REVELAȚIE TÂRZIE

Marcel, Cornel și Dinu stau de câteva ceasuri bune la masă în grădina unui restaurant din plin centru al orașului. De afară, necunoscătorii nu pot bănui ce oază de liniște se ascunde în spatele unei fațade anoste. Într-un perimetru restrâns, jgheaburi cu apă curată se joacă parcă în spațiul inundat de verdeață. O salcie plângătoare își întinde lianele spre lăcușorul în care patru broaște țestoase zac călare una peste alta, poate pentru că încă e răcoare și sărmanele își caută sursa de căldură. În zilele toride o iau la trap pe dalele bej ale pardoselii, cu câte un picioruș ridicat ca la balerine. Acum se izbesc doar, din când în când, cu capetele ițite curios de sub carapacea udă, de rațele de plastic înghesuite într-un colț de bazin, de jetul de apă ce-și face conștiincios circuitul. Fetițe în veșminte negre cu șorțulețe albe se strecoară ca umbrele printre mese, încercând să facă față clienților ce încet, încet se înmulțesc în după-amiaza de iunie.

– Măi Cornele, să dea dracu’ dacă eu mai pricep ceva! Cum vremea mă-sii să mai vreau eu să îl văd pe șefu’ ăsta care-mi scoate peri albi și la subsuoară?! Auzi tu?! Azi a venit cu ochii holbați de nervi, cu gura cât poarta Ecaterinei să mă aia pe mine în tărbacă pentru că pupăza de Mirela nu și-a făcut treaba. Păi ce am eu cu treaba ei, fratele meu alb? L-am întrebat:

– Șefu’, de ce nu-i zici ei ce e de zis? Ce am eu cu ea?

– Păi nu-i colega ta, bă? Nu lucrați amândoi la același proiect?

– Și?

–  Auzi? Nu mă ”și” tu pe mine, Marcele, că… schimbăm foaia! Ce, nu te duce mintea că eu nu-i pot zice ăleia nici fă-te cucoană mai la vale că mă ia unchisu’ la brici și mai pupăm noi sponsorizări când ne-om vedea ceafa?

– Și eu ce să fac șefu’?

– Nu știu bă, da’ mie să îmi dați ce trebuie, că altfel vă înghit, m-ai înțeles?

– Adică să îi dai tu Marcele – izbucnește Cornel cu năduf. Să-i faci și treaba ei, că ea e cu unchiu’ și tu ești ca prostu’. Asta e! Ce te miri? De când venim noi aici tot de treburi din astea te plângi. Acu’ e Mirela, anu’ trecut a fost Sofi, înțeleapta aia de i-a pus cearceafu’ în cap burtosului și l-a dat cu roțile-n sus. Mai înainte te-ai plâns de ăla de lucra cu tine, cum îi zicea?

– Codru îl chema, Cornele. El era acela de mințea ca-n codru cum că are spate pe la ăia de nu-i numește nimeni și burtosu’ l-a crezut…

– Parcă voi ăilalți nu l-ați crezut, ce să zic?! Hai, mă, dă-o pe bune! Mai bine recunoaște că toți ați pus botu’ la minciunile lui. Și tipu’, înainte de a zice voi ceva, după ce și-a luat leafă bună aproape un an, dacă mi-aduc bine aminte, și-a pus coada pe spinare și s-a dus. Marcele tată, de când te știu ai fost Popa Prostu’. Și știi de ce mă enervez, măi? Pentru că lumea te știe de capabil, la alea ale voastre, dar prost ca noaptea când e vorba de zis ceva. Știi tu vorba aia bătrâne? Nu-i prost cine mănâncă șapte pite, ci ăla de i le dă!

– Și ce să fac, deșteptule, ia zi tu!

– Păi, să-i zici burtosului că îți faci treaba ta și dacă nu-i place pleci!

– Ce, oaie, ești nebun? Cum să-i zic asta? Dacă zice pleacă tată…? Eu ce fac? Unde mă duc?

Dinu și Cornel îl privesc uimiți. Băiatul ăsta chiar nu are habar cât de bun e? Nu realizează că fără el și încă vreo doi din firmă burtosu’ s-ar duce de-a dura?

– Marcele, băiete, tu chiar ești prost, frate?!

– Adică de ce, mă, să fiu prost? Ce? Ați vrea voi să rămân pe tușă!

– Da, uite că ne-am prăpădi de bucurie să te vedem la coadă la șomaj! Tu chiar nu pricepi nimic băiete? Nu știi că în măgaru’ care trage vizitiu’ dă mai abitir cu biciul ? Da’ ce s-ar face  vizitiul fără el, măgaru’, adică tu, cu scuzele de rigoare (se preface a se strâmba Cornel) te-ai întrebat? Beat să fie să-l împuște tot pe acela de-l scoate din c…

Marcel rămâne pe gânduri. E drept că singura dată când situația l-a depășit și a dat cu dosarele de pământ, a trântit ușa și mai bine de un ceas a dispărut din peisaj, toată lumea a intrat în panică, iar burtosu’, nu numai că nu i-a zis nimic când s-a întors, dar chiar i-a vorbit cu blândețe.

Cornel parcă-i ghicește gândul:

– Știu la ce te gândești...ha,ha, la singura ta izbucnire. Ne-ai umplut capul cu ea! Ei ? Ți-a făcut ceva burtosu’?

– Ce să zic? I-a trecut urgent – recunoaște Marcel.

– Păi i-a trecut, că iar te-ai întors la chipul tău de slugă, frate. Și burtosu’, când poate, calcă pe cap pe oricine îi stă în cale. Doar așa arată că are și cap, nu doar burtă! Și de-ai știi câți sunt ca el sub soare? Da știi de ce? Pen’că de ăia de se lasă făcuți preș sunt și mai mulți. Asta e!

– Vrei să spui că burtosu ‘ arată că are gură, că de cap e discutabil.. se bagă în vorbă și Dinu, care până în clipa asta a tăcut, privind doar din când în când mustrător la Marcel, sau a aprobare către Cornel.

– Măi băieți, eu știu că voi aveți dreptatea voastră, da cine e patronu’ măi? Cine plătește salariile? Cine ține pieptul la toate?

– La ce Marcele? – întreabă cu o notă de tristețe în glas Dinu. El face doar jocurile. Trage sfori când voi depuneți proiecte, are grijă ca proiectele să fie giugiuc ca să aibă șanse de câștig; mai o vorbă, mai o damigeană sau un plic, mai o relație…el doar asigură ca alții să nu pună bețe-n roate, cum știi bine că se face. Pun pariu că habar nu are despre miezul proiectelor voastre, că e paralel cu zona. Doar că, dacă vrei să știi, o fi el burtos , o fi sensibil la femei care-l iubesc de tot portofelu’, dar stofă de manager are. Știe să vă exploateze și constat că a reușit și să vă vasalizeze. Dacă tu, un mintos, altfel, te temi în halul ăsta de pierderea pâinii, ce să mai zicem de cei care nu au mintea ta?

– Dinule dragă, pe ce-ai zis îți dau dreptate, nu zic nu! Dar ce caută dom’le un manager bun ca acesta să ia matracuci în echipă, dacă-i așa bun? – continuă să se stropșească cu năduf Cornel.

– Păi n-am spus înainte de ce? Una i-a intra în pat, i-a fost aspirină la răceala anilor de cumpănă, i-a ridicat stima de sine, ce dacă i-a golit portofelul? Grija lui e să-l umple la loc cu munca lui Marcel și a celorlalți ca el! Pe ailaltă, cum îi zice…?

– Mirela, s-o ia mierlele de pupăză…

– Așa, Mirela… păi asta e clar că are unchi cu două perechi, și burtosu’ are nevoie că, altfel, doar cu ale lui nu se descurcă…

– Sigur, are grijă umflatu’ să aibă spate și la ăia de nu-i numește nimeni – se bagă-n vorbă și Dinu…

Marcel îi privește pe rând, când pe unul când pe celălalt și i se pare că ăștia doi vorbesc de o lume străină lui, nu de locul lui de caznă. Ca să fie sincer cu el însuși, nu a privit niciodată lucrurile așa. Poate că au și ei dreptatea lor. Dar el ce să facă?

Dinu bagă de seamă mutra descumpănită a prietenului lui și se întreabă: Doamne apără, ăsta chiar nu vede nimic în jurul lui?!

&

În grădina interioară mângâiată discret de raze de soare timid, strecurate printre frunzele prelungi de salcie, intră o tânără cu pantaloni mulați pe picioarele sculpturale; poartă bluza strânsă într-un nod sub sânii; sunt sâni clar siliconați, la cât de obraznici împung bluza galbenă cu floricele mov. Pantalonii, gata rupți în fâșii subțiri încă din galantar, lasă să se vadă petice mari de piele bronzată, de sub plica inghinală până spre genunchi și mai departe. Părul, ușor slinos, de un galben strident, i se răsfiră în dezordine pe frunte, peste urechi și pe umeri. Privește pe sub gene, cumva de sus, către mesenii întâlniți în cale. Apoi, tresare văzându-i pe cei trei tineri la masa ascunsă la umbra unei căruțe vechi, cu roți ce par a fi bătut multe drumuri cu pulbere.

Pe Dinu pare a-l recunoaște. Nu-și mai aduce exact aminte cum îl cheamă, dar știe sigur că e un nesuferit. Nu i-a picat în mreje, ba a făcut și pe deșteptu’, în felul acela al lui, aparent elegant, dar ea s-a simțit umilită. În general nu suportă să fie pusă cu fața la perete, că ea este cea care îi pune pe alții, de preferință cu spatele la perete.

O însoțește o altă creatură, pipernicită, cu lațe negre atârnându-i pe umeri și flancându-i neglijent obrajii.

– Ce-i Bea, ce faci mutra asta acră? Ai văzut vreo murătură?- întreabă negricioasa.

– Mai rău fată, am văzut pe unu’ care se dă cât doi, dar cred că nu o are nici cât pentru o jumătate.

– De ce tu? Ai aflat?

– Nu, că nu s-a lăsat, dar tocmai de aia!

– Ha, da ție ce ți-a venit? Te interesa tipu’’?

– Pe dracu! Părea cu lovele, după cum era îmbrăcat. Da’ cred că m-am înșelat. Mă uit acu’ la el și e vai steaua lui.

– Care e bre?

– Îi vezi pe ăia trei din fundu’ terasei? Ăia de lângă căruță?

– Îhî… Care dintre ei?

– Acela blondu’, cu cămașa în carouri mici. Cred că e de la second hand.

– Cine, tipu’ sau cămașa?

– Și cămașa și tipu’ – râde Bea dezvelind un șirag de dinți frumoși și albi.

Dinu sesizează cu coada ochiului că cele două tipe par a-l privi de lângă ochiul de apă. Pe blondă parcă ar cunoaște-o de undeva, dar nu își aduce aminte deloc de unde. I se pare acceptabilă așa ca păpușă, dar ceva îi spune că dincolo de fizic cu restul nu stă tocmai bine. Iar bruneta e de-a dreptul jalnică. Oricum, pe el nu-l interesează. Băieții nu par a băga de seamă perechea feminină. Au altele de discutat. Marcel cu frământările, Cornel cu răbufnirile. Iar Dinu poartă povara propriilor nedumeriri ce-i sunt a doua natură. El nu poate înțelege oamenii din jurul lui. Nu-l înțelege nici pe Marcel. Pe băiatul ăsta îl admiră pentru mintea lui. Îl iubește chiar, într-un fel care se constituie ca o nedumerire și pentru sine. El, care nu a iubit niciodată vreo femeie, deși s-a străduit să aibă relații, a încercat de nenumărate ori să fie așa… ca toată lumea. Chiar crede că este ca toată lumea, doar că el nu e tentat de nici o fustă, sau poate că a fost tentat să o îmbrace. Își aduce aminte de pozna aia din copilărie când el și vară-sa s-au îmbrăcat în țigănci și au mers la colindat la vecinii mătușii de la țară. Doamne ce i-a plăcut să fie fată!

În vremea în care toți colegii se perpeleau cum să agațe piesele, el era cel mai bun prieten al lor. Și colegii, la început, îl urau pentru asta. Apoi, cum el putea vorbi liber cu fetele și alea toate îi erau confidente, l-au luat aliat la agățat. Iar el i-a ajutat cu mult drag. Îi plăcea să fie în preajma băieților, dar cumva altfel decât în compania fetelor. Cu ele era camarad. Unii băieți, însă, îl intimidau.

Când Anca l-a abordat, ca bărbat, într-a douășpea s-a speriat așa de tare, că n-a știut cum să fugă din situația aia. Nu înțelegea de ce. I-a trebuit multă vreme să înțeleagă. Iar când a făcut-o s-a speriat cumplit. Nu a avut curajul să vorbească vreodată cu cineva despre asta și au trecut ani. Soră-sa l-a întrebat brusc într-o seară de Crăciun:

– Măi frate-miu, tu chiar nu ai nici o …iubită?

S-a blocat. Nu știa ce să-i răspundă. Ea îl privea insistent și el îi ocolea privirea.

De-a lungul anilor a tot ocolit priviri. Și acum o făcea. De aceea, orice atac din partea sexului frumos era ocolit cu multă grijă. Îl ajuta eleganța lui naturală, modul lui de relaționare pe tăcute.

Acum îl privește pe Marcel și îi pare tare rău pentru el. Nici băiatul acesta nu are acum o relație, dar Dinu este convins că nu din aceleași motive ca și el. Marcel e veșnic băgat cu capul și mintea în munca lui. Pentru Dinu ceea ce simte față de Marcel este un mister.  Trăirile lui sunt un amalgam, un amestec de duioșie, de grijă în fața problemelor ce par să-l frământe mereu pe prietenul lui, de indignare când îl vede atât de aiurit mai ales că Marcel nu vrea să recunoască; la astea se adaugă, însă, și o nevoie de tandrețe pe care, cum o detectează o îndeasă cu frică în străfunduri de gând și de suflet. Dinu e înconjurat și la muncă și în casa în care locuiește de o grămadă de bărbați tineri, dar nici unul nu-i trezește asemenea sentimente. Sau poate nu vrea să știe de asta? La urma urmei Dorin, vecinul lui de apartament parcă îi atrage atenția într-un fel aparte. Doar că Dorin are o prietenă de ceva vreme, o lungană cu picioarele până sub brațe, cu păr scurt tuns băiețește și cu mers de adolescent gata de șotii, pe care Dinu o place, ca amică; dar ceva îi dictează un soi de invidie față de ea și, chiar dacă refuză să gândească asupra acestui lucru, nu prea înțelege de ce, de unde vine ranchiuna asta. Sau dacă ar fi să înțeleagă refuză, oricum, să o facă.

            Dinu tresare. Mâna lui Marcel poposește pe umărul lui și simte că-i ia foc cămașa.

– Unde ești frate? Ai plecat cu gândurile în străinătățuri?

Chipul aiurit al lui Marcel transmite atâta bunătate, prietenie și liniște, iar Dinu simte că se topește.

– Ei, mă gândeam și eu…îi iese pe gură într-o bălmăjeală jalnică.

– La ce frate? Că parcă erai pe lună!

Dacă ai știi tu! – își spune bărbatul în gând. Dar nu, nu poate face greșeala de a-l lăsa pe Marcel să afle gândurile lui. L-ar pierde ca prieten, cu siguranță, iar la altceva nu poate spera. Marcel, așa aiurit cum e a avut câteva relații destul de stabile cu vreo câteva tipe, relații de mai multe luni, una chiar de doi ani. La un moment dat, Gina părea chiar că va reuși să-i pună căpăstru. Lui Dinu nu-i plăcea femeia aia deloc, dar nu doar din motivele lui subiective, ci și pentru că nu i se părea potrivită cu Marcel. Un soi de vulgaritate de om necioplit transpărea din machiaj, îmbrăcăminte, mers și vorbă, chiar dacă, altfel, era o fată muncitoare, cu serviciu stabil, cu venit convenabil și, în plus, cu o adevărată patimă pentru gătit. Cu ea nu se putea discuta mare lucru în afară de rețete de bucătărie, felul de a se aranja mesele, diete și alte chestii dintr-astea. Lui Dinu îi vine în minte o discuție la o întâlnire pe-o terasă între Gina și prietena de atunci a lui Cornel, una Silvia, parcă; oricum a fost pasageră în peisajul peren al prieteniei băieților. Când s-au înfipt fetele în subiectele lor preferate, au ciripit vreme de mai bine de un ceas; ei nu au mai avut loc în conversație. Își amintește că la un moment dat, la un semn al lui Cornel, s-au retras strategic și s-au refugiat la o masă după colțul terasei cu alt rând de beri luate de la bar, ca să mai poată și ei schimba o vorbă. Dacă ține minte bine, nu mult după aceea și Gina și Silvia au dispărut în ceață și nici că le-a mai văzut. Când i-a chestionat pe băieți despre existența lor, amândoi au dat din umeri, au râs și au schimbat vorba.

La firmă la el toți bărbații erau cuplați, fie cu belciug, fie fără, dar nici unul nu era singur mai mult decât maximum câteva săptămâni, între reprize. Dinu nu a înțeles niciodată cum pot apărea și dispărea relații cu viteza asta. A întrebat-o odată pe soră-sa, care nu făcea excepție de la această regulă; era ca o tradiție creată, în special, de generația de vârsta lui și amplificata în nestatornicie la vârstele mai fragede. Magda, soră-sa, a râs, l-a bătut matern pe obraz și plecat lăsându-l fără vreun răspuns.

            Dacă se gândește bine, doar două cupluri stabile știe dintre cunoscuții, mai cunoscuți. Și dintre acestea, unul singur pare a fi și sudat. Celălalt este, mai degrabă, un soi de jug purtat cu stoicism de ambii, cu păstrarea aparențelor și cu tristeți cât Himalaia în priviri. Oare ce-i face pe oameni să suporte singurătatea asta în doi? Asta a fost mereu o întrebare fără răspuns pentru Dinu.

– Măi, tu ești îndrăgostit, dă-o pe bune. Ești tu mutulică de la mama natură, dar parcă azi zbârnâie tăcerea în jurul tău. Cornel, vorbitorul, îl privește cu un soi de curiozitate.

Dinu se înroșește; ca o fecioară – își spune cu ciudă, mai ales că nu e departe de adevăr.

– Ei pe dracu, nu mă mai faceți de porc că mă supăr!

– Da ce mă, e o crimă să te îndrăgostești? Da’ chiar frate, tu cu cine ești, că niciodată nu spui?!

Cornel și Marcel parcă devin deodată atenți la această problemă, abia acum conștientizată, așa, că tot a fost scoasă pe gură.

Dinu simte că intră în panică. O altfel de panică decât aceea când vreo fustă îi pune gând rău. Cu situațiile alea s-a învățat.

E un băiat frumos, înalt, suplu, cu mers elegant, totdeauna îmbrăcat îngrijit. Părul lui blond întunecat îi încadrează frumos, cu onduleuri moi, fruntea, creștetul și ceafa și gene lungi și artistic arcuite umbresc ochii de culoarea cafelei, în care parcă natura a scăpat stropi de aur, ca să îi aducă sufletul la lumină.

Doar că sufletul lui are atâtea ascunzișuri. Nici el nu le cunoaște pe toate, sau, mai degrabă, refuză cu încăpățânare să le scruteze. O frică cu surse necunoscute începe să-l chinuiască ori de câte ori se confruntă cu provocările ce-i trezesc gânduri ciudate, când fetele dau năvală. Comportamentul lui devine atipic pentru el, care, în general e prietenos și volubil în prezența femeilor. Atunci, fie că devine un arici cu țepii cât săbiile cavalerilor medievali, fie un struț care-și afundă eufemistic capul în nisip și se preface că nu e în peisaj. O singură dată, chiar cu nimfa ce tocmai a intrat pe terasă, a prins curaj și s-a manifestat ca un fante (fals) interesat de problemă, asta pentru că nu era deloc interesat de persoană,nici ca femeie și, mai cu seamă, nici ca om. Așa a reușit să scoată, elegant, cauza dezinteresului din propria grădină. Își amintește cum atunci, când femeia i s-a aruncat lasciv de gât, i-a desprins ușor brațele, a pus degetul arătător pe bărbia ei, ferindu-și ochii de la sânii ce împungeau obraznic bluza de mătase, și i-a spus tărăgănat: nu păpușă, nu mă interesezi, sorry. S-a întors apoi calm pe călcâie (numai el știe cu ce tremur în genunchi) și a plecat cu pas elegant spre ieșirea din barul în care erau. Tremurul genunchilor nu venea de la vreun interes pentru amazoană ci de la stânjeneala lui cu care se procopsea mereu în situații de acestea. Nu-și mai amintește exact cum de a rămas singur cu blonda, că el nu mergea niciodată doar în compania unei femei undeva. Nici măcar cu amicele lui bune, cu care nu avea nici o altă idee. De obicei erau în grupuri de trei, patru, el și cârdul de amice. Să fie tot o măsură inconștientă de protecție? Acum se întreabă pentru prima dată. Simte de o vreme cum încet, foarte încet, acceptarea lui, așa cum este, se strecoară tiptil pe ușa din dos a minții și se cuibărește cu un soi de început de liniștire în sufletul lui. Poate va reuși să-l ostoie. De atâta vreme se frământă, se întreabă, se neagă și se alungă. Nu poate decât să spere că într-o zi se va primi pe sine în propria existență.

Marcel și Cornel încă așteaptă un răspuns de la prietenul acesta atât de săritor, de cald și de devotat despre care, abia acum realizează că nu știu mare lucru, tocmai în zona aceasta cea mai intimă a existenței lor.

Dinu vede cu groază sprâncenele ridicate ale lui Cornel și ochii scrutători ai lui Marci. Ce să le răspundă? Pleacă privirea, apoi cu glas stins se aude vorbind:

– Ce să vă spun? Chiar nu am un răspuns. Nu sunt cu nimeni. Sunt doar cu voi, dar nu ca voi. În vocea lui, o undă de durere, de amărăciune, de spaimă vibrează cu o forță pe care cei doi o percep și îi lasă muți. Tăcerea învăluie masa, se ridică în rotocoale din ce în ce mai mari spre cer, apoi pare a se prelinge pe lianele de frunze ale salciei plângătoare, pentru a se sparge în susur perpetuu pulverizată în apele fântânii arteziene.

 Fata cu uniformă neagră și cu șorțuleț alb ia carnețelul cu plata pusă tăcut între coperte de Dinu, în vreme ce Marcel și Cornel par a fi încă paralizați. Frânturi de evenimente din viața lor în comun, amănunte nebăgate în seamă, gesturi minore izbucnite ițite dintre file de amintire capătă semnificații noi. Ochii celor doi se întâlnesc o secundă și privirile amândurora fug parcă de gândurile din spatele lor. Marcel se smulge din uluiala unei descoperiri pe care nu vrea, nu poate să o accepte, își scutură capul și apoi, cu un zâmbet larg se ridică de la masă.

– Hai băieți, e vremea de plecare.

Cornel îl urmează mecanic.

Dinu rămâne pironit pe scaunul tare urmărind cu ochii pe cei doi prieteni ce par că l-au și uitat deja. Îi vede dispărând pe gangul ce duce la stradă. Rămâne singur, neputincios, derutat de revelarea adevărului ce îl macină de ani buni, prizonier în propriul trup, în propria-i nesiguranță și frică. Se ridică cu greu, pregătit să se ascundă în întunericul garsonierei lui. Iese cu pași târșâiți pe ușa anostă străjuită de un pitic hâd.

Tresare. În fața intrării Marcel și Cornel îl așteaptă tăcuți, dar cu priviri limpezite.

– Hai bătrâne, mergem înainte. Viața-i viață și o trăim fiecare cum putem - îl aude pe Marcel rostind clar și ferm.

Dinu le strânge mâna cu căldura unui prieten ce-și regăsește drumul chiar dacă mintea încă se întreabă încotro?