A FI SALVAT NU E O REGULĂ A VIEȚII

 

Liniștea era regină, ca de obicei, în regatul micului apartament de două camere confort doi, dintr-un bloc cenușiu, ascuns printre altele la fel, din cartierul mărginaș al orașului de la poale de munte.

Medea se juca pe covor cu păpușa fără o mână, salvată dintr-o răbufnire a tatălui ei, într-o seară când s-a întors beat criță și a aruncat  de pereți tot ce a găsit în cale. Mama nu era acasă, tocmai plecase încuind-o pe copila rămasă cu sperietura în ochi și cu plânsul în gât în apartamentul pustiu.

– Să stai cuminte că vine taică-tu acasă repede. Așa a promis. Sper să nu uite.  Vorbele astea i le-a aruncat grăbit mama, trăgând ușa după ea și încuind-o temeinic.

Era prea mică Medea să se mire că mamei nu părea să-i pese dacă va uita sau nu tata să vină, dacă ea va rămâne singură mult sau puțin. Tăcerea, vremelnic curmată de  vorbele mamei și sunetul metalic al cheii încuind ușa pe dinafară, a învăluit-o în haina ei protectoare cu care se obișnuise.

Cu sau fără ai ei acasă, liniștea era stăpână absolută între pereții aceia de beton. Singurele vorbe pe care le auzea rar erau întrebările abia schițate legate de administrarea cotidiană a casei, câte vreun reproș scurt, aruncat printre dinți de părinți unul altuia și, și mai rar, câte o vorbă adresată ei.

– Fată ai grijă cum mănânci să nu te arzi, stai locului, joacă-te cu ce vrei, ce bine că stai la televizor...

Mai târziu, în preadolescență, când profesorii nemulțumiți mereu de ea îi chemau părinții la școală și ei nu aveau de gând să se ducă, tăcerile de acasă și prezența pe rând a celor doi în spațiul strâmt au făcut-o pe Medea să înțeleagă vag că ceva nu e cum trebuie.  

A priceput asta mai cu seamă în ziua aceea ce i-a făcut o rană în minte. Era la Doina acasă, o colegă de la care a avut de luat un caiet cu teme, când  i-a văzut pe părinții fetei în bucătărie, îmbrățișați. Tatăl Doinei o privea pe nevasta lui în ochi cu o privire pe care Medea nu o văzuse niciodată la vreunul dintre ai ei, de când se știa. Cu o mână bărbatul o ținea de după mijloc și cu cealaltă îi mângâia o șuviță de păr răvășită de căldura gătitului.

– Mai stai și tu iubit-o, că ai obosit. Uite, lasă că fac eu curat acum când termini, bine?

Multă vreme i-au sunat în urechi Medeii vorbele alea, cu un soi de dor neînțeles, cu dorința de a le mai auzi, egală cu tânjitul după ciocolata cu alune.

Într-o seară de primăvară târzie, cu nori amenințători pe cer și cu valuri de căldură izbind de pereții caselor ca valurile mării de nisipurile plajelor, Medea a auzit în sfârșit cheia în broască. Mama plecase, ca de obicei demult, doar că acum fetei nu-i mai păsa. Singura ei grijă era să fie acasă după ceasurile ce se scurgeau între plecările mamei și venirile tatălui, sau invers. Învățase să le știe câte la număr, după un exercițiu mult mai îndelungat decât orice temă de făcut acasă.

Erau destule ceasurile alea, așa că învățase să-și facă programul în aceste ore de eliberare din tăcere, când părea că nimeni nu băga de seamă că ea dispărea din peisaj. Important era ca oricare dintre ai ei s-o lase sau s-o găsească între pereții aceia ce în mintea lor însemnau, probabil, siguranța fiicei lor.

Medea se mirase foarte tare când, într-o vacanță o auzise pe mama spunându-i bunicii, unde se aflau în vizită, că dacă nu s-ar fi gândit la soarta fetei ei, n-ar mai fi stat cu ovina aia nici un minut.

La început i-a fost greu Medeii să înțeleagă că ovina nu era doar rădăcina numelui lui Ovidiu, tatăl ei, ci și imaginea maică-sii despre el. Nu-i vorbă că și Ovidiu n-o scotea pe nevastă-sa, Stela, din lumina cine știe câtor ochi, atunci când vorbea cu oricine altcineva l-ar fi ascultat.

După zbârnâitul tăcerilor în urechile copilei, atâția amari de ani, vorbe de astea aveau efectul tunetelor în furtunile de vară. Nu, nu le-a prea deslușit sensul la început, apoi lucrurile au început să se limpezească  precum cerul după furtună. Doar că ei începuse să nu-i mai pese nici de cer, nici de limpezime. Sânii, abia mijiți sub tricou, deveniseră obraznici și sânii aceia i-au deschis porțile către orele ei de eliberare din liniște, petrecute cu băieții, pe unde apuca.

Când a auzit cheia nu și-a mai scos blugii de pe ea, că nu apucase să se schimbe; abia intrase în casă și era deja trecut de miezul nopții. Maică-sa îi spusese că pleacă la colega ei Monica, să termine un bilanț pentru o firmă și că rămâne toată noaptea. Fata știa că explicația era așa, ca să fie spusă, și dacă cumva Ovidiu ar fi întrebat să aibă fata ce să răspundă. Dar Ovidiu nu întreba. Mai ales că în ultima vreme și el pleca multe nopți de acasă. Auzise că avea pe una de lucra la un supermarket și la aia își petrecea o groază de vreme. Asta  aflase  Medeea tot din discuțiile maică-sii cu maica-sa.

Medea nu le mai spunea demult nici mamă, nici tată, nici bunică sau bunic. Îi ocolea pe toți cât putea. Încerca să nu îi tamponeze cu problemele ei, nu că nu ar fi avut, dar știa că oricum prea puțin le pasă. O singură chestie o enerva la culme. Ambii, în diverse ocazii, dădeau vina pe ea.

– Fata asta a noastră, că dacă nu m-aș fi gândit la ea nu mai stăteam cu ea nici o zi. Dar copilul e copil, trebuie să aibă o familie, ce dracu? Cam așa, cu variațiile de rigoare, sunau vorbele lui Ovidiu.

– M-am sacrificat, dragă, o viață de om, ca să aibă fata asta o familie. Dar, la cât e de mută și la cât seamănă cu taică-său, nu știu dacă a meritat.

– Hm, mama se dă și rănită – nu a putut Medea să se abțină după ce a auzit-o odată plângându-se unei colege cu figură de capră și cu voce de papagal răgușit, cu care se retrăsese în bucătărie la o cafea.

Încet, încet însă nu i-a mai păsat nici de ei și fără să-și dea seama , nici de ea.

S-a temut degeaba Medea, tata nu a intrat în camera aia a ei, că nu intra de obicei, pentru că acolo dormea și mama de multă vreme și femeile din casă păreau că au ieșit complet din viața lui. Se retrăsese în cămăruța cât un pat și o noptieră și se-ncuiase într-un suflet care, câteodată, i se părea Medeii că totuși suferea. Lucrul acesta nu l-a observat niciodată la mama. Pe chipul Stelei se instalase o încrâncenare și o umbră ce-i izvorau de pe frunte și se prelingeau prin cutele ce-i străjuiau gura cu buze subțiate de atâta încrâncenare.

A răsuflat ușurată și pe întuneric și-a scos pantalonii și așa, cu șosete și restul s-a ascuns sub pătură, strângând din ochi.

– Dacă ei nu au plecat din închisoarea asta, lasă că plec eu! Cu gândul acesta, încă abia mijit în trecerea de la trezie la somn, s-a afundat Medea în liniștea dinlăuntrul său, fugind cu viteza visului de liniștea închisorii.

&

Pe străzile de la marginea Romei era cald, zăpușeală. Medea respira cu greutate. Fusta scurtă abia acoperindu-i umbra de chiloței, măcar nu îi ținea și mai cald, ba mai mult se mai umfla sub câte o pală de vârtej stârnit de trecerea camioanelor și asta îi pica bine. Strânsese ceva bani, așa că astă-seară nu va mânca bătaie. Măcar de ar apuca să mănânce ceva mâncare mai ca lumea. Ieri a avut noroc. Tipul acela cu mașină mișto a dus-o la masă,  după ce era să leșine înainte de a-și face numărul. I-a spus cinstit că îi e foame și, culmea, a citit în ochii bărbatului un soi de compasiune. I-a dat și bani mai mulți decât ceruse. Doamne cât s-a rugat să fie beat Jean  și să nu vină el s-o culeagă de pe tarla. Când se întâmpla asta și-l trimitea pe Gioni, acela avea consemn, să nu se atingă de lovelele fetelor lui și putea intra cu prada în camera de nici patru metri pătrați, împărțită cu cămila aia de Merry. Dacă nici aia nu era încă la domiciliu, sau cât era ea la closetul comun de pe hol, reușea, cu inima bubuind, să ascundă câte ceva în locul găsit, după îndelungi căutări. Era o gaură în perete chiar în spatele șifonierului, sub tapetul scorojit peste tot; scorojeala făcea în așa fel încât nu se vedea că acolo erau posibilități de îndepărtare a tapetului pentru a adăposti ascunzătoarea. La început, nu a lăsat banii ei acolo. Și asta pentru că, nu mică i-a fost mirarea când în gaura aia a găsit cinci sute de euro într-o pungă de plastic. Era clar că și altcineva folosea ascunzătoarea. S-a gândit, desigur, la Merry. Pe ai ei i-a mai lipit o vreme cu scotch de  fundul bazinul de la baie, dar se temea că păcătosul acela de scotch se va desprinde și comoara ei se va duce pe apa sâmbetei. O vreme a tot verificat ascunzătoarea din perete, să vadă cât mai pune Merry deoparte. Și, surpriză, nimic nu s-a mai adăugat și nici semne de umblat nu erau; asta cu toate că Medea era absolut sigură că și cămila  îl fura pe Jean. Nu se confesau una alteia că se temeau. Când, după vreo cinci luni, la cei cinci sute nu s-a mai adăugat un șfanț, a început să se întrebe dacă nu sunt ai altcuiva. Într-o seară târzie de beție a peștilor,  a auzit ceva despre fata ce locuise acolo cândva înaintea lor,  în urmă cu ceva mai bine de doi ani, după câte a înțeles Medea. Se vorbea despre moartea ei într-un șanț omorâtă de ”dracu știe care ne-a luat pita de la gură”, cum înjurase Giovani. Figura lui Jean,  deodată întunecată și  încrâncenată i-a dat fiori fetei. Ceva îi spunea că nu era străin de moartea aia, mai ales că nu odată o amenințase și pe ea cu tăiatul gâtului, dacă îi trece cumva prin minte să-și pună coada pe spinare.

– Că să știi fă, au mai încercat și altele și acu’ fac trotuarul la draci, auzi fă?

&

Medea nu împlinise nici paișpe ani când a fost adusă în Roma. Gelu, iubitul ei de acasă, cel ce-i jurase toate stelele de pe cer și luna ca veșmânt, i-a zugrăvit o viață în doi așa cum nu îndrăznise ea vreodată să viseze. Imaginea din bucătăria Doinei, colega ei, deschisese cândva o ușiță spre o astfel de viață, dar o uitase demult. Gelu i-a readus visul pe pervazul ferestrei la care îl aștepta înfrigurată să o fluiere  spre evadare. Până într-o noapte când evadată din tăcerea de acasă, nu s-a mai întors. Își amintește că a îmbrăcat-o ca pe o cucoană, i-a făcut niște poze, apoi i-a pus în mână un carnețel cu coperți cartonate vișinii și i-a spus că acela e pașaportul ei și că să nu uite, de-acu’ te cheamă Simona și trebuie să fii ascultătoare. Nu avea voie iasă din vorba lui, să nu răspundă decât la ce e întrebată  și numai ce o învață el. Nu a avut emoții la trecerea graniței cu trenul, că a ascultat tot și s-a dat de 19 ani, cu școala terminată și plecată în excursie cu iubitul ei, la Roma. În Viena au stat pe străzi și ar fi vrut să vadă cât mai mult din orașul acela care îi plăcea, dar Gelu, ca prin minune, își pusese parcă o mască.

– Ascultă fată, eu rămân aici câteva zile. Tu pleci cu prietenul meu Jean la Roma și vin și eu.  Acu’ mergi în gară unde te ducem noi și aștepți pe Jean acolo, că noi avem ceva treabă. Medea a lăsat în urmă bulevardele largi și parcurile acelea frumoase cu regretul față de un necunoscut ce nu se lasă pătruns și a așteptat în gară. De cum a venit Jean i-a spus printre dinți.

– De-acu asculți de mine Simono, că altfel…

Nu înțelegea ce înseamnă acel altfel, dar se gândea că n-o dura mult până va veni Gelu. S-a mirat că Gelu  nu a mai venit la gară. Nici nu a apucat să-i spună la revedere.

Când au ajuns la Roma, Jean a devenit și mai morocănos. Dacă pe drum nu a vorbit deloc, la Roma a început să se uite și urât. Au coborât într-o gară cu nume ciudat, Roma-Tiburtina. Apoi au ajuns la casa răpciugoasă care, de-atunci, mai bine de patru ani îi devenise domiciliu. De aici era luată la pauza de prânz a italienilor, când începea venirea clienților, și era adusă uneori spre dimineață.  Primele zile, petrecute acolo printre fetele acelea îmbrăcate sumar când plecau de acasă și purtând doar blugi răpciugoși sau rochii sărăcuțe în puținul timp liber, nu au lămurit-o deloc. Ea o ținea sus și tare că va veni iubitul ei și o va lua.

– Bre, proastă ești, tu chiar nu pricepi nimic? O să vină o căruță de Gelu da’ ăla al tău non arriva mai, capisci ragazza? Uită, fă!

I s-a părut Medeii că în glasul fetei nu era doar răutate afișată ci și frică și tristețe. Nu înțelegea de ce îi e frică, până când, a doua seară a asistat la prima bătaie cu picioarele și cu pumnii. Merry a fost călcată în picioare și nu a cârtit. O privea disperată și ochii mari și negri ai Medeii s-au umplut de lacrimi.

– Nu te zmiorcăi tu, că de mâine ieși cu asta și gata cu trântoreala, o iei pe muncă, că nu ți-oi da mâncare degeaba.

Când a înțeles Medea despre ce era vorba, era deja prea târziu. În cuvinte scurte Merry (pe numele ei de-acasă Ioana) i-a explicat ce și cum și ce-o așteaptă dacă nu se supune.

Medea, acum Sony, nu mai era de multă vreme fecioară, că nopțile ei de evadare  au fost lecții pe drumul acesta. Dar chiar și așa, să se vândă îi era greu să înțeleagă.

Nu i s-a părut ciudat la început că trebuia să dea toți banii câștigați lui Jean. Cum nu primise bani înainte pentru chestiile alea, acum că primea mâncare și un pat așa cum era și acasă, nu a stârnit în mintea ei de copil prea devreme rupt de inocență, nici o întrebare. Treptat, începuse să intre în ritm, trecuse peste sila începutului, peste durerile cumplite provocate de unii care erau brute pe două picioare. I-a folosit  și să le urmărească pe fetele cu care-și împărțea viața.  Era clar că nu are loc de-ntors. Doar după vreo șase luni a început să înțeleagă mersul lucrurilor. Așa și-a căutat ascunzătoare, așa a început să pună euro peste euro, că nu putea sustrage prea mult, altfel primea picioare  în burtă și pumni în cap. Iar gândul ei se cantonase încăpățânat în momentul acela când va putea evada de acolo. Era un gând neîmpărtășit de niciuna dintre fete, dar  de care ea era sigură că le bântuie pe toate.

Uneori, sub cearceaful îmbâcsit ce-i acoperea trupul firav și frânt de amor timpuriu și adesea sălbatic, se mai gândea la liniștea din închisoarea copilăriei, la femeia care  îi fusese mamă și la omul acela, cu priviri hăituite, care i-a fost o vreme tată. Nu-și amintea  nici un moment în care să fi simțit o mângâiere de la vreunul dintre ei. Poate, când era mai mică, pentru că anii din urmă au fost un fel de război de guerilă a fiecăruia cu fiecare.  Or fi căutat-o oare? Nu avea să știe probabil niciodată. 

&

Noaptea se lăsase friguroasă peste o Romă în prag de noiembrie.  Tocmai scăpase de un client și își făcea în gând socoteala că, dacă mai prinde unul,  e destul pe azi și poate suna după gardă.

Stătea  rezemată de un zid de beton, cu picioarele încrucișate la glezne. Undeva în dreapta ei, pe sensul de mers al autostrăzii, într-un refugiu, se oprise o mașină cu rulotă. Doi copii blonzi au coborât gălăgioși și, în urma lor, au coborât o părinții, și ei blonzi, tineri și veseli ținându-se de mână. Și-au întins brațele ca oamenii ce doresc să-și  dezmorțească oasele, cu ochii spre cerul încă înstelat, chiar dacă iarna nu părea a fi foarte departe.  Copiii alergau râzând unul după altul în jurul părinților lor; și aceștia se țineau de mână. Imaginea din bucătăria Doinei, rămasă pe boltă de amintire din copilărie, străfulgeră o secundă prin fața ochilor Medeii deghizată în Sony.

Nici nu băgă de seamă mașina bleumarin, elegantă ce se oprise în dreptul ei. De la volan o privea un tip cu păr grizonat, aproape alb, cu un zâmbet ușor amuzat. A vrut s-o claxoneze pe tipa care  părea a aștepta client, dar care nu se arăta preocupată neapărat de agățat. Era frumoasă, așa cum stătea acolo în bătaia lunii, cu picioarele lungi înveșmântate în negru, încrucișate într-o poziție mai degrabă de relaxare decât sexi, cu pletele fluturând în vântul întețit de trecerea tirurilor, cu jantilica albă până la brâu acoperind bluza ce dezvelea sâni proaspeți, chiar dacă nu de mărimea celor la modă în vremurile alea. Fustița scurtă, și ea neagră, devenise aproape o uniformă a acestei ocupații de-o vârstă cu  Roma însăși. Chiar dacă prostituatele erau tolerate, încă de atunci, ca și acum, pe vremuri măcar erau văzute, considerate, aveau chiar bani concepuți anume  pentru plata serviciilor lor, spintria. În vremurile ce se cred moderne părea că toate  atitudinile  celor din jur erau asemănătoare cu cele puse pe seama bieților struți. Nici măcar polițiile diverselor state nu le văd decât din când în când pe fetele astea, după un calendar doar de ei și ele știut. Iar cei ce le caută, probabil că nici ei măcar nu le văd, le consumă doar, ca pe un fel aparte ce satisface simțuri, gusturi, instincte.

Medea se simțea ca într-un corset, marca Sony, pe care nu-l dădea jos uneori nici la culcare, de teamă să nu îi rămână mic a doua zi și să clacheze, ceea ce ar fi însemnat numai lucruri rele: pumni, picioare, înjurături și, mai presus de toate, nici un euro economisit. 

Nu s-a întrebat niciodată dacă e frumoasă sau urâtă. Ce-i păsa cum e? Atâta vreme cât găsea clienți nu conta. Și totuși, privită cu un ochi obiectiv era imposibil să nu vezi linia ovală  armonioasă a feței, ochii mari și migdalați, buzele cărnoase, urâțite de rujul strident; dar acolo, în realitatea lor ascunsă erau frumoase și senzuale. De-acum, majoră fiind, se împlinise puțin, măcar că mânca doar când apuca și nu cine știe ce. Jean nu se omora cu întreținerea fetelor lui. Pentru el erau doar  niște roboți de făcut bani. Uneori Medeii i se părea că el ar fi preferat ca ele să fie niște păpuși gonflabile care să nu ceară altceva decât aer și în rest să stea locului, fără vorbe, fără lacrimi, fără fițe. Dar să producă!

Trupul zvelt al fetei se termina cu picioarele lungi, întregind armonios silueta firavă. Inspira totuși o forță care nici ea nu știa de unde îi vine și asta o făcea remarcată ușor pe centura aceea unde își țesea visele fără a fi măcar conștientă de asta.

Într-un târziu l-a zărit pe tipul puriu care o privea și nu i-a scăpat eleganța mașinii. Ochii i-au sclipit ușor când s-a ridicat și s-a dus către geamul ce rula încet în jos. O negociere scurtă urmată de portiera trântită în urma fetei care urca avea să fie ultima din lungul șir al anilor de robie.

&

Pe terasa elegantă, înconjurată de  ghivece imense cu palmieri și leandri, Medea,  privea pierdută spre Villa Borghese, parcul superb ce se învecina cu zona Pincio. Ochii i-au alunecat apoi și undeva în zare pe partea cumva opusă spre cupola Vaticanului. I se părea că visează, că nimic din ceea ce i se întâmplă nu este adevărat. Din seara aceea de noiembrie nu se mai întorsese niciodată la Jean și la mizeria lui. Bărbatul ce a cules-o atunci putea să-i fie tată, sau, poate, cu puțină imaginație chiar bunic. Dar se dovedise a fi un om inimos.

În seara aceea de început a luat-o în mașina lui și au oprit undeva într-un parc, departe de locul în care își făcea ea veacul, seară de seară. La început i-a fost frică. Apoi, vorba blândă a tipului, întrebările lui grijulii despre ea și despre viața ei, au împins-o să se deschidă cum nu o mai făcuse niciodată. De altfel, în afară de Gelu, care, cât a fost în perioada de tromboneală, a mai întrebat-o de sănătate, nu-și amintește să mai fi fost cineva interesat de soarta ei. Știe că a regretat o singură dată în viață lipsa de interes pentru ea a cuiva. Era profesoara aia din școală, pe care ea o plăcea foarte tare și ar fi vrut să poată vorbi cu ea, dincolo de pereții clasei. Simțea că ar putea să îi spună, nu știa nici ea exact ce anume. Dar ceva, a aflat mai târziu, când deja era prea târziu,  s-a petrecut  în familia profesoarei și aceasta nu s-a arătat deloc disponibilă pentru vreo conversație dincolo de dialogurile  didactice.

Apoi, destul de curând viața Medeii a luat alte cotituri și nu a mai fost ea dispusă la deschidere.

Și acum se ivise  tipul acesta, bunicu’, cum îi spunea uneori în cele mai intime dintre gândurile ei. I-a zâmbit, nu a bruscat-o, nici măcar nu i-a cerut atunci, la prima întâlnire, să-și facă meseria. Au stat de vorbă mult, ea frângându-și degetele în poală cu un freamăt pe care nu îl mai simțise niciodată. I-a povestit cum a ajuns să facă ceea ce făcea, i-a spus că nu are cum să scape, că toate actele sunt la peștele ei și ăla nu i-ar da drumul niciodată.

– Ce ai de gând să faci cu viața ta, mia ragazza?  a spus într-un târziu bărbatul cu glas stins.

Chiar, ce avea de gând? Voia să scape, să strângă banii necesari să fugă. Nu știa unde, dar să ceară ajutor pentru a-și relua identitatea și apoi… Medea realiză în clipa aceea că nu avea unde să meargă. La părinții ei nu se putea întoarce și nici nu ar fi vrut să o facă. Nici măcar nu era sigură dacă mai sunt împreună. Dacă tot dispăruse ea, pretextul păstrării relației lor, poate și-au luat inima în dinți și au rupt mâța în două.  Și dacă erau ce? Ea oricum, în fapt, a fost întotdeauna în plus și în casa și în viața lor. Lacrimi ca boabe mari de rouă  se prelingeau din ochii încercănați de nesomn.

– Nu plânge Medea, așa ai zis că te cheamă pe numele de-acasă, è vero? Uite, dacă vrei, eu încerc să te ajut.

– Dar eu nu am nici un act, ce aș putea face?

– Mă interesez, am avocați și vedem. Vii la mine?

– Unde la tine?

– Acasă. Eu nu am familie aici, adică nu am soție, a murit cu mulți ani în urmă. Iar fata mea este căsătorită la Miami și ne vedem foarte rar. Sunt un om foarte ocupat, ragazza, și asta îmi prinde bine. Statutul tău va rămâne un secret al meu, al tău și al avocatului pe care-l voi solicita. Dar dacă vrei, nu te mai întorci niciodată acolo!

Imaginea găurii din perete cu punga cu bani strânși cu atâta trudă îi dădu un frison Medeii. Cum să-i lase acolo?

– Și banii pe care i-am strâns cu atâta greu– nu se putu stăpâni…

– Unde îi ai?

– Într-o gaură sub tapetul din spatele dulapului.

– Lasă-i acolo. Poate îi găsește o altă nefericită.

Cum am găsit și eu pe cei cinci sute–gândi fata,  numai că stăpâna lor cred că e moartă. Dacă mă omoară și pe mine moșu’ ăsta? Îl privi  cu teamă.

– Ți-e frică de mine?

– Puțin, recunoscu fata cu glas pierit.

– Uite ce e, trebuie să ai încredere, fără asta nu putem face nimic.

Tot încredere îi ceruse și Gelu și cu ce se alesese? Și totuși, merita să încerce. Doar după bani îi părea rău.

– Câți bani aveai? –  întrebă bărbatul parcă ghicind dilema fetei.

–  O mie două sute cinci zeci și cinci de euro– răspunse ea cu precizie. Doar îi numărase de atâtea ori și fiecare adaos era o sărbătoare.

– Bene, Medea, avrai queste soldi domani, lo prometto!

Ea zâmbi timid și-și lăsă degetele luate în palmele mari ale bărbatului; mâna ei tremura încă și, deși rece, era acoperită de umezeala fricii.

Numele bărbatului era Alessio și părea a fi, cu adevărat, salvatorul ei. Părea! Sau poate călăul ei? Dar nu mai conta. Medea hotărî să încerce.

&

Au trecut din acea seară mai bine de șapte ani. La început cu frică, apoi cu uimire față de mediul în care ajunsese, iar în cele din urmă cu speranță, Medea a trecut prin tot calvarul redobândirii identității. Cu acel prilej a aflat că părinții ei nu divorțaseră și trăiau probabil scufundați în aceeași tăcere. Nu le-a dat personal nici o veste. Probabil că, identificarea ei și confirmarea identității afirmate de ea le-a dus vestea că e în viață, dar ea nu a vrut să îi contacteze.  A rămas în casa lui Alessio, la început ca pripășită, apoi ca amantă și, într-un târziu,  după vreo trei ani, ca soție. Culmea surprizei pentru ea a fost  cererea în căsătorie. Prietenii lui nu-i știau povestea. A prezentat-o după destul de multă vreme ca fiind adusă dintr-unul dintre voiajele lui de afaceri.

 Cum vorbea  foarte bine italiana și rupea binișor și engleza nu i-a fost greu să se adapteze. Cu adevărat dificilă a fost intrarea în pielea unei femei de lume. Mai bine de un an nu a ieșit decât rar cu el în societate. Când era să plece împreună undeva sigurele ieșiri erau la vila lui de la malul mării, undeva în sudul Romei. Iubea vila aia, o scoică cocoțată pe o rână de deal cu marea lingând nisipul plajei de la poale.  Sau, alteori plecau la căbănuța cochetă din nord, refugiată pe o coastă de munte cu păduri de un verde incredibil. Ei îi plăcea cel mai mult când mergeau pe coasta Toscanei, la Livorno, în vila nu foarte mare dar care îi inspira sentimentul de poveste; poate pentru că marea se zbuciuma atât de aproape, iar parcul din jur era de o frumusețe de-ți tăia respirația.

Înțelegea perfect de ce Alessio a ținut-o ascunsă o perioadă destul de lungă, până a avut și ea un nume și o viață. În vila aceea superbă din Roma, a petrecut mult timp singură, dar singurătatea era modul ei de a fi, deci nu i-a fost greu. Doar că de-acum avea muzică, frumusețea orașului la picioarele ei, putea să iasă, dacă voia, întotdeauna însă urmărită de un bodyguard angajat de Alessio, pentru a o feri de eventuale întâlniri nedorite. Și drumurile ei duceau în locurile despre care citea în lungile seri când bătrânul era plecat cine știe pe unde, cu afacerile lui. Așa a văzut Vaticanul și, Doamne, ce a simțit atunci nu va uita o viață. Acolo s-a rugat pentru prima  dată Măicuței lui Dumnezeu, că așa a simțit de undeva din adâncul sufletului ei. Nu știa exact  nici cum să se roage și nici pentru ce. Poate pentru luminarea drumului ei, pentru ieșirea din temnița incertitudinii.

 A fost la Basilica di San Paolo fuori le mura și s-a pierdut printre coloanele ce înconjoară curtea interioară plină de flori, umbrită ici și colo de câte un palmier. Știa prea puține despre Sfântul al cărui nume îl purta biserica, așa cum nu știa mai nimic despre Petru cel zăvorât în temnița de la Mamertine, undeva în spatele palatului impunător din Piaza Venezia. Câte locuri frumoase ascundea orașul ăsta și ea, atâta vreme, nu i-a cunoscut decât centura și mizeria!

Când a devenit soția lui Alessio s-a temut de fiica acestuia venită la ceremonie împreună cu băiatul ei și nepotul bărbatului ei. Era doar puțin mai tânăr decât ea. Se simțea stânjenită și în fața celei pentru care devenea mamă vitregă (și căreia, cu puțină grabă probabil că i-ar fi putut fi copilă) și în fața celor câțiva prieteni. Și totuși, jena cea mai teribilă venea din istoria ei, ascunsă cu grijă în spatele unei povești scurte și fără prea multe detalii.

Alessio a vrut să o îndrepte către învățătură, dar ea nu terminase nici opt clase. Ce era să facă? S-a apucat să învețe singură și apoi a dat ceva examene să poată avea măcar ceea ce echivala liceul. Când a terminat era o femeie frumoasă, bine îmbrăcată care însă prefera zidurile cetății ei, oricărei ieșiri în societate alături de bărbatul ce devenea tot mai bătrân și tot mai ursuz. Nu ducea lipsă de nimic și totuși îi lipsea ceea ce nu a avut de fapt niciodată: iubire, pace în suflet, împlinire. Alessio nu mai pleca așa de des pentru că vârsta începea să își spună cuvântul. Nu mai era nici bărbatul care să îi ofere fărâma aceea de tandrețe măcar în scurte întâlniri în camera ei sau a lui. De la început au trăit în cotloane separate ale căsoaiei și așa au rămas și după ce i-a devenit soție.

Cel de al cincilea an de căsătorie a găsit-o pe Medea pe aceeași terasă elegantă, înconjurată de  ghivece imense cu palmieri și leandri, cu vedere spre Villa Borghese, și spre cupola rotundă a Vaticanului. Doar că acum nu era singură în casă. Undeva, în partea cealaltă a vilei bătrânul ei soț își făcea siesta. Îi propusese o ieșire la mare, la vila scoică și ea acceptase. Îi era dor de apa cristalină, de plaja strâmtă și bolovănoasă dar primitoare așa cum sta pitită sub umăr de deal.  Ar fi preferat să plece în Toscana, tot la mare, dar aici era mai aproape. Deodată Betina, fata lor din casă, veni în fugă pe terasă.

– Signora, vieni presto! Chipul speriat al fetei o îngrozi și pe Medea. O presimțire cumplită i-a sfârtecat pieptul.

Și presimțirea s-a adeverit două zile mai târziu când la spital, stând lângă patul lui Alessio și ținându-l strâns de mână l-a auzit șoptindu-i:

– Medea, să nu te temi. Am avut grijă de tine.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi și, ca-n oglindă, sub pleoapele aproape închise ale bătrânului ce zăcea între cearceafurile albe, s-au strecurat alte lacrimi.  Ea i-a sărutat mâna moale, rece și umedă, mâna aceea care într-o seară de noiembrie i-a luat degetele frângându-se de îngrijorare și a dus-o spre lumină.

Medea simți atunci un lucru pe care nu știa că-l poartă în suflet, un sentiment profund pentru omul ce pleca, o dragoste de fiică rătăcită, care toată viața și-a dorit să simtă mângâierea unui tată. Tot ceea ce a însemnat altceva între ea și Alessio s-a topit în această emoție puternică și a șoptit aplecându-se spre fruntea pe care a sărutat-o aproape pios: drum bun Alessio, salvatorul meu.

A rămas apoi ceasuri lungi pe terasa vilei cu fotografia lor făcută la cabana de la munte în poală, reflectând  la viața ce va urma. Nici o clipă nu s-a gândit la semnificația acelui ultim mesaj: am avut grijă de tine.

Urma să afle câteva zile mai târziu, după înmormântare, că moștenea casa din Toscana și un cont  substanțial în bancă, restul revenind fiicei lui Alessio , Cindy, și familiei acesteia. I s-a părut un gest de maximă generozitate.

Pentru Cindy  însă, ca și pentru mulți alții din preajmă,  reacția ei a fost o mare surpriză. Cu emoție autentică și vizibilă Medeea a mulțumit pentru această moștenire. Se pare că, asemenea multora din anturajul lor, fata asta tânără și frumoasă, a fost considerată o money digger, de unde și reținerea mai a tuturor față de ea. Doar pentru Medea reținerea asta nu a avut vreo semnificație. Ea fusese crescută la școala unei atitudini rezervate a tuturor față de ea, așa că, o prelungire în viață a aceluiași fel de a fi tratată a trecut neobservată.

– Nu ai nimic de spus despre asta? – a întrebat-o neîncrezătoare Cindy.

Medea i-a răspuns cu o privire speriată:

– O, certo, cred că nu ești de acord că Alessio mi-a lăsat casa și banii. Nu e nici o problemă. Eu nu vreau nimic!

Cindy a deschis gura, a dat să spună ceva, apoi, văzând chipul femeii ce-i putea fii copilă, ochii i s-au umezit și pieptul i s-a umplut de căldură.

–        O, no Medea, m-ai înțeles greșit. Nu avem niciunul absolut nimic împotrivă.

Chipul Medeei se însenină:

– Nu am cuvinte să vă mulțumesc.  Dar spune-mi Cindy, aș mai putea să vă mai vizitez din vreme-n vreme?

Cindy o privi întâi nedumerită, apoi cu suspiciune și din nou nedumerită, chiar uimită de sinceritatea pe care o citea în ochii aceia negri și frumoși. Nu înțelesese niciodată hotărârea tatălui ei de a se însura cu o fetișcană. Însă, relațiile ei cu Alessio erau americanizate, cum o tachinase odată tatăl ei și nu l-a descusut, dar a păstrat distanța față de Medea. Acum descoperea o inocență pe care nu a bănuit-o, dată fiind  conduita la început ușor vulgară fetei ce-i devenise mamă vitregă. Ochii Medeii se umeziseră ușor  și Cindy a prins-o de  umeri și a strâns-o ușor în brațe.

– Sigur draga mea, oricând! Dar tu, tu ce vei face acum?

– Nu știu Cindy, voi pleca în Toscana. Îi mulțumesc lui Alessio. Nu știam că a intuit că acela este locul cel mai drag mie.

Cindy se mira de această preferință a tinerei. Doar vila din sud, cea în formă de scoică era mult mai elegantă, mai fancy și, implicit, mai scumpă, incomparabil mai de valoare.  Sincer ei i-ar fi părut rău să o piardă în favoarea Medeii, dar… Se mira și de faptul că aceasta se mulțumea cu atât de puțin. Doar aflase că tatăl ei nu făcuse nici contract prenupțial, nu-și luase nici o măsură de siguranță și asta a înfuriat-o la culme când a aflat. A fost cât pe ce să se certe cu taică-său. Dar Alessio i-a spus atunci o vorbă pe care acum abia o înțelegea.

– Știi Medea? Tata mi-a spus cândva despre tine: este o fată simplă cu suflet curat.

Nu a mai adăugat nimic despre contextul discuției în care replica întreagă fusese:

– Nu ai de ce te teme Cindy. Medea este o fată simplă cu suflet curat.

Alte două boabe de lacrimi s-au strecurat pe sub pleoapele fetei, închise o secundă.

– Iar el a fost un om cu suflet mare. Nu cred că tu, chiar dacă ești fiica lui, ai cu adevărat habar ce suflet mare a avut! Crede-mă, eu știu mai bine!

Nu a înțeles Cindy vorbele astea. Intuiția îi spunea acum că în povestea aceasta erau multe, tare multe necunoscute dar atâta vreme cât consecințele se dovedeau a fi  pozitive nu mai voia să afle nimic. Îi era chiar dragă fata asta.

– Te așteptăm oricând pe la noi Medea. Ești family!  Să nu uiți asta!

O căldură neașteptată o năpădi pe Medea. Era prima dată în viața ei când cineva îi spunea clar că aparține unei familii. Și simțea că așa este.

Gândul la părinții ei, (familia ei?) i-a străfulgerat o clipă amintirea. Ceva în suflet îi spunea că într-o zi, atunci când va vedea exact ce face cu viața ei, îi va căuta. Dar când anume, numai Dumnezeu putea să știe.

&

Aerul Toscanei îmbracă totul într-o robă de prospețime și pace. Pe măsuța de pe verandă un teanc de ziare se lăfăiește în dezordine. Medea se lasă să cadă într-un fotoliu. Încă nu s-a obișnuit cu gândul că aici este acel acasă după care a tânjit atâta vreme. Alături de Alessio s-a simțit mereu ca într-o viață de împrumut. Casa, casele lui, au fost pentru ea doar locuri de popas trecător, camere de hotel în trecerea ei prin viață.

Ochii îi cad pe o fotografie oribilă ce se ițește de pe una din paginile ziarelor. Simte cum trupul i se zguduie. Un tremur cumplit îi cuprinde mâinile care ridică ziarul. Un chip tumefiat, cu ochii vineți și cu părul năclăit în roșul întunecat ce-i înconjoară fața îi reînvie amintiri pe care le dosise cu trudă în străfund de minte. ”Crimă odiosă în Tiburtina”. Doar atât vede, titlul acela cu litere de o șchioapă și chipul celei cu care împărțise ani buni cămăruța de patru metri păstrați.

–Merry !!– îi scapă printre buzele strânse  ce nu lasă șuvoiul de lacrimi să le ude.  Nu plânge pentru fata aia care nu i-a fost nimic, nimic mai mult decât un suflet alături, ci pentru soarta pe care a avut-o, pe care ar fi avut-o și ea dacă Dumnezeu nu i-ar fi trimis, într-o seară târzie de toamnă, un înger, un salvator. Medea este perfect conștientă că nu soarta ei este regula, ci cea a nefericitei de Merry, că siluetele acelea triste de pe centură încă își mai caută drumul spre moarte.

Briza mării o trezește din coșmar. Se uită în jur și încă odată nu-i vine să creadă. Dar sentimentul de acasă dispare ca prin farmec. O teamă subtilă i se insinuează în minte. Dacă vor da de ea aici? Unde să fugă? Cum va avea scăpare?

Deschide poșeta și-și vede actele de identitate. Înțelege că numele ei italian, prenumele, altul decât în documentele cu care a venit din țară, toate o îndepărtează de ceea ce a fost pentru lumea aceea obscură. Și totuși, simte că teama va fi tovarășa ei de viață!