asta nu s-o gândit în ruptu’ capului. Bine că nu se despart, se trezește cugetând, recunoscând că undeva în mintea ei încolțise gându’ aista văzându-i pe Ionel și Ruxandra tot șușotind pe la colțuri, tot cu priviri codite.  N-o prea avea ea la suflet pe Ruxandra, că i-o luat ficioru’ de acasă. Dar știa că e femeie de treabă, că vede de casă și de copil și i-ar fi părut rău să fie ăsta ascunzișul purtării lor. 

Apoi, lelea Mărie o înțeles că ei nu se despărțeau unu de altu’, ci de ea. America aia era atâta de departe. Străbunicu’ ei plecase cândva demult tare pe pământurile alea ca să aducă ceva mai bun pentru copiii lăsați în urmă, dar nu s-o mai adus nici măcar pe el. Străbunica o trâbuit să se omoare sângură cu șapte copii, să-i hrănească, să-i dea la școală, să-i ajute să-și facă un rost. Acu’, ce le-o venit ăstora doi să plece la capăt de lume?

Atunci lelea Mărie nu s-a gândit că ea va rămâne singură. Grija ei a fost pentru ei, că pleacă printre străini și le-o fi greu.

– Păi di ce mă Ionele? Nu vă e bine acolo în zdupu vostru? Că aveți casă faină, chiar dacă e în hambaru’  ăla ca un zdup; aveți service bune, ce vă trâbe să vă luați lumea în cap?

– Vrem să încercăm și noi mamă, să ne facem alt rost. Da’ nu vindem nimic din cei al nost’ aici, ne-am strâns niște bani de început și vedem ce-om putea face. Dacă nu ne descurcăm venim înapoi.

– Și copilu’, pe Luci, îl lăsați la mine, șai?

– Nu mamă, cum să-l lăsăm? Îl luăm cu noi, că pentru el vrem să facem ceva, să-i fie mai bine.

– Și i-o fi mamă? Acolo printre străini?

Nu i-a înțeles  lelea Mărie, dar ce putea ea face? Hotărârea era luată, toate pregătite, ei au vrut doar să îi spună și ei, ca să știe.  A aflat că părinții Ruxandrei au fost foarte supărați, că nu le-au mai vorbit tinerilor de când au aflat și că Ionel și Ruxandra erau tare amărâți din pricina asta.

– Apăi, nu i-oi mai amărî și io, că la ce folosăște?  Ei tot s-or duce,  dar mi-i frică tare că vor avea inima grea. Și s-or aduna destule acolo care să mai pună ceva pietre de moară pe inimile lor.

&

 Au plecat copiii, acu’ să fie vreo doișpe ani.

La început, mai bine de un an, lelea Mărie nu o știut  mai nimic de ei.  Îi telefonau din când în când; că or avut grijă să îi pună telefon imediat după moartea lui Onu, taică-su lui Ionel, ca să poată vorbi cu ea de la ei de-acasă.  Dar la oraș mai mergea și ea din când în când, că nu era așa departe, măcar că nu-i plăcea deloc să stea în zarva aia. După ce s-or dus în lume, scrisorile  și telefonu’ o fost singura lor legătură. Și Mărie, ca mamă, se înfiora de câte ori auzea glasul lui Ionel. Ceva în vocea lui, dincolo de vorbe, îi spunea fără tăgadă că treaba nu-i chiar bună.

La vreo trei ani după plecare, vocea lui Ionel a devenit tot mai sigură, mai cu bucurie. Lelea Mărie știa cum îi ficioru’ ei după cu spunea alo mamă,  și o înțeles că  de o vreme nu le e tocmai rău. Cu Lucian îi tot trimiteau fotografii. Așa l-a văzut crescând de la o poză la alta, din copilul  de  șase ani, cu piciorușe goale alergând prin curtea ei după puii de găină așa cum îl păstra în amintirile ei, a trecut la chipul pe hârtie al unui băiețel îmbrăcat cu pantaloni din  ăia de li se zice blugi, cu tricouri cu tot felul de desene pe chiept, apoi la băiețandrul cu păr pe frunte și cu ochelari de vedere, ținând în mâini o diplomă; nu prea înțelegea ea pentru ce, dar era mândră.

La telefon aproape că nu-l înțelegea pe Lucian ce vorbește, că la două vorbe românești băga altele în limba aia a lor. Și vorbele românești parcă erau spuse tot pe limba aia.

Când, acum patru ani, au venit cu toții în țară, mai că nu i-a recunoscut. Erau alți oameni, mai calmi, mai liniștiți, mai cu poftă de viață. Și lelea Mărie a avut trei săptămâni când n-o mai sâmțât  durerea aia în capul chieptului. Ficioru’ ei era mulțămit și asta o putea vedea cu sufletul ei.

– Ne-o fost greu ,mamă, greu de tot la început, i-a spus într-o seară pe tălpiță, sub lumina stelelor. Nu aveam de nici unele, nu știam nici unele. Știi? Rostul acolo e altu’ decât la noi. Dar o fost mult până am înțeles că, dacă ai minte și drag de muncă, dacă ești priceput, te descurci. Și așa ne-a venit inima la loc și curaju’  în sânge.  Și  ne-am descurcat mamă, ne-am descurcat mai bine decât am fi crezut.  Acu’ stăm în casa noastră, am luat-o pe ipotecă (adică cu bani de la bancă, mamă) pe care îi tot dăm, dacă ne-o țâne Dumnezeu sănătoși.  Și ne rugăm în fiece seară să avem câștig sigur pe lună să putem plăti banca, să nu ne ia casa. Da ’ om avea mamă, că știm să muncim și știm și cum să o facem. Noi vrem să plătim  casa mai devreme, să nu le dăm ălora atâta dobândă. Eu am job, servici mamă (adaugă el ca răspuns la nedumerirea din ochii mamei); și Ruxandra are. Lucian învață foarte bine, a fost mereu printre primii la școlile pe unde a trecut.   În ochi, lelea Mărie, îi citește un soi de mândrie și îi crește și ei inima. Apoi Ionel  a tăcut, o tăcere, prelungă.

–Vrem să te luăm la noi mamă acum când plecăm, să stai și dumneata acolo măcar vreo câteva luni. Ce zici?

Lelea Mărie a intrat în spaimă. Cum să plece ea de acasă? Cui să lase orătăniile, bivolița, curtea? Nu, asta n-o să o facă. Dar curiozitatea ei de femeie simplă, cu mintea ascuțită și grija de mamă, care vrea să se convingă cu ochii ei de ce spune ficioru’ că o făcut cu viața lui, i-a mai înmuiat din cerbicie.

– Io știu mă Ionele? Ce fac cu gospodăria?

– M-am gândit că asta o să spui. Așa că deja am vorbit cu badea Gheorghe și cu lelea Floare să aibă grijă de gospodărie, iar părinții Ruxandrei sunt gata să stea aici lunile cât lipsești, că le-o prinde și lor bine să fugă din oraș o țâră.  După aia or veni și ei să stea o vreme cu noi.

Lelea Mărie nu poate să nu se gândească la faptul că nici Gheorghe (cumnatul ei) și nici Floarea (nevasta-sa) nu i-au spus nimic, deși se pare că știau ceva de timp.  Dar s-a bucurat că băiatul ei s-a gândit la toate.

– Bine măi copile, oi veni dacă zici tu.

Ionel  a ridicat capul cu un zvâcnet și a privit-o cu mirare. Orice s-ar fi așteptat de la mama lui, dar să accepte așa ușor, nu. Nici nu putea să se bucure de mirare. Era pregătit de bătălie lungă, făcuse o lista întreaga de argumente, prevăzuse chiar și contraargumentele mamei lui. Dar ceea ce nu avea cum să știe el, era oful acela adânc al mamei care vrea să știe, să vadă, să fie sigură că feciorul ei o duce mai bine, sau, măcar că e bine.

Și a plecat lelea Mărie. I-a fost frică cu avionul, Doamne ce frică i-a fost! Dar câtă vreme Ionel și ai ei erau cu ea, a strâns din dinți, a asudat și a tăcut. S-a minunat de tot și toate, a ținut ochii închiși mai tot drumul peste apa aia mare, pe care a apucat să o vadă o fracțiune de secundă și apoi, știind-o sub namila aia zburătoare, nu a mai vrut să vadă nimic. Nu a putut băga în gură un singur dumicat din tăvița aia pusă pe plasticu’ de l-a desfăcut de pe speteaza scaunului din față. Nu își putea închipui cum de era mâncarea caldă, că o simțise la degete când a dat tava deoparte, dar și mai greu și-a putut închipui cum ar putea să mănânce în strâmtoarea aia cu genunchii aproape la gură.  Cu chiu cu vai a băut niște apă minerală, că i se uscase gura.

Asta însă s-a întâmplat numai la dus. La întoarcere nu i-a mai fost frică, deloc, absolut deloc, ba chiar i-a plăcut. Nu a venit singură. A însoțit-o doar Ionel, care avea ceva de rezolvat în țară, și așa a avut noroc să nu vină singură. Acolo în California a mai zburat cu avionul de la ei din Orange la San Francisco, unde au dus-o copiii să vadă și altă parte de Americă, măcar că era cam pe aceeași parte.  Acum știe asta, că a învățat să umble pe Google, să caute hărțile, să vadă. Când s-au întors acasă, Ionel i-a luat un laptop, o dihanie de aia mică, pe care a învățat să o stăpânească încă din America, cu ajutorul lui Lucian și al ficiorului ei. Se descurca atât cât îi trebuia să vorbească cu ei și să îi și vadă, să primească scrisori de alea de le zice emailuri (de zici că-s vase). Are și televizor nou, luat de Ionel înainte de a pleca ea,  că la jaful acela vechi nu s-ar fi putut uita nici părinții Ruxandrei cât au stat în casa ei.

Simte lelea Mărie că e alt om acum, că are ce povesti, că știe să se informeze și că parcă înțelege lumea asta mai bine.

Și a mai învățat ceva lelea Mărie. Copiii ei nu erau așa departe. De acolo, de pe marginea piscinei din curtea casei lor, vedea aceleași stele ca și din curtea de aici, de acasă. Iar acum, când vorbește cu ei pe Skype, recunoaște fiecare loc în care sunt și parcă e acolo lângă ei. Sufletul îi e mai liniștit, deși durerea aia din capul pieptului o încearcă încă, mai surd, dar tot acolo s-o priponit deîndată ce iar o plecat Ionel.

&

Stau cele patru femei pe tălpiță și povestesc. Trec la rând prin sită pe cei de pe uliță, ce-or mai făcut, ce-or mai zâs, care cu cine s-o luat, sau care cu cine s-or certat și din ce… fiecare țânând când cu unii când cu alții.

– Tu Ană, noi ne sfădim pentru ăștia de la noi dar voi auzit-ați că e bai mare la ăia cu ochii mici? – spune Mărie cu îngrijorare.

– Unde bre, la turci? – întreabă Ana

– Ce tu, iar dau năvală ăia?  Se bagă în vorbă și Ilinca.

Ana râde ușurel.

– Nu râde Ană, că nu-i de râs, își dă Mărie cu părerea. Au ăia un sultan dintr-ăia cu palate, le-am văst io acu’ceva vreme la televizor și nu știu ce i-o făcut un altu’ care i-o fost fârtat, dar s-o dus în America și  s-or găst dușmani de moarte.  Voi n-ați văst la televizor ?

– Da’ ce io am avut timp Mărie de televizor? Că bivolițele astea mi-or mâncat zilele, găinile diminețile și nepoții nopțile. Când mai am eu timp de televizor? Da’  ce tu, ăia din Turcia se ceartă ca Pavel a lu’ Chioru cu Ilie a lu’ Mutu? Că și ăia or fost fârtați și acu s-ar omorî!

– He, că se ceartă ei, e cum e, dar ăsta de e sultan i-o băgat la zdup pe toți ofițerii, procurorii, profesorii și alți gămainări care ar fi de partea ăluilalt. Și să vedeți voi cum i-or pus pe cei de la zdup, ca pe puii de găină, dezgoliți și legați cu mâinile la spate, unu lângă altul.  Doamne apără! Vrea sultanu’ să-i și pedepsească cu moartea.

– Păi ce i voie?

– Da’ parcă lui îi pasă? Ziceau ăștia de pe aici de pe la noi din Europa că nu e voie da’ nu cred că i-o păsa ăluia.

Se lasă o clipă de tăcere. Apoi Mărie adaugă cu amar.

– La ăia o fost bai mai demult, acu’ și-o băgat dracu coada între mai mulți. Unu’ din  cel’lalt cap de lume vrea să dea cu bombe de alea de sfârșăsc lumea, iar ăla cu păr pe frunte de la Ionel d-acolo, acela de-i președinte și are muiere tinără, tot amenință cu războiul. Ferească-ne Dumnezeu cel bun! Și-n Europa aista a noastră nu mai au loc creștinii, că mila de care ne învață Domnul e bună când toți au milă… vrea să continue dar un gând șugubăț o face să zâmbească.

–Măi frate, m-am ajuns! Să zâc eu ”la noi în Europa”, de parcă aș ști eu cum e cu Europa asta, că nu am trecut decât pe deasupra ei. Ce îi dedesubt nu știu și chiar de aș ști, miram-aș să și înțeleg!  Lelea Mărie mai zâmbește odată la gândul acesta și se uită la vecinele ei.

Floarea, cumnată-sa, nu s-a băgat în vorbă până acum. Dar pare dusă pe gânduri. Ficioru’ ei e ofițer și, de când au început la televizor să tot spună de turci și de ăștia mai noi care pot aduce năcazul, gândul ei nu e decât la el și la război.  Și la fata ei se gândește, că e doctoriță și chiar și ea poate fi în pericol. De fapt, grijile au început încă de acu’ câteva luni bune, când a văzut puhoiul ăla de tuciurii ca brazii, cu cârpe, șepci, sau alte alea pe cap, dar toți cu ochi tăind în carne vie, dând năvală peste granițele altora. Nu a înțeles de ce au plecat din locul lor, că doar și la noi o fost războaie în viețile bunilor și n-o plecat nime’ peste alții, în alte părți, așa cu puhoaiele, cu copii , cu neveste și cu alte alea.

         Și nu a priceput nici atât de ce i-or primit alții așa de ușor, doar că le-au bătut la granițe, fără să știe ce vor, cum sunt și ce vor face pe pământurile lor.  Peste o vreme a aflat Floarea că unii au făcut unele nefăcute și iar s-a mirat cu ce blândețe au fost omeniți.  

Apoi, a venit valul acela de morți fără de rost din Paris, Bruxelle sau cu i-o zice, Istambulul turcilor, pe la Regina Angliei pe-acasă, în locul acela din America,  de morți făcute de oameni ce s-au vrut morți sau de nebuni de neînțeles.  Și lui Floarea i s-a făcut  și mai frică, o frică de moarte, dar nu pentru ea, că viața ei e deja trăită, cu bine și cu rău. Îi e teamă pentru urmașii ei, nepoții și nepoatele,  sprijiniți încă cu nevoie pe umerii feciorului și ai fiicei, cei doi ce i-au dat bucuria celor mici.

 Amintirea bunicii care plângea povestind despre tatăl ei plecat cu bilet doar de dus la luptă, adânc înfiptă în mintea Floarei, a mamei sale ce se înfiora ori de câte ori își amintea de copilăria din vreme de război, nu-i dau pace femeii. Fecioru’ ei și nepoții , tineri ca bradu’, voinici și destoinici ce-or face de-o fi război?  Dar fata ? Floarea asta a înțeles de la televizor și  din vorbele bărbaților adunați la o dușcă pe prundul râului, lângă casa ei. Acu’ ascultă cu atenție ce spun vecinele, să vază ele ce-or priceput.

– Floare, ce ți s-au udat pânzele așa de tare? Di ce taci într-una? Și di ce mai plângi, zî drept!  Mărie vede lacrima ce curge tăcută din colț de ochi, prelinsă pe jgheab de riduri pe obrazul atins de vreme.

Cu un gest aproape tandru Mărie își ia pe după umeri cumnata. Și privind-o în ochi înțelege fără vorbe multe. Citește frica din privirile acelea și o simte așa cum ea a simțit la început ușurarea că ai ei sunt peste ape, acu’ când se frământă lumea de pe-acasă și apoi frica și mai mare când o aflat că și acolo or murit mulți. Ea știe un lucru: liniște și siguranță nu-i pe pământu’ aista, fără  voia lui Dumnezeu. Ce nu înțelege Mărie este cum Dumnezeu lasă pe unii nebuni fără credință și pe ăia ce zic că I se roagă chiar de-L cheamă cu alt nume, să facă atâta rău. Și apoi tot ea  își răspunde. Cei ce fac asta nu-s copiii nici unui Dumnezeu, că-și fac steag mincinos din credință sau își flutură necredința;  și știe că va veni o vreme când pacea dreptății îi va liniști pe toți cei neliniștiți și-i va răsplăti cu lumină pe cei drepți.

Doar că viața asta de azi ne lasă tot mai greu să ne păstrăm  drumul oblu, prea multă ură, prostie, minciună, ticăloșie și prea puțină iubire.  Și sufletul se face tot mai greu, ca pământul transformat în glod în vreme de ploaie prea multă și cu soare zgârcit, în vreme de furtuni venite de nici unde cât ai clipi, sau se topește în arșițe fără de sfârșit.

– Lasă Floare, nu te gândi la rele. Bunu-i Dumnezeu și le-o da minte la domni și gând înțelept ălora de n-au crescut destul și încă se joacă de-a moartea. Moartea nu-i o joacă și-o veni vremea să înțelegem asta cu toții. Dincolo de moarte nu ne așteaptă  sfârșitul, doar dacă nu avem grija netezirii drumului pe mai departe.

– Numai de nu L-am mai mânia atâta tu Mărie, că ui cum s-o supărat pe noi!

În seara ce se lasă cu întuneric adâncit de norii îngrămădiți pe orizonturi, s-a pornit vânt de speranță, vânt ce pare a se înteți  primejdios, vrea să răstoarne acoperișuri și să smulgă pomi din rădăcini. Dar vântul sfârșește prin a alunga norii și a face loc stelelor să strălucească. Mărie și Floare ridică ochii spre stele și le arată zâmbind celorlalte vecine.

–Hai să merem la culcare că s-or aprins lumânările! Și mâine va fi soare.

BĂTRÂNII CU CHIBRITURI

 Când Dumnezeu adaugă ani la viața ta,

cere-I să adauge viață la anii tăi (Anonim).

Dar viața să fie nu oricum ci cu demnitate și cu iubire împărtășită.

E iarnă, e februarie, e ger… şi vântul bate cu puterea iernilor de dinaintea vremilor de azi, când  vorbim de încălzirea globală. Anul Nou a trecut şi pe stil  nou şi pe stil vechi, dar nou nu e nimic… e tot sărăcie, tot tristeţe şi o nesfârşită singurătate.

Doar că acum singurătatea s-a prelins îngheţată pe hornurile caselor îngropate în zăpadă. Ea îl învăluie parşivă pe bătrânul zgribulit lângă soba fără lemne.

Ea o acoperă pe bătrâna care cu mâna tremurândă îşi toarnă în pahar ultima picătură de apă ce mai e în găleata.

Bătrânul îşi propteşte fruntea în palmele muncite şi caută pe faţa de masă, pe care pale de zăpadă aduse de vânt pe fereastra spartă nu se îndură să se topească, caută înfrigurat cutia cu chibrituri. Nu mai găsește decât un singur băţ.

Tot cu  mâini tremurânde Bătrâna strânge în căuşul palmelor cele două beţe de chibrit răsfirate pe plita ce-şi cască ochii goi răspândind fiori. O bucurie plăpândă îi licărește în ochi.

Bătrânul  nu mai simte frigul pentru că e atâta întuneric în casă încât  i se pare că toate simţurile i s-au stins. Şi  e atâta linişte…. Trupul i se frânge şi alunecă încet pe lângă piciorul mesei, capul se izbeşte de podeaua înghețată, fruntea i se odihneşte pe altă pală de zăpadă zgribulită pe podea. Are în palme cutia cu chibrituri. Reuşeşte să scoată băţul firav şi cu greu să îl aprindă. Deodată nu mai e acolo ci pe canapeaua ce stă cu spatele la caloriferul călâi din apartamentul fiului lui. Si fiul lui este acolo, îi ţine mâinile într-ale sale şi-l priveşte cu dragoste în ochi. Doamne,  cât e de cald şi de bine!!!

Bătrâna îşi şterge cu dosul palmelor lacrima ce-i atârnă din ochiul stins de tristeţe. Apucă între degete schingiuite de muncă un chibrit și-l trece pe plita încremenită. Se-aprinde și trupul bătrânei se înfiorează.  Lumina tremurândă joacă în faţa ei şi chibritul arde, arde până la degetul ce nu-i mai simte dogoarea. Chipul nepoatei îi surâde cald şi ochii bătrânei se umezesc, dar lacrima nu mai curge; stă acolo îngheţată în singurătatea şi întunericul acela sinistru. Undeva afară aude cum şuieră vântul; el îi aduce glasul mamei venit din negură de vremi chemând-o în casă la căldura focului de lemne.

***

Un sunet de telefon, al doilea, zbârnâie stins în casele din vecinătatea celor două singurătăţi. Şi acolo, sub nămeţi glasurile pătrund cu greu. O voce de bărbat, parcă încărcată de spaimă, întreabă de Mama, o voce  speriată de codană întreabă de Bunicul…. Acelaşi răspuns… nu ştim nimic, şi noi suntem sub zăpadă!

Într-un târziu, mult prea târziu, zăpada tăiată cu fierăstrăul desfundă  aici o uşă, dincolo un ochi de fereastră.

Pe uşa deschisă cei ce intră în casa uitată de lume în bătaia crivățului,  văd un trup de bătrân  îmbrățișând piciorul mesei într-o ultimă  şi tandră cuprindere a celor pe care i-a adus pe lume.

În apropiere se zăreşte  trupul bătrânei cu ochii larg deschişi spre chibritul rămas neaprins, ca o ultimă speranţă, şi cu o ureche dezvelită spre a auzi mai bine glasul nepoţilor sau, cine ştie, poate pe al mamei venită să o scoată din singurătatea îngheţată.

 Știrile anunță sec: Au fost găsiţi oameni morţi şi nu puţini!!

  Cinic, cineva comentează: Au fost beţivi !

Cu regrete târzii, fii, fiice, nepoți sau nepoate plâng la căpătâiul unor sicrie înghețate. De undeva de sus, bătrâni eliberați din cătușele vieții ar vrea să le șteargă lacrimile cu un ultim gest tandru de iubire. E frig, cumplit de frig… dar în sicrie se face căldură. Căldura unei iubiri fără răspuns, a unor sacrificii criptate. Ea va însoți, de dincolo de vămi, pașii celor ce au uitat o vreme și iar vor uita că rădăcinile chiar și când par a fi uscate, încă mai trăiesc și mai au nevoie de un minim de  hrană. 

LIMITELE COMPROMISULUI

Compromisul este arta de a împărți un tort

 în așa fel încât fiecare să creadă

 că a primit felia cea mai mare.

 Ludwig Erhard

– Ce mă face să cred că ceva nu-i în ordine? Undeva, nu știu unde, nu știu când s-a produs un scurtcircuit. M-am străduit din răsputeri să dau fiecăruia ce am crezut că vrea să primească. Adesea disimulând, făcând compromis cu propria mea conștiință. Și totuși…

Sunt întrebări și gânduri ce-l frământă pe Vlaicu de o vreme încoace. Nu-l mai lasă să doarmă, nu-l mai lasă să respire. Toate-i merg anapoda. Parcă toți cei din jur îl condamnă și habar nu are pentru ce.

Soția lui, Valeria, o fată de bani gata la părinții ei, venită în căsnicie cu o avere considerabilă, încă sprijinită substanțial de ai ei, se arată tot mai nemulțumită. Accese de țâfnă o scutură la intervale tot mai scurte, reproșuri în cascadă vin să-i amărască viața. Și el nu înțelege de ce. De înșelat nu o înșeală, deși , Dumnezeu i-e martor că au fost atâtea ocazii și atâtea tentații. Fata aceea cu părul de aur, cu care s-a întâlnit la ultima expoziție din Madrid, mai că i s-a pus în brațe și el, pe ultima sută de metri, a dat bir cu fugiții. Nu că n-ar fi vrut, dar i-a fost frică. Nu știe de ce. Poate de el însuși, de pierderea statutului de soț al unei femei cu stare, pe urma căreia trăiește și el bine.  Are, ce-i drept, un salariu bunicel ca șef de departament, dar nu și-ar permite toate câte le fac ei numai din salariul lui. Nu mai vorbește de nevoile Valeriei care, fără coafor la fiecare două zile, fără cosmetică și fără antrenamente la sală, nu poate trăi. Și ea, prin munca ei nu aduce nici o lețcaie în casă. Nici gospodărie nu face, că nu are timp. Noroc cu menajera. Valeria e ocupată cu tot felul, nu prea are el habar cu ce, dar nici nu o întreabă. Că așa a promis, să o lase liberă să respire, să trăiască, să nu o bage în colivia căsniciei pe ea care mereu a fost liberă ca pasărea cerului. Pe vremea când a făcut jurământul acesta ea îl iubea, sau se părea că îl iubește și el… O iubea și el, dar, sincer cu sine măcar, iubea mai mult ce oferea fata aia.  Visul lui era să-l scoată din statutul lui de copil de familie medie, cu trai onest, dar fără excese. Și el și-a dorit mereu mai mult, s-a visat mai sus. Își amintește că i-a spus odată mamei:

– Un lucru să știi! Eu sărac nu voi mai fi niciodată!

Și s-a ținut de cuvânt. A găsit-o pe Valeria și gata, a văzut oportunitatea. Iar fata nu era deloc de lepădat.

Nu, pe Valeria nu a înșelat-o, cu fapta. Iar poveste cu gândul e doar o poveste. Nu-i vorbă, pe colegii lui, care se dădeau în stambă la fiecare plecare, nu i-a lăsat să vadă asta, nu a confirmat și nu a infirmat nimic. Ce? Să-l creadă mai prost? Și așa, tot îi era frică să nu ajungă chiar și ambiguitatea asta la urechile lui socru-său sau ale nevestei, că atât îi trebuie.

Socru-său îi aranjase și postul ăsta de șef în care se străduia să facă ce putea mai bine, că nu era tocmai nepregătit. Doar că i se părea prea puțin. Ar fi vrut să urce și mai sus.

Ce el nu putea fi director? Doar avea studiile necesare. Numai că pe directorul lor era greu să-l urnești de unde era. Trebuia să recunoască, nu fără ranchiună, că era și bun. Și nu știa cum dracu făcea că se bucura de un succes turbat. Ceea ce lui îi scăpa. A tot încercat să fie cumsecade cu toți cei din departament, să se pună bine cu toți cei ce reprezentau legături de muncă, să facă tot ceea ce i se cerea și se considera chiar bun în asta. Atunci de ce nu se bucura de același succes? De ce oamenii păreau a nu da doi bani pe el?

Când i-a cerut, cât a putut el de frumos, scorpiei ăleia de la personal să angajeze pe una de i-o recomandase un partener cu ștaif, aia s-a uitat lung la el și l-a întrebat obraznic:

–  Dumneavoastră știți ce vorbiți? Cum s-o angajăm pe cucoana aia?  N-avem destule pițipoance deja? Ne mai trebuie încă una?

Adică ce-i păsa ei că e pițipoancă? Dacă avea spate și spatele putea fi de folos instituției ea ce treabă avea? Și era departamentul lui, nu al ei.  Dar a cedat diplomatic, fără prea multe comentarii, că nu voia să se pună rău cu scorpia. Cine știe când va avea nevoie de ea?

Sau când a propus mărirea de salariu pentru Gelu, directorul i-a spus fără rezerve:

– Nu e momentul acum. Lasă pe altă dată.

De ce el să lase și când s-a dus subalternul lui, nea Gogu, cu aceeași cerere, pentru același Gelu, directorul a fost imediat de acord?

Dacă face o propunere pentru vreo mișcare în departament, pentru vreo acțiune îi vede pe toți că lasă privirea în pământ și nu scot o vorbă. Dacă insistă, se găsește totdeauna câte unul să aducă argumente cum că nu e bine așa și toți restul îi țin tira ăluia. E drept că argumentele lor stau în picioare de cele mai multe ori, el nu le poate contrazice, dar el chiar nu are niciodată dreptate?

Și socrul lui, ca și maică-sa Valeriei, și ăștia parcă îl văd ca pe-un valet al prețioasei creaturi. Și asta doar de o vreme încoace că la începuturi, Doamne, ce-i mai cântau în strună! Din flăcăul lui tata nu-l scotea bătrânul și acum… L-a auzit cu urechile lui spunându-i Valeriei:

– Nu-l lua și pe ăla cu tine la prezentare că prea e fără culoare! Tu trebuie să strălucești! Mai bine ia-o pe prietena aia a ta, Cornelia sau cum o cheamă. Nici aia nu are deloc culoare dar, prin contrast, te scoate pe tine mai bine în evidență, pe când Vlaicu are efect contrar, că e bărbatul tău. Zău, acum îmi pare rău că te-am lăsat să te măriți cu ăsta. Puteai găsi și tu unul mai briliant!

– Ce-ai fi vrut, dragă, să-l iau pe Briliantul? Lasă că-i bun și Vlaicu. Măcar nu-mi dă de lucru. Stă în banca lui.

De la discuția asta au început toate necazurile lui Vlaicu. Adică cum stă în banca lui? Da ce el e școlar? Și ea profesoară? Lasă că-i arată el! Dar tot el se sucește. Nu-și poate permite s-o piardă, că s-au dus avantajele. Și totuși… ceva trebuie să facă.

 E zece seara. Pe noptiera de lângă pat ceasul ticăie enervant. E târziu în noapte și Valeria nu a ajuns acasă. Sună telefonul:

– Hei, Vlaicu? Ce faci dragă, dormi?

– Tu ce zici? Ți se pare că dorm?

Pare că nu-l aude, sau oricum nu bagă în seamă replica lui.

– Vezi că eu întârzii în seara asta. Sunt cu tata la o prezentare.

– Și eu de ce nu știu? – vrea Vlaicu să întrebe dar discuția dintre ea și taică-său îi reînvie dureros în minte.

– Nu-ți face griji, mă aduce șoferul lui tata acasă, că nu mi-am luat mașina. Tu poți să te culci.

Vlaicu simte cum i se urcă sângele în tâmple. Îi stă în gât o replică tăioasă. Dar tace. Aceeași păcătoasă tendință spre compromis îl amuțește. Vrea să îi spună totuși ceva, dar în auz sunetul intermitent al tonului întrerupt îi taie elanul.

Se ridică pe marginea patului și își proptește brațele pe cuvertura răvășită. Capul îi cade în mâini și deodată, un șuvoi de lacrimi îi udă obrajii. Nu-i vine să creadă. Nu-și amintește să mai fi plâns din seara aceea în care, în excursie cu colegii el nu a putut merge la bar cu ei că nu avea destui bani la el. O ciudă imensă l-a cuprins atunci și, după ce a pretextat că nu se simte prea bine, în dormitorul liceului unde erau găzduiți, a plâns amar. Dar și-a jurat să nu se mai întâmple asta niciodată. S-a așezat pe patul de cămin, întins, cu fața spre tavan și s-a lăsat să viseze. S-a văzut într-un costum de culoarea fierului curat, cu cravată elegantă, coborând dintr-o mașină de mașină în fața unui hotel impunător. Nu-și aducea aminte în ce film sau în ce poze văzuse toate astea. A avut grijă însă ca, mai târziu, să aibă și costumul acela și mașina de mașină și să coboare mândru în fața nu doar a unui hotel, ci a cât mai multora. L-a costat ceva asta, dar a meritat.

– A meritat oare? – se întreabă acum ștergându-și cu ciudă lacrimile de pe obraji.

Ce are el de fapt? Nevastă? Nu prea. Copii? Nici unul, că strică silueta și soacră-sa le-a spus că nu se merită. Cel puțin nu încă… și au trecut vreo patru ani de când s-a băgat la jug. Părinți? Da, pe ei îi are, doar că ei nu-l mai prea au pe el.

Dorul de apartamentul acela modest de cartier îl inundă încet. Cu mirare se oprește din plâns.

– Da asta voi face!

Pune mâna pe telefon și sună.

– Sărutmâna mamă! De când nu i-a mai spus așa?

– Vlaicu, ce e mamă? S-a întâmplat ceva? Simte îngrijorarea zbârnâind în glasul pe care-l știe de-o viață, sau chiar de dincolo de ea.

– Nu mamă! Nu s-a întâmplat nimic. Doar că mi-e dor de voi.

– Măi băiete, ce-i cu tine? Nu-mi spune că nu-i nimic, că nu ești tu!

Da, nu era el cel din ultimii ani, cel ce-și vizita părinții la câteva luni odată și suna tot cam așa. Noroc că-l mai sunau când mama, când tata. Și de câte ori vedea telefonul lor se întreba:

– Ce mi-or cere oare?

Acum realizează cât e de nedrept. Oamenii aceia nu i-au cerut niciodată nimic. Doar să dea câte un semn, să știe de el.

– Mamă, pot veni până la voi? Chiar mi-e dor!

Mama îl așteaptă în prag. I-a văzut mașina pe geam, pândind venirea lui. Simțea ea că ceva nu e bine cu Vlaicu. Nu-l apuca pe el dorul așa, tam-nisam. Cu capotul tras peste cămașa de noapte mama îl privește îngrijorată.

– Ce e copile?

– Copile! Da! Pentru mama tot copil am rămas, –zâmbește Vlaicu în gând și o strânge în brațe.

– Nimic mamă, doar că mi-a fost dor să aud iar acest copile!

Intră apoi în casa care până în urmă cu ceva ani i-a fost acasă, și un sentiment de liniște și pace adâncă îl cuprinde. Mama pune mirată în glastră buchetul de flori pe care l-a adus Vlaicu. Era buchetul pregătit, conform tradiției săptămânale, pentru Valeria. L-a smuls cu ură aproape din glastra care-l adăpostea pe servanta din holul imens de la celălalt capăt al orașului. Dar mama nu avea de unde să știe asta și nici nu avea de gând să îi spună.

Se așează pe canapeaua din sufragerie unde tata, bătrânul cu chip blând și obosit, îi face semn, bătând cu palma ușor pe cuvertură, să stea și el. Mama se așează și ea alături, ca-n copilărie când urmăreau împreună câte ceva la televizor.

Se lasă tăcerea. Nici unul nu are curajul să înceapă vorba. Până când mama, cu nerăbdare și grijă întreabă:

– Ești cumva bolnav, mamă?

Zâmbește. Zâmbește printre lacrimi ce-i apar în ochi, dar le împinge cu strășnicie înapoi.

– Nu mamă! Am fost, cred, tare bolnav. M-am îmbolnăvit de boala compromisurilor mamă.  Dar în seara asta stau cu voi și mă voi face bine.

Nu înțelege mama prea bine despre ce este vorba, nici tata nu înțelege. Doar intuiția le spune că-și vor regăsi băiatul.

A FI SALVAT NU E O REGULĂ A VIEȚII

 

Liniștea era regină, ca de obicei, în regatul micului apartament de două camere confort doi, dintr-un bloc cenușiu, ascuns printre altele la fel, din cartierul mărginaș al orașului de la poale de munte.

Medea se juca pe covor cu păpușa fără o mână, salvată dintr-o răbufnire a tatălui ei, într-o seară când s-a întors beat criță și a aruncat  de pereți tot ce a găsit în cale. Mama nu era acasă, tocmai plecase încuind-o pe copila rămasă cu sperietura în ochi și cu plânsul în gât în apartamentul pustiu.

– Să stai cuminte că vine taică-tu acasă repede. Așa a promis. Sper să nu uite.  Vorbele astea i le-a aruncat grăbit mama, trăgând ușa după ea și încuind-o temeinic.

Era prea mică Medea să se mire că mamei nu părea să-i pese dacă va uita sau nu tata să vină, dacă ea va rămâne singură mult sau puțin. Tăcerea, vremelnic curmată de  vorbele mamei și sunetul metalic al cheii încuind ușa pe dinafară, a învăluit-o în haina ei protectoare cu care se obișnuise.

Cu sau fără ai ei acasă, liniștea era stăpână absolută între pereții aceia de beton. Singurele vorbe pe care le auzea rar erau întrebările abia schițate legate de administrarea cotidiană a casei, câte vreun reproș scurt, aruncat printre dinți de părinți unul altuia și, și mai rar, câte o vorbă adresată ei.

– Fată ai grijă cum mănânci să nu te arzi, stai locului, joacă-te cu ce vrei, ce bine că stai la televizor...

Mai târziu, în preadolescență, când profesorii nemulțumiți mereu de ea îi chemau părinții la școală și ei nu aveau de gând să se ducă, tăcerile de acasă și prezența pe rând a celor doi în spațiul strâmt au făcut-o pe Medea să înțeleagă vag că ceva nu e cum trebuie.  

A priceput asta mai cu seamă în ziua aceea ce i-a făcut o rană în minte. Era la Doina acasă, o colegă de la care a avut de luat un caiet cu teme, când  i-a văzut pe părinții fetei în bucătărie, îmbrățișați. Tatăl Doinei o privea pe nevasta lui în ochi cu o privire pe care Medea nu o văzuse niciodată la vreunul dintre ai ei, de când se știa. Cu o mână bărbatul o ținea de după mijloc și cu cealaltă îi mângâia o șuviță de păr răvășită de căldura gătitului.

– Mai stai și tu iubit-o, că ai obosit. Uite, lasă că fac eu curat acum când termini, bine?

Multă vreme i-au sunat în urechi Medeii vorbele alea, cu un soi de dor neînțeles, cu dorința de a le mai auzi, egală cu tânjitul după ciocolata cu alune.

Într-o seară de primăvară târzie, cu nori amenințători pe cer și cu valuri de căldură izbind de pereții caselor ca valurile mării de nisipurile plajelor, Medea a auzit în sfârșit cheia în broască. Mama plecase, ca de obicei demult, doar că acum fetei nu-i mai păsa. Singura ei grijă era să fie acasă după ceasurile ce se scurgeau între plecările mamei și venirile tatălui, sau invers. Învățase să le știe câte la număr, după un exercițiu mult mai îndelungat decât orice temă de făcut acasă.

Erau destule ceasurile alea, așa că învățase să-și facă programul în aceste ore de eliberare din tăcere, când părea că nimeni nu băga de seamă că ea dispărea din peisaj. Important era ca oricare dintre ai ei s-o lase sau s-o găsească între pereții aceia ce în mintea lor însemnau, probabil, siguranța fiicei lor.

Medea se mirase foarte tare când, într-o vacanță o auzise pe mama spunându-i bunicii, unde se aflau în vizită, că dacă nu s-ar fi gândit la soarta fetei ei, n-ar mai fi stat cu ovina aia nici un minut.

La început i-a fost greu Medeii să înțeleagă că ovina nu era doar rădăcina numelui lui Ovidiu, tatăl ei, ci și imaginea maică-sii despre el. Nu-i vorbă că și Ovidiu n-o scotea pe nevastă-sa, Stela, din lumina cine știe câtor ochi, atunci când vorbea cu oricine altcineva l-ar fi ascultat.

După zbârnâitul tăcerilor în urechile copilei, atâția amari de ani, vorbe de astea aveau efectul tunetelor în furtunile de vară. Nu, nu le-a prea deslușit sensul la început, apoi lucrurile au început să se limpezească  precum cerul după furtună. Doar că ei începuse să nu-i mai pese nici de cer, nici de limpezime. Sânii, abia mijiți sub tricou, deveniseră obraznici și sânii aceia i-au deschis porțile către orele ei de eliberare din liniște, petrecute cu băieții, pe unde apuca.

Când a auzit cheia nu și-a mai scos blugii de pe ea, că nu apucase să se schimbe; abia intrase în casă și era deja trecut de miezul nopții. Maică-sa îi spusese că pleacă la colega ei Monica, să termine un bilanț pentru o firmă și că rămâne toată noaptea. Fata știa că explicația era așa, ca să fie spusă, și dacă cumva Ovidiu ar fi întrebat să aibă fata ce să răspundă. Dar Ovidiu nu întreba. Mai ales că în ultima vreme și el pleca multe nopți de acasă. Auzise că avea pe una de lucra la un supermarket și la aia își petrecea o groază de vreme. Asta  aflase  Medeea tot din discuțiile maică-sii cu maica-sa.

Medea nu le mai spunea demult nici mamă, nici tată, nici bunică sau bunic. Îi ocolea pe toți cât putea. Încerca să nu îi tamponeze cu problemele ei, nu că nu ar fi avut, dar știa că oricum prea puțin le pasă. O singură chestie o enerva la culme. Ambii, în diverse ocazii, dădeau vina pe ea.

– Fata asta a noastră, că dacă nu m-aș fi gândit la ea nu mai stăteam cu ea nici o zi. Dar copilul e copil, trebuie să aibă o familie, ce dracu? Cam așa, cu variațiile de rigoare, sunau vorbele lui Ovidiu.

– M-am sacrificat, dragă, o viață de om, ca să aibă fata asta o familie. Dar, la cât e de mută și la cât seamănă cu taică-său, nu știu dacă a meritat.

– Hm, mama se dă și rănită – nu a putut Medea să se abțină după ce a auzit-o odată plângându-se unei colege cu figură de capră și cu voce de papagal răgușit, cu care se retrăsese în bucătărie la o cafea.

Încet, încet însă nu i-a mai păsat nici de ei și fără să-și dea seama , nici de ea.

S-a temut degeaba Medea, tata nu a intrat în camera aia a ei, că nu intra de obicei, pentru că acolo dormea și mama de multă vreme și femeile din casă păreau că au ieșit complet din viața lui. Se retrăsese în cămăruța cât un pat și o noptieră și se-ncuiase într-un suflet care, câteodată, i se părea Medeii că totuși suferea. Lucrul acesta nu l-a observat niciodată la mama. Pe chipul Stelei se instalase o încrâncenare și o umbră ce-i izvorau de pe frunte și se prelingeau prin cutele ce-i străjuiau gura cu buze subțiate de atâta încrâncenare.

A răsuflat ușurată și pe întuneric și-a scos pantalonii și așa, cu șosete și restul s-a ascuns sub pătură, strângând din ochi.

– Dacă ei nu au plecat din închisoarea asta, lasă că plec eu! Cu gândul acesta, încă abia mijit în trecerea de la trezie la somn, s-a afundat Medea în liniștea dinlăuntrul său, fugind cu viteza visului de liniștea închisorii.

&

Pe străzile de la marginea Romei era cald, zăpușeală. Medea respira cu greutate. Fusta scurtă abia acoperindu-i umbra de chiloței, măcar nu îi ținea și mai cald, ba mai mult se mai umfla sub câte o pală de vârtej stârnit de trecerea camioanelor și asta îi pica bine. Strânsese ceva bani, așa că astă-seară nu va mânca bătaie. Măcar de ar apuca să mănânce ceva mâncare mai ca lumea. Ieri a avut noroc. Tipul acela cu mașină mișto a dus-o la masă,  după ce era să leșine înainte de a-și face numărul. I-a spus cinstit că îi e foame și, culmea, a citit în ochii bărbatului un soi de compasiune. I-a dat și bani mai mulți decât ceruse. Doamne cât s-a rugat să fie beat Jean  și să nu vină el s-o culeagă de pe tarla. Când se întâmpla asta și-l trimitea pe Gioni, acela avea consemn, să nu se atingă de lovelele fetelor lui și putea intra cu prada în camera de nici patru metri pătrați, împărțită cu cămila aia de Merry. Dacă nici aia nu era încă la domiciliu, sau cât era ea la closetul comun de pe hol, reușea, cu inima bubuind, să ascundă câte ceva în locul găsit, după îndelungi căutări. Era o gaură în perete chiar în spatele șifonierului, sub tapetul scorojit peste tot; scorojeala făcea în așa fel încât nu se vedea că acolo erau posibilități de îndepărtare a tapetului pentru a adăposti ascunzătoarea. La început, nu a lăsat banii ei acolo. Și asta pentru că, nu mică i-a fost mirarea când în gaura aia a găsit cinci sute de euro într-o pungă de plastic. Era clar că și altcineva folosea ascunzătoarea. S-a gândit, desigur, la Merry. Pe ai ei i-a mai lipit o vreme cu scotch de  fundul bazinul de la baie, dar se temea că păcătosul acela de scotch se va desprinde și comoara ei se va duce pe apa sâmbetei. O vreme a tot verificat ascunzătoarea din perete, să vadă cât mai pune Merry deoparte. Și, surpriză, nimic nu s-a mai adăugat și nici semne de umblat nu erau; asta cu toate că Medea era absolut sigură că și cămila  îl fura pe Jean. Nu se confesau una alteia că se temeau. Când, după vreo cinci luni, la cei cinci sute nu s-a mai adăugat un șfanț, a început să se întrebe dacă nu sunt ai altcuiva. Într-o seară târzie de beție a peștilor,  a auzit ceva despre fata ce locuise acolo cândva înaintea lor,  în urmă cu ceva mai bine de doi ani, după câte a înțeles Medea. Se vorbea despre moartea ei într-un șanț omorâtă de ”dracu știe care ne-a luat pita de la gură”, cum înjurase Giovani. Figura lui Jean,  deodată întunecată și  încrâncenată i-a dat fiori fetei. Ceva îi spunea că nu era străin de moartea aia, mai ales că nu odată o amenințase și pe ea cu tăiatul gâtului, dacă îi trece cumva prin minte să-și pună coada pe spinare.

– Că să știi fă, au mai încercat și altele și acu’ fac trotuarul la draci, auzi fă?

&

Medea nu împlinise nici paișpe ani când a fost adusă în Roma. Gelu, iubitul ei de acasă, cel ce-i jurase toate stelele de pe cer și luna ca veșmânt, i-a zugrăvit o viață în doi așa cum nu îndrăznise ea vreodată să viseze. Imaginea din bucătăria Doinei, colega ei, deschisese cândva o ușiță spre o astfel de viață, dar o uitase demult. Gelu i-a readus visul pe pervazul ferestrei la care îl aștepta înfrigurată să o fluiere  spre evadare. Până într-o noapte când evadată din tăcerea de acasă, nu s-a mai întors. Își amintește că a îmbrăcat-o ca pe o cucoană, i-a făcut niște poze, apoi i-a pus în mână un carnețel cu coperți cartonate vișinii și i-a spus că acela e pașaportul ei și că să nu uite, de-acu’ te cheamă Simona și trebuie să fii ascultătoare. Nu avea voie iasă din vorba lui, să nu răspundă decât la ce e întrebată  și numai ce o învață el. Nu a avut emoții la trecerea graniței cu trenul, că a ascultat tot și s-a dat de 19 ani, cu școala terminată și plecată în excursie cu iubitul ei, la Roma. În Viena au stat pe străzi și ar fi vrut să vadă cât mai mult din orașul acela care îi plăcea, dar Gelu, ca prin minune, își pusese parcă o mască.

– Ascultă fată, eu rămân aici câteva zile. Tu pleci cu prietenul meu Jean la Roma și vin și eu.  Acu’ mergi în gară unde te ducem noi și aștepți pe Jean acolo, că noi avem ceva treabă. Medea a lăsat în urmă bulevardele largi și parcurile acelea frumoase cu regretul față de un necunoscut ce nu se lasă pătruns și a așteptat în gară. De cum a venit Jean i-a spus printre dinți.

– De-acu asculți de mine Simono, că altfel…

Nu înțelegea ce înseamnă acel altfel, dar se gândea că n-o dura mult până va veni Gelu. S-a mirat că Gelu  nu a mai venit la gară. Nici nu a apucat să-i spună la revedere.

Când au ajuns la Roma, Jean a devenit și mai morocănos. Dacă pe drum nu a vorbit deloc, la Roma a început să se uite și urât. Au coborât într-o gară cu nume ciudat, Roma-Tiburtina. Apoi au ajuns la casa răpciugoasă care, de-atunci, mai bine de patru ani îi devenise domiciliu. De aici era luată la pauza de prânz a italienilor, când începea venirea clienților, și era adusă uneori spre dimineață.  Primele zile, petrecute acolo printre fetele acelea îmbrăcate sumar când plecau de acasă și purtând doar blugi răpciugoși sau rochii sărăcuțe în puținul timp liber, nu au lămurit-o deloc. Ea o ținea sus și tare că va veni iubitul ei și o va lua.

– Bre, proastă ești, tu chiar nu pricepi nimic? O să vină o căruță de Gelu da’ ăla al tău non arriva mai, capisci ragazza? Uită, fă!

I s-a părut Medeii că în glasul fetei nu era doar răutate afișată ci și frică și tristețe. Nu înțelegea de ce îi e frică, până când, a doua seară a asistat la prima bătaie cu picioarele și cu pumnii. Merry a fost călcată în picioare și nu a cârtit. O privea disperată și ochii mari și negri ai Medeii s-au umplut de lacrimi.

– Nu te zmiorcăi tu, că de mâine ieși cu asta și gata cu trântoreala, o iei pe muncă, că nu ți-oi da mâncare degeaba.

Când a înțeles Medea despre ce era vorba, era deja prea târziu. În cuvinte scurte Merry (pe numele ei de-acasă Ioana) i-a explicat ce și cum și ce-o așteaptă dacă nu se supune.

Medea, acum Sony, nu mai era de multă vreme fecioară, că nopțile ei de evadare  au fost lecții pe drumul acesta. Dar chiar și așa, să se vândă îi era greu să înțeleagă.

Nu i s-a părut ciudat la început că trebuia să dea toți banii câștigați lui Jean. Cum nu primise bani înainte pentru chestiile alea, acum că primea mâncare și un pat așa cum era și acasă, nu a stârnit în mintea ei de copil prea devreme rupt de inocență, nici o întrebare. Treptat, începuse să intre în ritm, trecuse peste sila începutului, peste durerile cumplite provocate de unii care erau brute pe două picioare. I-a folosit  și să le urmărească pe fetele cu care-și împărțea viața.  Era clar că nu are loc de-ntors. Doar după vreo șase luni a început să înțeleagă mersul lucrurilor. Așa și-a căutat ascunzătoare, așa a început să pună euro peste euro, că nu putea sustrage prea mult, altfel primea picioare  în burtă și pumni în cap. Iar gândul ei se cantonase încăpățânat în momentul acela când va putea evada de acolo. Era un gând neîmpărtășit de niciuna dintre fete, dar  de care ea era sigură că le bântuie pe toate.

Uneori, sub cearceaful îmbâcsit ce-i acoperea trupul firav și frânt de amor timpuriu și adesea sălbatic, se mai gândea la liniștea din închisoarea copilăriei, la femeia care  îi fusese mamă și la omul acela, cu priviri hăituite, care i-a fost o vreme tată. Nu-și amintea  nici un moment în care să fi simțit o mângâiere de la vreunul dintre ei. Poate, când era mai mică, pentru că anii din urmă au fost un fel de război de guerilă a fiecăruia cu fiecare.  Or fi căutat-o oare? Nu avea să știe probabil niciodată. 

&

Noaptea se lăsase friguroasă peste o Romă în prag de noiembrie.  Tocmai scăpase de un client și își făcea în gând socoteala că, dacă mai prinde unul,  e destul pe azi și poate suna după gardă.

Stătea  rezemată de un zid de beton, cu picioarele încrucișate la glezne. Undeva în dreapta ei, pe sensul de mers al autostrăzii, într-un refugiu, se oprise o mașină cu rulotă. Doi copii blonzi au coborât gălăgioși și, în urma lor, au coborât o părinții, și ei blonzi, tineri și veseli ținându-se de mână. Și-au întins brațele ca oamenii ce doresc să-și  dezmorțească oasele, cu ochii spre cerul încă înstelat, chiar dacă iarna nu părea a fi foarte departe.  Copiii alergau râzând unul după altul în jurul părinților lor; și aceștia se țineau de mână. Imaginea din bucătăria Doinei, rămasă pe boltă de amintire din copilărie, străfulgeră o secundă prin fața ochilor Medeii deghizată în Sony.

Nici nu băgă de seamă mașina bleumarin, elegantă ce se oprise în dreptul ei. De la volan o privea un tip cu păr grizonat, aproape alb, cu un zâmbet ușor amuzat. A vrut s-o claxoneze pe tipa care  părea a aștepta client, dar care nu se arăta preocupată neapărat de agățat. Era frumoasă, așa cum stătea acolo în bătaia lunii, cu picioarele lungi înveșmântate în negru, încrucișate într-o poziție mai degrabă de relaxare decât sexi, cu pletele fluturând în vântul întețit de trecerea tirurilor, cu jantilica albă până la brâu acoperind bluza ce dezvelea sâni proaspeți, chiar dacă nu de mărimea celor la modă în vremurile alea. Fustița scurtă, și ea neagră, devenise aproape o uniformă a acestei ocupații de-o vârstă cu  Roma însăși. Chiar dacă prostituatele erau tolerate, încă de atunci, ca și acum, pe vremuri măcar erau văzute, considerate, aveau chiar bani concepuți anume  pentru plata serviciilor lor, spintria. În vremurile ce se cred moderne părea că toate  atitudinile  celor din jur erau asemănătoare cu cele puse pe seama bieților struți. Nici măcar polițiile diverselor state nu le văd decât din când în când pe fetele astea, după un calendar doar de ei și ele știut. Iar cei ce le caută, probabil că nici ei măcar nu le văd, le consumă doar, ca pe un fel aparte ce satisface simțuri, gusturi, instincte.

Medea se simțea ca într-un corset, marca Sony, pe care nu-l dădea jos uneori nici la culcare, de teamă să nu îi rămână mic a doua zi și să clacheze, ceea ce ar fi însemnat numai lucruri rele: pumni, picioare, înjurături și, mai presus de toate, nici un euro economisit. 

Nu s-a întrebat niciodată dacă e frumoasă sau urâtă. Ce-i păsa cum e? Atâta vreme cât găsea clienți nu conta. Și totuși, privită cu un ochi obiectiv era imposibil să nu vezi linia ovală  armonioasă a feței, ochii mari și migdalați, buzele cărnoase, urâțite de rujul strident; dar acolo, în realitatea lor ascunsă erau frumoase și senzuale. De-acum, majoră fiind, se împlinise puțin, măcar că mânca doar când apuca și nu cine știe ce. Jean nu se omora cu întreținerea fetelor lui. Pentru el erau doar  niște roboți de făcut bani. Uneori Medeii i se părea că el ar fi preferat ca ele să fie niște păpuși gonflabile care să nu ceară altceva decât aer și în rest să stea locului, fără vorbe, fără lacrimi, fără fițe. Dar să producă!

Trupul zvelt al fetei se termina cu picioarele lungi, întregind armonios silueta firavă. Inspira totuși o forță care nici ea nu știa de unde îi vine și asta o făcea remarcată ușor pe centura aceea unde își țesea visele fără a fi măcar conștientă de asta.

Într-un târziu l-a zărit pe tipul puriu care o privea și nu i-a scăpat eleganța mașinii. Ochii i-au sclipit ușor când s-a ridicat și s-a dus către geamul ce rula încet în jos. O negociere scurtă urmată de portiera trântită în urma fetei care urca avea să fie ultima din lungul șir al anilor de robie.

&

Pe terasa elegantă, înconjurată de  ghivece imense cu palmieri și leandri, Medea,  privea pierdută spre Villa Borghese, parcul superb ce se învecina cu zona Pincio. Ochii i-au alunecat apoi și undeva în zare pe partea cumva opusă spre cupola Vaticanului. I se părea că visează, că nimic din ceea ce i se întâmplă nu este adevărat. Din seara aceea de noiembrie nu se mai întorsese niciodată la Jean și la mizeria lui. Bărbatul ce a cules-o atunci putea să-i fie tată, sau, poate, cu puțină imaginație chiar bunic. Dar se dovedise a fi un om inimos.

În seara aceea de început a luat-o în mașina lui și au oprit undeva într-un parc, departe de locul în care își făcea ea veacul, seară de seară. La început i-a fost frică. Apoi, vorba blândă a tipului, întrebările lui grijulii despre ea și despre viața ei, au împins-o să se deschidă cum nu o mai făcuse niciodată. De altfel, în afară de Gelu, care, cât a fost în perioada de tromboneală, a mai întrebat-o de sănătate, nu-și amintește să mai fi fost cineva interesat de soarta ei. Știe că a regretat o singură dată în viață lipsa de interes pentru ea a cuiva. Era profesoara aia din școală, pe care ea o plăcea foarte tare și ar fi vrut să poată vorbi cu ea, dincolo de pereții clasei. Simțea că ar putea să îi spună, nu știa nici ea exact ce anume. Dar ceva, a aflat mai târziu, când deja era prea târziu,  s-a petrecut  în familia profesoarei și aceasta nu s-a arătat deloc disponibilă pentru vreo conversație dincolo de dialogurile  didactice.

Apoi, destul de curând viața Medeii a luat alte cotituri și nu a mai fost ea dispusă la deschidere.

Și acum se ivise  tipul acesta, bunicu’, cum îi spunea uneori în cele mai intime dintre gândurile ei. I-a zâmbit, nu a bruscat-o, nici măcar nu i-a cerut atunci, la prima întâlnire, să-și facă meseria. Au stat de vorbă mult, ea frângându-și degetele în poală cu un freamăt pe care nu îl mai simțise niciodată. I-a povestit cum a ajuns să facă ceea ce făcea, i-a spus că nu are cum să scape, că toate actele sunt la peștele ei și ăla nu i-ar da drumul niciodată.

– Ce ai de gând să faci cu viața ta, mia ragazza?  a spus într-un târziu bărbatul cu glas stins.

Chiar, ce avea de gând? Voia să scape, să strângă banii necesari să fugă. Nu știa unde, dar să ceară ajutor pentru a-și relua identitatea și apoi… Medea realiză în clipa aceea că nu avea unde să meargă. La părinții ei nu se putea întoarce și nici nu ar fi vrut să o facă. Nici măcar nu era sigură dacă mai sunt împreună. Dacă tot dispăruse ea, pretextul păstrării relației lor, poate și-au luat inima în dinți și au rupt mâța în două.  Și dacă erau ce? Ea oricum, în fapt, a fost întotdeauna în plus și în casa și în viața lor. Lacrimi ca boabe mari de rouă  se prelingeau din ochii încercănați de nesomn.

– Nu plânge Medea, așa ai zis că te cheamă pe numele de-acasă, è vero? Uite, dacă vrei, eu încerc să te ajut.

– Dar eu nu am nici un act, ce aș putea face?

– Mă interesez, am avocați și vedem. Vii la mine?

– Unde la tine?

– Acasă. Eu nu am familie aici, adică nu am soție, a murit cu mulți ani în urmă. Iar fata mea este căsătorită la Miami și ne vedem foarte rar. Sunt un om foarte ocupat, ragazza, și asta îmi prinde bine. Statutul tău va rămâne un secret al meu, al tău și al avocatului pe care-l voi solicita. Dar dacă vrei, nu te mai întorci niciodată acolo!

Imaginea găurii din perete cu punga cu bani strânși cu atâta trudă îi dădu un frison Medeii. Cum să-i lase acolo?

– Și banii pe care i-am strâns cu atâta greu– nu se putu stăpâni…

– Unde îi ai?

– Într-o gaură sub tapetul din spatele dulapului.

– Lasă-i acolo. Poate îi găsește o altă nefericită.

Cum am găsit și eu pe cei cinci sute–gândi fata,  numai că stăpâna lor cred că e moartă. Dacă mă omoară și pe mine moșu’ ăsta? Îl privi  cu teamă.

– Ți-e frică de mine?

– Puțin, recunoscu fata cu glas pierit.

– Uite ce e, trebuie să ai încredere, fără asta nu putem face nimic.

Tot încredere îi ceruse și Gelu și cu ce se alesese? Și totuși, merita să încerce. Doar după bani îi părea rău.

– Câți bani aveai? –  întrebă bărbatul parcă ghicind dilema fetei.

–  O mie două sute cinci zeci și cinci de euro– răspunse ea cu precizie. Doar îi numărase de atâtea ori și fiecare adaos era o sărbătoare.

– Bene, Medea, avrai queste soldi domani, lo prometto!

Ea zâmbi timid și-și lăsă degetele luate în palmele mari ale bărbatului; mâna ei tremura încă și, deși rece, era acoperită de umezeala fricii.

Numele bărbatului era Alessio și părea a fi, cu adevărat, salvatorul ei. Părea! Sau poate călăul ei? Dar nu mai conta. Medea hotărî să încerce.

&

Au trecut din acea seară mai bine de șapte ani. La început cu frică, apoi cu uimire față de mediul în care ajunsese, iar în cele din urmă cu speranță, Medea a trecut prin tot calvarul redobândirii identității. Cu acel prilej a aflat că părinții ei nu divorțaseră și trăiau probabil scufundați în aceeași tăcere. Nu le-a dat personal nici o veste. Probabil că, identificarea ei și confirmarea identității afirmate de ea le-a dus vestea că e în viață, dar ea nu a vrut să îi contacteze.  A rămas în casa lui Alessio, la început ca pripășită, apoi ca amantă și, într-un târziu,  după vreo trei ani, ca soție. Culmea surprizei pentru ea a fost  cererea în căsătorie. Prietenii lui nu-i știau povestea. A prezentat-o după destul de multă vreme ca fiind adusă dintr-unul dintre voiajele lui de afaceri.

 Cum vorbea  foarte bine italiana și rupea binișor și engleza nu i-a fost greu să se adapteze. Cu adevărat dificilă a fost intrarea în pielea unei femei de lume. Mai bine de un an nu a ieșit decât rar cu el în societate. Când era să plece împreună undeva sigurele ieșiri erau la vila lui de la malul mării, undeva în sudul Romei. Iubea vila aia, o scoică cocoțată pe o rână de deal cu marea lingând nisipul plajei de la poale.  Sau, alteori plecau la căbănuța cochetă din nord, refugiată pe o coastă de munte cu păduri de un verde incredibil. Ei îi plăcea cel mai mult când mergeau pe coasta Toscanei, la Livorno, în vila nu foarte mare dar care îi inspira sentimentul de poveste; poate pentru că marea se zbuciuma atât de aproape, iar parcul din jur era de o frumusețe de-ți tăia respirația.

Înțelegea perfect de ce Alessio a ținut-o ascunsă o perioadă destul de lungă, până a avut și ea un nume și o viață. În vila aceea superbă din Roma, a petrecut mult timp singură, dar singurătatea era modul ei de a fi, deci nu i-a fost greu. Doar că de-acum avea muzică, frumusețea orașului la picioarele ei, putea să iasă, dacă voia, întotdeauna însă urmărită de un bodyguard angajat de Alessio, pentru a o feri de eventuale întâlniri nedorite. Și drumurile ei duceau în locurile despre care citea în lungile seri când bătrânul era plecat cine știe pe unde, cu afacerile lui. Așa a văzut Vaticanul și, Doamne, ce a simțit atunci nu va uita o viață. Acolo s-a rugat pentru prima  dată Măicuței lui Dumnezeu, că așa a simțit de undeva din adâncul sufletului ei. Nu știa exact  nici cum să se roage și nici pentru ce. Poate pentru luminarea drumului ei, pentru ieșirea din temnița incertitudinii.

 A fost la Basilica di San Paolo fuori le mura și s-a pierdut printre coloanele ce înconjoară curtea interioară plină de flori, umbrită ici și colo de câte un palmier. Știa prea puține despre Sfântul al cărui nume îl purta biserica, așa cum nu știa mai nimic despre Petru cel zăvorât în temnița de la Mamertine, undeva în spatele palatului impunător din Piaza Venezia. Câte locuri frumoase ascundea orașul ăsta și ea, atâta vreme, nu i-a cunoscut decât centura și mizeria!

Când a devenit soția lui Alessio s-a temut de fiica acestuia venită la ceremonie împreună cu băiatul ei și nepotul bărbatului ei. Era doar puțin mai tânăr decât ea. Se simțea stânjenită și în fața celei pentru care devenea mamă vitregă (și căreia, cu puțină grabă probabil că i-ar fi putut fi copilă) și în fața celor câțiva prieteni. Și totuși, jena cea mai teribilă venea din istoria ei, ascunsă cu grijă în spatele unei povești scurte și fără prea multe detalii.

Alessio a vrut să o îndrepte către învățătură, dar ea nu terminase nici opt clase. Ce era să facă? S-a apucat să învețe singură și apoi a dat ceva examene să poată avea măcar ceea ce echivala liceul. Când a terminat era o femeie frumoasă, bine îmbrăcată care însă prefera zidurile cetății ei, oricărei ieșiri în societate alături de bărbatul ce devenea tot mai bătrân și tot mai ursuz. Nu ducea lipsă de nimic și totuși îi lipsea ceea ce nu a avut de fapt niciodată: iubire, pace în suflet, împlinire. Alessio nu mai pleca așa de des pentru că vârsta începea să își spună cuvântul. Nu mai era nici bărbatul care să îi ofere fărâma aceea de tandrețe măcar în scurte întâlniri în camera ei sau a lui. De la început au trăit în cotloane separate ale căsoaiei și așa au rămas și după ce i-a devenit soție.

Cel de al cincilea an de căsătorie a găsit-o pe Medea pe aceeași terasă elegantă, înconjurată de  ghivece imense cu palmieri și leandri, cu vedere spre Villa Borghese, și spre cupola rotundă a Vaticanului. Doar că acum nu era singură în casă. Undeva, în partea cealaltă a vilei bătrânul ei soț își făcea siesta. Îi propusese o ieșire la mare, la vila scoică și ea acceptase. Îi era dor de apa cristalină, de plaja strâmtă și bolovănoasă dar primitoare așa cum sta pitită sub umăr de deal.  Ar fi preferat să plece în Toscana, tot la mare, dar aici era mai aproape. Deodată Betina, fata lor din casă, veni în fugă pe terasă.

– Signora, vieni presto! Chipul speriat al fetei o îngrozi și pe Medea. O presimțire cumplită i-a sfârtecat pieptul.

Și presimțirea s-a adeverit două zile mai târziu când la spital, stând lângă patul lui Alessio și ținându-l strâns de mână l-a auzit șoptindu-i:

– Medea, să nu te temi. Am avut grijă de tine.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi și, ca-n oglindă, sub pleoapele aproape închise ale bătrânului ce zăcea între cearceafurile albe, s-au strecurat alte lacrimi.  Ea i-a sărutat mâna moale, rece și umedă, mâna aceea care într-o seară de noiembrie i-a luat degetele frângându-se de îngrijorare și a dus-o spre lumină.

Medea simți atunci un lucru pe care nu știa că-l poartă în suflet, un sentiment profund pentru omul ce pleca, o dragoste de fiică rătăcită, care toată viața și-a dorit să simtă mângâierea unui tată. Tot ceea ce a însemnat altceva între ea și Alessio s-a topit în această emoție puternică și a șoptit aplecându-se spre fruntea pe care a sărutat-o aproape pios: drum bun Alessio, salvatorul meu.

A rămas apoi ceasuri lungi pe terasa vilei cu fotografia lor făcută la cabana de la munte în poală, reflectând  la viața ce va urma. Nici o clipă nu s-a gândit la semnificația acelui ultim mesaj: am avut grijă de tine.

Urma să afle câteva zile mai târziu, după înmormântare, că moștenea casa din Toscana și un cont  substanțial în bancă, restul revenind fiicei lui Alessio , Cindy, și familiei acesteia. I s-a părut un gest de maximă generozitate.

Pentru Cindy  însă, ca și pentru mulți alții din preajmă,  reacția ei a fost o mare surpriză. Cu emoție autentică și vizibilă Medeea a mulțumit pentru această moștenire. Se pare că, asemenea multora din anturajul lor, fata asta tânără și frumoasă, a fost considerată o money digger, de unde și reținerea mai a tuturor față de ea. Doar pentru Medea reținerea asta nu a avut vreo semnificație. Ea fusese crescută la școala unei atitudini rezervate a tuturor față de ea, așa că, o prelungire în viață a aceluiași fel de a fi tratată a trecut neobservată.

– Nu ai nimic de spus despre asta? – a întrebat-o neîncrezătoare Cindy.

Medea i-a răspuns cu o privire speriată:

– O, certo, cred că nu ești de acord că Alessio mi-a lăsat casa și banii. Nu e nici o problemă. Eu nu vreau nimic!

Cindy a deschis gura, a dat să spună ceva, apoi, văzând chipul femeii ce-i putea fii copilă, ochii i s-au umezit și pieptul i s-a umplut de căldură.

–        O, no Medea, m-ai înțeles greșit. Nu avem niciunul absolut nimic împotrivă.

Chipul Medeei se însenină:

– Nu am cuvinte să vă mulțumesc.  Dar spune-mi Cindy, aș mai putea să vă mai vizitez din vreme-n vreme?

Cindy o privi întâi nedumerită, apoi cu suspiciune și din nou nedumerită, chiar uimită de sinceritatea pe care o citea în ochii aceia negri și frumoși. Nu înțelesese niciodată hotărârea tatălui ei de a se însura cu o fetișcană. Însă, relațiile ei cu Alessio erau americanizate, cum o tachinase odată tatăl ei și nu l-a descusut, dar a păstrat distanța față de Medea. Acum descoperea o inocență pe care nu a bănuit-o, dată fiind  conduita la început ușor vulgară fetei ce-i devenise mamă vitregă. Ochii Medeii se umeziseră ușor  și Cindy a prins-o de  umeri și a strâns-o ușor în brațe.

– Sigur draga mea, oricând! Dar tu, tu ce vei face acum?

– Nu știu Cindy, voi pleca în Toscana. Îi mulțumesc lui Alessio. Nu știam că a intuit că acela este locul cel mai drag mie.

Cindy se mira de această preferință a tinerei. Doar vila din sud, cea în formă de scoică era mult mai elegantă, mai fancy și, implicit, mai scumpă, incomparabil mai de valoare.  Sincer ei i-ar fi părut rău să o piardă în favoarea Medeii, dar… Se mira și de faptul că aceasta se mulțumea cu atât de puțin. Doar aflase că tatăl ei nu făcuse nici contract prenupțial, nu-și luase nici o măsură de siguranță și asta a înfuriat-o la culme când a aflat. A fost cât pe ce să se certe cu taică-său. Dar Alessio i-a spus atunci o vorbă pe care acum abia o înțelegea.

– Știi Medea? Tata mi-a spus cândva despre tine: este o fată simplă cu suflet curat.

Nu a mai adăugat nimic despre contextul discuției în care replica întreagă fusese:

– Nu ai de ce te teme Cindy. Medea este o fată simplă cu suflet curat.

Alte două boabe de lacrimi s-au strecurat pe sub pleoapele fetei, închise o secundă.

– Iar el a fost un om cu suflet mare. Nu cred că tu, chiar dacă ești fiica lui, ai cu adevărat habar ce suflet mare a avut! Crede-mă, eu știu mai bine!

Nu a înțeles Cindy vorbele astea. Intuiția îi spunea acum că în povestea aceasta erau multe, tare multe necunoscute dar atâta vreme cât consecințele se dovedeau a fi  pozitive nu mai voia să afle nimic. Îi era chiar dragă fata asta.

– Te așteptăm oricând pe la noi Medea. Ești family!  Să nu uiți asta!

O căldură neașteptată o năpădi pe Medea. Era prima dată în viața ei când cineva îi spunea clar că aparține unei familii. Și simțea că așa este.

Gândul la părinții ei, (familia ei?) i-a străfulgerat o clipă amintirea. Ceva în suflet îi spunea că într-o zi, atunci când va vedea exact ce face cu viața ei, îi va căuta. Dar când anume, numai Dumnezeu putea să știe.

&

Aerul Toscanei îmbracă totul într-o robă de prospețime și pace. Pe măsuța de pe verandă un teanc de ziare se lăfăiește în dezordine. Medea se lasă să cadă într-un fotoliu. Încă nu s-a obișnuit cu gândul că aici este acel acasă după care a tânjit atâta vreme. Alături de Alessio s-a simțit mereu ca într-o viață de împrumut. Casa, casele lui, au fost pentru ea doar locuri de popas trecător, camere de hotel în trecerea ei prin viață.

Ochii îi cad pe o fotografie oribilă ce se ițește de pe una din paginile ziarelor. Simte cum trupul i se zguduie. Un tremur cumplit îi cuprinde mâinile care ridică ziarul. Un chip tumefiat, cu ochii vineți și cu părul năclăit în roșul întunecat ce-i înconjoară fața îi reînvie amintiri pe care le dosise cu trudă în străfund de minte. ”Crimă odiosă în Tiburtina”. Doar atât vede, titlul acela cu litere de o șchioapă și chipul celei cu care împărțise ani buni cămăruța de patru metri păstrați.

–Merry !!– îi scapă printre buzele strânse  ce nu lasă șuvoiul de lacrimi să le ude.  Nu plânge pentru fata aia care nu i-a fost nimic, nimic mai mult decât un suflet alături, ci pentru soarta pe care a avut-o, pe care ar fi avut-o și ea dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis, într-o seară târzie de toamnă, un înger, un salvator. Medea este perfect conștientă că nu soarta ei este regula, ci cea a nefericitei de Merry, că siluetele acelea triste de pe centură încă își mai caută drumul spre moarte.

Briza mării o trezește din coșmar. Se uită în jur și încă odată nu-i vine să creadă. Dar sentimentul de acasă dispare ca prin farmec. O teamă subtilă i se insinuează în minte. Dacă vor da de ea aici? Unde să fugă? Cum va avea scăpare?

Deschide poșeta și-și vede actele de identitate. Înțelege că numele ei italian, prenumele, altul decât în documentele cu care a venit din țară, toate o îndepărtează de ceea ce a fost pentru lumea aceea obscură. Și totuși, simte că teama va fi tovarășa ei de viață!