BĂTRÂNII CU CHIBRITURI

 Când Dumnezeu adaugă ani la viața ta,

cere-I să adauge viață la anii tăi (Anonim).

Dar viața să fie nu oricum ci cu demnitate și cu iubire împărtășită.

E iarnă, e februarie, e ger… şi vântul bate cu puterea iernilor de dinaintea vremilor de azi, când  vorbim de încălzirea globală. Anul Nou a trecut şi pe stil  nou şi pe stil vechi, dar nou nu e nimic… e tot sărăcie, tot tristeţe şi o nesfârşită singurătate.

Doar că acum singurătatea s-a prelins îngheţată pe hornurile caselor îngropate în zăpadă. Ea îl învăluie parşivă pe bătrânul zgribulit lângă soba fără lemne.

Ea o acoperă pe bătrâna care cu mâna tremurândă îşi toarnă în pahar ultima picătură de apă ce mai e în găleata.

Bătrânul îşi propteşte fruntea în palmele muncite şi caută pe faţa de masă, pe care pale de zăpadă aduse de vânt pe fereastra spartă nu se îndură să se topească, caută înfrigurat cutia cu chibrituri. Nu mai găsește decât un singur băţ.

Tot cu  mâini tremurânde Bătrâna strânge în căuşul palmelor cele două beţe de chibrit răsfirate pe plita ce-şi cască ochii goi răspândind fiori. O bucurie plăpândă îi licărește în ochi.

Bătrânul  nu mai simte frigul pentru că e atâta întuneric în casă încât  i se pare că toate simţurile i s-au stins. Şi  e atâta linişte…. Trupul i se frânge şi alunecă încet pe lângă piciorul mesei, capul se izbeşte de podeaua înghețată, fruntea i se odihneşte pe altă pală de zăpadă zgribulită pe podea. Are în palme cutia cu chibrituri. Reuşeşte să scoată băţul firav şi cu greu să îl aprindă. Deodată nu mai e acolo ci pe canapeaua ce stă cu spatele la caloriferul călâi din apartamentul fiului lui. Si fiul lui este acolo, îi ţine mâinile într-ale sale şi-l priveşte cu dragoste în ochi. Doamne,  cât e de cald şi de bine!!!

Bătrâna îşi şterge cu dosul palmelor lacrima ce-i atârnă din ochiul stins de tristeţe. Apucă între degete schingiuite de muncă un chibrit și-l trece pe plita încremenită. Se-aprinde și trupul bătrânei se înfiorează.  Lumina tremurândă joacă în faţa ei şi chibritul arde, arde până la degetul ce nu-i mai simte dogoarea. Chipul nepoatei îi surâde cald şi ochii bătrânei se umezesc, dar lacrima nu mai curge; stă acolo îngheţată în singurătatea şi întunericul acela sinistru. Undeva afară aude cum şuieră vântul; el îi aduce glasul mamei venit din negură de vremi chemând-o în casă la căldura focului de lemne.

***

Un sunet de telefon, al doilea, zbârnâie stins în casele din vecinătatea celor două singurătăţi. Şi acolo, sub nămeţi glasurile pătrund cu greu. O voce de bărbat, parcă încărcată de spaimă, întreabă de Mama, o voce  speriată de codană întreabă de Bunicul…. Acelaşi răspuns… nu ştim nimic, şi noi suntem sub zăpadă!

Într-un târziu, mult prea târziu, zăpada tăiată cu fierăstrăul desfundă  aici o uşă, dincolo un ochi de fereastră.

Pe uşa deschisă cei ce intră în casa uitată de lume în bătaia crivățului,  văd un trup de bătrân  îmbrățișând piciorul mesei într-o ultimă  şi tandră cuprindere a celor pe care i-a adus pe lume.

În apropiere se zăreşte  trupul bătrânei cu ochii larg deschişi spre chibritul rămas neaprins, ca o ultimă speranţă, şi cu o ureche dezvelită spre a auzi mai bine glasul nepoţilor sau, cine ştie, poate pe al mamei venită să o scoată din singurătatea îngheţată.

 Știrile anunță sec: Au fost găsiţi oameni morţi şi nu puţini!!

  Cinic, cineva comentează: Au fost beţivi !

Cu regrete târzii, fii, fiice, nepoți sau nepoate plâng la căpătâiul unor sicrie înghețate. De undeva de sus, bătrâni eliberați din cătușele vieții ar vrea să le șteargă lacrimile cu un ultim gest tandru de iubire. E frig, cumplit de frig… dar în sicrie se face căldură. Căldura unei iubiri fără răspuns, a unor sacrificii criptate. Ea va însoți, de dincolo de vămi, pașii celor ce au uitat o vreme și iar vor uita că rădăcinile chiar și când par a fi uscate, încă mai trăiesc și mai au nevoie de un minim de  hrană.