Oglinzile strâmbe

Mama soacră zace-ntinsă
În a veşniciei pace,
Numai nora e convinsă
Şi acum că se preface.

  Grigore Lupescu

epitaf epigramatic din Cimitirul vesel (2000)

  Stă cu capul în mâini și nu se poate aduna deloc. E atât de furioasă încât s-ar trânti de pământ sau l-ar da pe el cu capul de podele. Auzi tu, să îi mai spună și sărut-mâna, că numai cu sărut-mâna umblă cu hoaștele astea. Ce dacă e maica-sa și bunică-sa? Gata vremea lor!  Acum Andu e al ei și gata. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu îl sune și el… sărut-mâna! Simte că i se urcă sângele în cap. 

Telefonul îi sună undeva în fund de poșetă. Aoleu, o fi mama!

–Unde dracu ești telefonule?

Scormonește cu disperare în sacul acela imens pe care mă-sa lui Andu a dat o avere. Parcă ei i-ar fi trebuit cadou de la scorpia aia. Scoate de-a valma fularul, cheile, două portmonee, un baton de ciocolată. Dar telefonul parcă s-a dus la fundul sacului. Când dă de el gata,  telefonul a amuțit.

–Vai de mine, a fost mama; precis se îngrijorează că nu am răspuns.

Formează febril numărul:

–  Săru’mâna mami, nu găseam telefonul în afurisita asta de paporniță de la scorpie!

 – Ți-am spus să nu o mai porți!

– Da’ e faină, dragă, și e și la modă! Toate alea de la școală mă invidiază! Ce faci, draga mea?... Da, eu sunt bine, doar că iar au sunat alea și Andu mai să se topească. Auzi!? Le-a întrebat ce zic dacă plecăm în vacanță la Atena? Parcă am eu nevoie de părerea lor! Ele să dea banii, că știm noi unde să mergem!

– Păi dacă dau banii Coca dragă, lasă-le și pe ele să știe!

– Dar de ce să știe? Ce se bagă ele în viața noastră? Așa au făcut și când ne-am mutat. Numai pentru că ne-au dat banii de mobilă a fost zor nevoie să vadă ce ne-am luat. Parcă am luat pentru ele. Zi și tu dacă nu sunt nesimțite! Trebuie să știe ele tot!

– Vezi cum te porți Coca, că nu mai pupi nimic de la alea!

– S-o creadă ele! Ce Andu nu e copilul lor?

– Păi..

– Nici un păi! Au obligația să-l ajute! Scorpiile dracului!

– Ia-o și tu mai moale fetiță, că mi te îmbolnăvești!

– Păi mă scot din sărite. Îți spun sau nu, în fiecare zi, că au sunat și ele? Dar ce e Andu? Copil de grădiniță să-l sune în fiecare zi?

– Păi eu nu te sun pe tine sau tu pe mine în fiecare zi?

– Da ce, e totuna? Tu ești mama mea! Lasă asta acum, nu mă enerva și tu! Ce face tati? Nu am vorbit ieri cu el și deja mi-e dor. Venim sâmbătă acasă.

– Și mergeți și pe la ale lui Andu, nu?

– Aaa, nu! Eu cel puțin nu merg. Poate se duce el că am înțeles că mai plusează alea ceva pentru concediu! Dar voi sta cu ochii pe ceas să știi! Mai mult de o juma’ de oră dacă stă e prăpăd!

Sporovăiesc  o vreme despre una, despre alta. Iau, ca  de fiecare dată, la tocat câte o ramură din neamuri sau din vecini.

– Bine măi fetiță, ai grijă de tine, dă să încheie mama. Intervine și tata.

– Măi Cocuță, vii sâmbătă, nu? Mi-e dor să te văd. Săptămâna cealaltă venim noi la voi. Abia aștept să văd camera noastră.

– Ooo, știi ce cool e? Numai lu’ mă-sa nu îi place. Că a venit să vadă cum ne-am aranjat. Să creadă ele că pupă vreo noapte aici!

– Păi nu poți fată, că ele v-au dat bani și de casă și de mobilă.

– Și ce? Ce să facă cu tot ce-a câștigat aia în Spania? Să îi dea la gâște? Un băiat are…

– Și o fată, nu uita!

–Aia?  E măritată de când moșii roșii. Are bărbat, copii, socrii ce să mai vrea? Să îi dea lui Andu. Că pe ea a ținut-o mă-sa la școli. Pe Andu nu!

– Păi nu l-a ținut că nu s-a dus, să fim drepți! Și acum, că a început, îl ține și pe el. Fii și tu mai blândă!

– Să nu începi tati cu de-astea că nu vreau să aud. Gata, au terminat-o cu Andu. El e al meu acum.

– Vezi că încă nu e! Că nu v-ați luat.

– Și crezi că îmi scapă? S-o creadă el! Acum că avem apartament, mobilat și toate cele? Nooo!

– Hmmm, ce să zic? În locul tău aș lăsa-o mai moale măcar până îți vezi sacii în căruță?

– Da ce, crezi că eu sunt o prefăcută? Eu ce am de zis zic și gata! Ele să aibă grijă de ce are nevoie Andu, că de el am eu grijă, punct. Hai că ne vedem sâmbătă!

În parcul din fața blocului Andu s-a oprit pe o bancă. Îi e dor de fata aia pe care a ales-o pentru a-și urma viața cu ea, dar îl sperie vehemența ei împotriva mamei și bunicii. Știe că e posesivă, că nu are dreptate și uneori chiar sare peste cal. Și mama tace, nu zice nimic, deși e clar că vede privirile înveninate ale Cocuței. Își trece mâna peste frunte, încercând să alunge norii ce se adună tot mai des și tot mai groși.  Se ridică repede și aleargă spre casă. Știe că ochii frumoși ai iubitei lui sunt singurii care le pot face față norilor păcătoși.

– Hai că ne vedem sâmbătă, aude vocea care îi e așa de dragă. Sigur vorbește cu ai ei! Păcat că nu am ajuns mai devreme. Vorbeam și eu cu ei. Poate așa nu se mai supără când sună mama. Waw! De ce nu oi fi sunat-o eu pe ea înainte de a ajunge acasă? Scăpam de ”pedeapsă”.  Poate nu sună mama azi! Dă Doamne!  

Se oprește din gândul acesta cu un sentiment de vinovăție. Săraca mama! Ea nu ne vrea decât binele. Și nu a zis niciodată ceva rău despre Coca! Oare chiar o place? Hm!

– Dacă tu o iubești Andule, o iubim și noi, numai tu să fii fericit!  Glasul mamei îi sună trist în urechi. Oare ce se ascunde dincolo de cuvinte?

Când erau la mama în Spania, într-o vizită plătită tot de ea, au ieșit într-o seară de vară la plimbare să vadă fântânile magice din Piața Spaniei, la Barcelona. Era cald, foarte cald, cu cer spuzit cu stele. Stele sus, stele izbucnind în culori multiple din picurii de apă aruncați spre înalt. O lumină mirifică îmbrăca esplanada și inunda chipurile înghesuite în mulțimea înșirată cuminte pe margini. Din când în când strigăte de uimire se ridicau din mulțime. Coca stătea atârnată de brațul lui și-și freca, precum o pisică, obrajii de pieptul lui. Doamne cât o iubea pe fata asta! Mama, de undeva din spatele lor a strigat să îi spună nu știu ce, nu lui ci ei. Ochii mamei erau luminoși și o privea cu drag. Andu s-a aplecat spre chipul iubitei și un frison i-a trecut pe șira spinării. Grimasa de ură de pe fața aceea frumoasă l-a împietrit. Apoi i-a auzit glasul mieros răspunzând politicos chemării femeii din spate. Nu, sigur i s-a părut. Jocul de lumini de acolo era de vină. Nu putea un chip atât de gingaș să arate atâta ură. Și totuși imaginea aceea îi apare din când în când în minte lui Andu, așa doar ca să o alunge cu înverșunare. Doar că, i s-a părut că mama a văzut și ea. Și-n ochii aceia calzi părea că s-a oglindit o spaimă pe care iar nu o acceptă în amintirile lui. Da, sigur i s-a părut!

– Iubitule, ai venit? Ochii de zmeură dulce îl învăluie și Andu se topește. A uitat de mama de bunica, de toate! O ia în brațe și o sărută lung, cu dor. Nu a văzut-o de azi dimineață!. Ce bine că azi nu au nimic de făcut pe seară. Va fi o seară doar a lor!

              Mama e în spital de mai bine de două săptămâni. Lui Andu îi e o frică de moarte. Nu poate gândi că i se va întâmpla ceva mai rău. Bunica e și ea speriată. Doar Coca pare a avea o dispoziție de zile mari.

– Iubito, mâine plec să o văd pe mama. Sunt tare îngrijorat.

– Ei asta-i acum! Cum să pleci? Nu ne-a invitat Zina să mergem la petrecere la ei sâmbătă? Și mâine e vineri. Când ai timp să te mai și întorci?

– Dar nu am chef de nici o petrecere, fată!  Mama e în spital și nu pare a fi bine deloc. Ție chiar nu îți pasă?

– Și de ce mi-ar păsa mă rog? Ce e mama mea?

Andu nu-și crede urechilor. Până în clipa asta Coca a reușit să-și ascundă gândurile și tocmai acum s-a găsit să-și dea arama pe față? Imagini din trecut îi vin în minte ca o avalanșă. Chipul schimonosit de nervi la fiecare telefon de la mama, ura din priviri când ale lui au venit să vadă în ce au investit banii de la ele și ura și furia cu care a reacționat  Coca când bunica nu a fost de acord ca apartamentul să fie trecut pe alt nume decât pe al lui și al mamei. Asta s-a transformat în  pretext perpetuu pentru refuzul de a le vizita de câte ori au mers acasă în orașul lor, dar nu și pentru a primi, în continuare orice sprijin de la mama și bunica. Complicitatea părinților ei în a o susține, se conturează cu o claritate care-l uimește. Parcă o pânză i se ia de pe ochi. Se uită lung la femeia din fața lui. Pe chipul ei se citește aceeași aversiune surdă. Gura îi este schimonosită de furie, ochii îi scapără.

–  Să fie clar Andu, acum ești al meu! Gata cu mamă-ta și bunică-ta. Ce ești bebeluș? O să se facă bine și aia că nu piere iarba rea, nici o grijă.

Nici măcar Cocuței nu-i vine să creadă ce îi iese pe gură, nu că nu ar crede ce spune dar nu a mai făcut-o niciodată cu voce tare în fața lui Andu. Dar ce, să știe odată și el pe ce picior dansăm, că m-am săturat! – își spune cu năduf și dă să îi întoarcă spatele. Nu înainte de a-i arunca peste umăr:

–  Nu te duci nicăieri.

Andu rămâne împietrit o clipă.  Un vârtej de emoții îi apasă pieptul și creierii. Parcă o lumină se coboară în mintea lui și încet, încet îi încălzește sufletul cu o secundă mai devreme pustiit.  Face un pas înapoi; apoi doi înainte și  o urmează  pe fata asta, care dintr-o dată i se pare o străină,  în bucătărie. O găsește aprinzându-și o țigară, de nervi, desigur. Cu un calm care nu știe de unde îi vine, Andu se aude rostind  rar, clar, fără echivoc:

–  Eu voi face ce cred de cuviință Coca… Și în plus, cred că și tu vei face ceea ce trebuia de mult făcut. Vei pleca.

Fata îl privește uimită. Nu poate fi Andu cel care vorbește. Dă să se pisicească, arma ei dintotdeauna, i se agață de gât, îl sărută, dar două brațe puternice o împing ușor dar ferm. Se întoarce spre debara, scoate geamantanul cel mai mare și îi spune calm:

– Nu cred că vrei să îți fac eu bagajul!

Ceva în atitudinea lui Andu o face pe Coca să înțeleagă: jocul acesta l-a pierdut. Și ochii bărbatului îi spun că nu e cale de întoarcere. Glasul mamei îi sună în minte: În locul tău aș lăsa-o mai moale măcar până îți vezi sacii în căruță. Ar vrea să mai încerce ceva, să nu se dea bătută, dar simte că nu mai e loc de întors. Își îndreaptă umerii, înșfacă geamantanul și în liniștea dormitorului îl încarcă cu tot, tot ce a primit de la scorpii, pentru ea, că mobila nu are cum s-o ia și nici apartamentul.

– Fir-ar al dracului, nu trebuia să cedez atunci când s-a luat apartamentul. Dacă era și pe numele meu pleca blegul ăsta, nu eu!! Așa e când ești proastă, fato!

Din prag Andu o urmărește curios. Parcă pentru prima dată o vede, îi vede sufletul urât, zugrăvit pe chipul acela cu gura schimonosită, în privirile crâncene și înciudate. Coca dispare în baie, de unde iese după vreo zece minute, își ia geanta de la scorpie, aruncă cheile pe măsuța din hol și dă să plece fără un salut măcar.

– Mama îți spune să porți sănătoasă, geanta vreau să spun și toate celelalte lucruri din geamantan, îi strecoară cu un zâmbet jumătate amar, jumătate ironic Andu.

Ușa se trântește în urma unei iubiri pierdute. Libertatea și liniștea se cuibăresc în apartamentul ce a ascuns atâta vreme, atâta amărăciune. Andu ia telefonul și sună la bunica:

– Sărut mâna mamaie, vin acasă în  seara asta.

– Vino băiete, mama te așteaptă.

– Ea mă așteaptă demult mamaie, și matale la fel. Dar acum voi veni!

Tristețe sau lumină?

Lumina transcende materia trupului

– ea înalţă sau aduce viaţă trupului, îl învie!

(adaptare dupăMichael Russ)

Cosmin s-a născut trist, un copil trist. Toate celulele trupului său păreau să poarte pecetea tristeții, venită de undeva din adâncuri.

Apoi, sufletul lui i-a strecurat încet-încet porții infime de bucurie în creier. Și creierul și-a îndreptat iscodirile către razele de soare, lăsând umbrele să-și ascundă tenebrele în straturi de inconștient, devenite neîncăpătoare la atâta înghesuială.

 Toată copilăria a ascultat cu răsuflarea tăiată urletele de animal furibund  ale concubinului celei ce purta numele de mama; femeia aceea cu chip de oaie mânată din urmă de dulăul turmei, slobozea câte un scâncet de durere printre urletele bărbatului și icnea după fiecare lovitură primită peste capul mult prea plecat, în burta ce părea a nu mai fi de folos nimănui…

Cosmin își amintește că la început nu a prea înțeles concertul acela de zgomote sinistre, apoi, ceva în sufletul lui s-a revoltat, a urlat mai tare decât putea să audă, pentru că urletul era mut și zguduitor undeva în lăuntrul său. Dar a rămas cu genunchii la gură pe pătucul din camera vecină, a strâns din ochi cu putere, parcă încercând să  nu mai audă. Ca un miracol, în dosul ochilor strânși a simțit cum țâșnește lumina, cerul albastru, păsări zburând și sufletul lui s-a ușurat.

A repetat exercițiul acesta mereu de-a lungul anilor, ori de câte ori ochii și urechile trupului lui, ce învățase să crească, se speriau de ceea ce vedeau și auzeau. Și-a exersat vederea ochilor minții, luminați de speranțele sufletului cu flash-uri țâșnind din dorința ca  totul ”să fie altfel” în viața lui.

Scrâșnind din dinți a strâns puternic ochii în fața privirii furibunde a dirigintelui din clasa a VI-a care-l învinuia că l-a bătut pe colegul acela, fiu de gămainăr pe la un partid; unul dintre  cele multe. Da, îl lovise! Fusese adus la exasperare de învinuirile ăluia că i-a furat nici el nu știa ce. 

Cosmin nu a râvnit nicicând la ce nu era al lui. Nici măcar atunci când mațele îi cântau sinistru în vintre, în vreme ce nasul se ferea din fața miresmelor venite din sandwich-urile colegilor. Le-a lăsat doar pe ele să fie mârșav pofticioase. El a strâns din ochi și a văzut mese îmbelșugate întinse pe poiană de imaginație. Pe bietele mațe nu le-a putut potoli imediat, dar foamea și-a amăgit-o acolo în creieri, să nu-l mai tortureze.

Nici pe diriginte nu l-a potolit, dar mintea lui i-a creat chip blând și vorbă caldă întrebându-l ”Măi băiete, cum a fost? Zi și tu, să pot știi și eu mai bine!”.

În liceu, când fata cu păr de mare învolburată, părea că privește prin el, a strâns din nou cu putere ochii trupului și și-a deschis larg privirile sufletului. El nu exista în spațiul acela, nici pentru ea și nici pentru mulți alții. Dar și-a făcut loc, intrând pe sub boți de flori imaginate în culori multiple, a prins-o pe fată de mână, i-a mângâiat obrajii și i-a sărutat într-o trecere grăbită și timidă buzele cărnoase. Atunci însă, brațul fetei în lumea de dincoace de suflet, l-a împins și vocea brutală i-a strigat:

–  Hei chiorule, ce stai în cale?

La atelier, cu clienții nu avea treabă. Mereu săritor și ținându-și cuvântul, era căutat de mai toți cei ce treceau pragul service-ului. Și asta i-a adus invidia celorlalți doi, care demontau piese ca să aibă ce monta, treceau pe deviz lucrări nefăcute și veșnic aveau note de plată mai mari decât cele întocmite de el. Iar șeful îi striga tot lui:

–  Măi, la tine vin numai ăia de nu au mare lucru de făcut? Și ai dracu’ sunt cei mai mulți, că pare că ai lipici la ei!

O clipă a vrut atunci să riposteze, să îi spună cum stau lucrurile dar, la fel ca și în copilărie, când încerca să o apere pe mama și și-o lua pe coajă, de nu respira bine câteva zile, a priceput că e mai bine să strângă din ochi și să viseze.  Să viseze un șef care îl felicită pentru că e corect, că își face treaba bine și că aduce mulți clienți. 

Doar că în acele momente, pe viu, nu putea decât să plece capul, să-și șteargă mâinile de ulei și să-și târșâiască pașii către următoarea mașină.

Din dosul portierei îi zâmbea o femeie. Era atât de grasă că abia încăpea la volan. Dar ochii ei, ochii aceia de culoarea castanei rătăcită pe alee, aveau o nebănuită căldură în ei.

Cosmin a ascultat-o cu atenție. Nu a înțeles mare lucru din plângerea femeii despre ”păcătoasa de mașină” care ”nu-ș ce are că…” dar a căutat cu răbdare, i-a dat de capăt, a reparat ce era și gata. A crezut că femeia îi va mulțumi cu un zâmbet fugar și va pleca. Dar ea s-a rezemat de mașina, din care la început ieșise tare greu, și l-a privit lung.

 – Băiete, aș putea să te întreb cum te cheamă?

 – Cosmin – a răspuns el automat, pentru ca în clipa următoare să realizeze că, de când lucrează la atelier, nimeni nu i-a mai pus această întrebare. Pentru toți cei mulțumiți a rămas un simplu ”Băiete!”

– Ai nume frumos dar…  (cu o ezitare femeia a continuat) poți oare să-mi spui de ce ești atât de trist?

Trist el? Nu a legat niciodată acest cuvânt de starea lui de spirit. Nu s-a gândit la un asemenea adjectiv.

De fapt ce este tristețea?

Dacă asta înseamnă că diminețile ce încep în prima secundă cu izbucnire de lumină, o lasă apoi să se stingă imediat ce realitatea își cucerește terenul, dacă ea înseamnă amărăciune și apăsare în piept, greutatea de gândi la ceva ce se conturează în soare, atunci el nu era un om trist. Pentru că, atunci când lumina dispărea din realitate, el o aducea urgent în spatele ochilor strânși. Când amărăciunea și apăsarea păreau a se cuibări în capul pieptului, iar gândurile păreau a se încâlci în ghem de indignare, de nedumerire, sau  de orice altă trăire nedeslușită, el reușea să le descâlcească. Le ridica, așa, ca pe  pânza de păianjen în suflarea buzelor, sau  le lăsa să se topească  la flacăra speranței, precum se topesc fulgii de zăpadă la o simplă undă de căldură. 

Nu, nu era un om trist. Tristă era doar existența lui,  drumul târâit prin viață, alături de mama încarcerată în propria-i neputință și de ăla ce iubea cu patimă butelca.

El, Cosmin, a stat mereu în așteptarea celui ce părea că a avut ceva vină pentru intrarea lui pe acest drum.

Și acela a venit într-un târziu, precum americanii, cu mult tam-tam și fără multă noimă.  A trecut ca un meteorit pe drumul lui, i-a dat ceva sfaturi, o Eugenie și un sac cu promisiuni.

Cosmin a terminat liceul; nu chiar târâș-grăpiș, că a luat o medie la bac ce i-a făcut pe mulți să dea din umeri a uimire. Sau a invidie!? Sau poate doar a suspiciune!? Oricum, lui nu i-a păsat pentru că tot ce a învățat a făcut pentru el, nu pentru bac, nu pentru profi, nu pentru altcineva. A învățat ce i-a plăcut și, spre norocul lui, i-au plăcut destule.  Și plăcerile astea l-au ajutat să strângă din ochi tot mai tare și mai eficient. Poate că nevoia aia de a se ascunde în spatele propriului văz și auz a fost chiar mecanismul dorinței aprige de a găsi ceva să-i placă în viață.

S-ar fi dus la facultate, după liceu, dar nu era chip. Nu avea cum, fără să își strângă ceva bani. De când e la atelier s-a mutat în gazdă, stă chiar singur în cămăruța meschină, anexată unei case de pe o stradă lăturalnică; dar are spațiul lui, unde respiră în voie și nu mai exersează așa de des fuga din realitate.

 Acum, cu ochi larg deschiși, privește la femeia grasă din fața lui. Nu vrea să o transforme în imaginația lui, pentru că îi e teamă că îi va pierde privirea aceea de o bunătate neîntâlnită vreodată de el. O privește cu oarecare mirare.

– Ați putea să îmi spuneți ce anume vă face să credeți că sunt trist? – se aude întrebând.

E rândul ei să-l iscodească. Înălțimea flăcăului o face să privească oarecum șăgalnic, de jos în sus, în ochii lui.

– Nu ești? 

E ceva curiozitate, amestecată cu îndoială și ușor umor în întrebarea femeii.

– Sau nu ți-ai pus nici măcar tu vreodată această întrebare?!

Cosmin înțelege că așa este, nu s-a întrebat acest lucru; nu s-a întrebat niciodată.

Din străfund de memorie îi vine în minte ceva ce parcă spusese un scriitor francez, nu-și mai amintește care: ”Nu există bucurie sau tristețe în lume. Există doar comparația unei stări cu cealaltă, atâta tot.”  Ar putea găsi un răspuns în acest gând. Nu-și prea aduce aminte să fi trăit bucuria; așadar, cum să știe ce este aia tristețe?

– Și totuși, nu mi-ați răspuns la întrebare, de ce credeți că sunt trist? – nu se lasă Cosmin, mânat de curiozitate.

– Ochii, Cosmine, privirea ta, felul în care mergi, în care rostești cuvintele…. știu și eu ? Fiecare dintre acestea și, desigur, toate la un loc. Dar lasă, nu-mi răspunde.

Femeia pare că a înțeles un lucru esențial, tristețea era acolo înăuntru, neștiută, mută și totuși acută. Înainte de a începe greul drum al suirii în spatele volanului femeia îi mai pune o întrebare.

– Cosmin, pot să îți las un număr de telefon? Dacă vreodată vei avea nevoie de cineva cu care să vorbești…

– Sunteți profesoară?

– Nu, nu sunt și nu am fost profesoară. În schimb am fost mamă.

Cosmin ridică mirat din sprâncene. Nu înțelege formularea asta la trecut. Mama este, la prezent, atâta vreme cât este în viață.

Bănuind parcă nedumerirea lui femeia continuă:

– Am avut un fiu, Cosmine. Dacă va fi vreodată să ai nevoie de o vorbă, îți voi spune și eu povestea fiului meu.

Rostind aceste vorbe se femeia se înghesuie cu greu pe scaunul mașinii și pleacă apoi, făcându-i cu mâna un semn vag de la revedere.

Cosmin se așează pe bordură, cu capul sprijinit în mâini.  Vecina lui, Măriuța, femeie bătrână și evlavioasă, care adesea i-a mai dat câte o farfurie de mâncare în anii lui de școală, îi povestise odată că un preot deosebit, pe nume Arsene Boca, spusese:

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Nu, el nu era un suflet trist. Încă avea luminile lui în spatele ochilor strânși cu putere. Și iar îi arde privirea un citat venit de pe tabla pregătită pentru una dintre rarele ore de dirigenție din liceu.

Nu trebuie să fii trist că n-ai fost remarcat. Fii trist că n-ai făcut nimic remarcabil.” — Confucius.

El știe că nu s-a făcut remarcat niciodată. Dar asta nu-l întristează. Pentru că sufletul lui îi șoptește cu strășnicie că are de făcut încă multe lucruri remarcabile. 

Se ridică, privește în jur îndreptându-și spatele și se pornește spre o nouă mașină.

Nu-și mai ferește privirea, nu mai închide ochii, ci privește spre cerul albastru.

Nu vrea să vadă norii care se joacă înnegurați și se revarsă ca valuri de mare cerească spre vârfurile de munte pe care se profilează blocurile din jur.

Își spune cu fermitate: Voi face ceva cu viața mea.

Și după multă vreme se surprinde zâmbind întrebându-se: Oare-am mai zâmbit vreodată?

Și Foamea poate fi victorioasă

Sabrina stă pe marginea de ciment a scărilor ce urcă spre intrarea în liceu. Colegii au plecat la un suc că nu mai au răbdare până la afișarea rezultatelor. La urma urmei pot intra pe telefon și de acolo să vadă când se afișează. Ea nu are telefon din acela deștept și, de fapt, vrea să vadă cu ochii ei afișajul. Nu s-ar clinti din loc nici picată cu ceară, deși răbdarea i s-a lungit ca un țichi ce e gata să plesnească.  Bunica, singura ei familie, e acasă și Sabrina știe că și ea stă cu sufletul la gură. Toți anii aceștia bătrâna s-a dat de ceasul morții ca ea să poată merge la școală. A mâncat poate doar odată pe zi ca să poată avea ea ce să mănânce, a spălat și a călcat pentru tot felul de cucoane din vecini sau din celălalt capăt al orașului, s-a cățărat pe geamuri până ce au lăsat-o genunchii. Doamna aceea Zina i-a interzis să se mai suie, văzând-o cum amețește și a ajutat-o să conștientizeze pericolul. A sunat-o pe ea și i-a spus ce face bunica, ce nu ar trebui să mai facă,  și Sabrina s-a îngrozit. Habar nu avea cum câștigă bătrâna banii cu care îi punea mâncare pe masă sau îi cumpăra câte ceva de îmbrăcat. Știa doar că uneori aducea acasă plase cu hăinuțe frumoase pe care le primea de la câte o femeie unde lucra și așa mai reușea și ea să fie în pas cu cele mai modeste dintre colege.

Nu-i prea păsa Sabrinei de cum se îmbracă.  Norocul ei a fost mereu că la liceul ei nu era moda turbată de la alte școli unde zumzăiau cei de bani gata, plini de fumuri.

Zilele trecute s-a întâlnit cu o fostă colegă de gimnaziu, fata unui patron de restaurant care a salutat-o și apoi, spre surprinderea ei, s-a oprit să o întrebe de sănătate.

– Hei , tu nu ești Sabrina, premianta de la noi? Pe unde mai înveți dragă? Mă așteptam să ajungi la noi la liceu la ce mare erai la școală, dar nu te-am văzut.

– Nu Deea, eu nu m-am dus la un liceu ca al vostru…

– Păi ce, nu ai avut medie? N-aș crede!

– Bineînțeles că nu de asta!

– Atunci?

– N-are importanță! Tu ce mai faci? Unde vrei să te înscrii la facultate?

– Ei, evident la că la o universitate ca lumea. Nu mă încurc eu cu alea de nișă, că nu-s de mine. Dar tu?

– Să văd ce medie obțin la bac. În funcție de asta decid.

– Apoi, de la un liceu ca al tău nu cred că ai șanse, draga mea. Eu vreau să fac psihologie să cunosc oamenii, a adăugat tânăra țuguindu-și buzele cu emfază. Tu?

Ce să-i răspundă Sabrina? Că oamenilor nu le-ar trebui studii de psihologie să o cunoască pe nimfa din fața ei? Că ea își dorește să facă ceva ce o ajută să câștige cât mai repede ceva bani să se poată întreține? Nici nu e sigură că poate să urmeze ceva. Nu poate pleca de lângă bunica. Nu ar avea bani nici de drumul până în vreun oraș cu universități  ca lumea , cum spusese Deea. De cămin, gazdă și alte cele nici nu putea fi vorba.

A tăcut Sabrina. Nu avea ce comenta. Fata din fața ei, îmbrăcată elegant, cu blugi de firmă și poșetă din acelea pe care uneori le vedea în reviste, dar despre care ea nu știa mare lucru, nu fusese niciodată vreo mare scofală în clasă, doar în afara ei. Era o îmbinare ciudată de cumsecădenie și infatuare. Sabrina credea cu sinceritate că avea stofă bună, doar croiala era anapoda. Dar nu era treaba ei.  

Curtea  liceului acum tăcută parcă pulsează și ea a încordare. În partea cealaltă a scărilor, o fată ștearsă, cu ochelari de vedere și cu aerul specific al celor ce învață de dimineață până spre a doua dimineață, își freacă mâinile transpirate și de căldură și de emoție. Lângă ea două doamne cam cu aceeași alură fac ture de la scări spre alee și înapoi.

– Mamița și tanti Mița, gândește fără să vrea Sabrina. Una dintre femei, dreaptă, subțire, cu aer înțepat, cap înălțat, privind cumva pe sub ochelari cu superioritate, până și la bietele flori ofilite de căldură, pare plină de importanța funcției de comandant de pionieri de care a rămas mândră de-o viață. Îi aruncă o privire în treacăt și apoi, parcă aducându-și ceva aminte, fuge către ochelaristă și șușotește ceva cu ochii spre Sabrina.

Nu e clar ce i-a răspuns din spatele lentilelor groase cea interogată dar femeia pare a se încărca cu pizmă și-i aruncă fetei priviri înveninate.

Petronela, ochelarista, terminase în clasa paralelă. Era premiantă, cu o medie incredibilă a anilor de liceu, mai mare decât a Sabrinei care, nu a reușit mereu să se ridice la nivelul cerințelor de toceală ale profesorilor ei, sau cel puțin a unora dintre ei. De aceea catalogul a mai înregistrat în dreptul numelui ei și note de șapte sau opt. Dar asta nu au îngrijorat-o niciodată pe fată, că nu le-a considerat semnificative. A avut chiar și câțiva de patru, la doi dintre profesorii cărora nu le plăcea de fel stilul ei frust de a pune problemele și tenacitatea cu care își susținea uneori punctul de vedere, cu argumente din tot felul de lecturi despre care părea că aceștia nu au habar, dar nici nu erau dispuși să recunoască.

Anul trecut a fost cel mai greu. În viața ei a apărut  Laurențiu de nu se știe unde.  Era un ianuarie cu zăpadă multă. Stătea în stația de autobuz zgribulită de frig și autobuzul nu mai venea. A apărut el, cu mers ca de ursuleț panda, cu siluetă de halterofil, dar cu chip de copil bosumflat. Părul creț îi acoperea ușor fruntea, lăsând ochii ce au fixat-o pentru o clipă să strălucească într-o întunecime catifelată. În clipa aceea privirile lor s-au întâlnit și Sabrina a simțit ceva, un ceva aiurea, o slăbiciune în stomac și o neliniște pe care nu putea să o explice. A dat să se întoarcă, dar picioarele i s-au încurcat și, alunecând, s-a dus cu  spatele de pământ într-o secundă. Zăpăcită a dat să se ridice, când două brațe puternice au cuprins-o de umeri și s-a trezit pusă pe picioare.

– Hei, ce-ai pățit? Te simți bine? Lasă-mă să mă uit! Mergi puțin, te doare? Spune, te doare ceva? Din glasul tânărului străbătea o îngrijorare nedisimulată.

De ce se preocupa acest străin de ea, de căzătura ei?

Într-un târziu s-a redresat, a clipit des și a zâmbit.

– Sunt bine, stai liniștit, nu am pățit nimic. Am fost neatentă, atât.

De fapt, a realizat în clipa aceea că nu mâncase nimic și era deja după-amiază. Avusese teză la română, se culcase târziu, iar dimineața nu a avut chef de ceaiul gol, singurul lucru disponibil de mâncare în casă. Și ochii băiatului care i-au dat amețeli…

– Crezi că poți merge singură? Uite, dacă vrei mergem împreună la o cafea sau la ce vrei tu să iei. Te rog. În glasul lui era o solicitudine sinceră, o căldură pe care Sabrina nu o mai simțise la nici un tânăr de vârsta ei. Cel puțin așa credea ea, că e tot elev.

– Pe mine mă cheamă Laurențiu. Sunt student la informatică. Tu?

– Eu sunt Sabrina. Sunt doar elevă într-a unsprezecea.

–N-aș fi zis, spuse băiatul cu o mică ezitare.

– De ce, arăt mai bătrână?

– Nu, Sabrina, poate mai matură.  Ai o tristețe în ochi pe care tocmai o remarcasem mai devreme. Vii?

Nici acum nu știe Sabrina ce a făcut-o să îl urmeze. Și l-a urmat vreme de câteva luni. S-a lăsat purtată de un sentiment atât de frumos, atât de profund, pe care l-a descoperit încet în sufletul ei. Atunci a învățat să o mintă pe bunica. Știa că nu ar fi fost de acord ca ea să umble cu vreun băiat. Nu pentru că nu avea încredere în ea, ci pentru că bunica știa mai multe despre bărbați, despre riscuri și despre naivitatea fetelor. Ea însăși părea să fie rodul unui moment de naivitate a mamei, dusă cu preșul de fiul bunicii care a abandonat-o de îndată ce a aflat că ea se pregătea să vină pe lume. Bătrâna a primit-o în casă pe tânăra orfană, abandonată de toți cu burta la gură. Iar tânăra nu a supraviețuit unei nașteri dificile, după o sarcină amărâtă, în sărăcie și tensiune. Așa a rămas femeia cu un prunc abia născut, cu un băiat dispărut în lume și cu un salariu de mizerie. De când se știe, Sabrina nu a avut alte rude decât pe femeia aceea despre care aflase că îi este bunică. Ceea ce nu știa ea la început a fost faptul că nu-i era nici măcar rudă de sânge. Fiul femeii era tot un aciuit lângă o fată bătrână. Era copilul din flori al unei colege de serviciu a bunicii. După ce l-a adus pe lume, l-a abandonat și s-a dus. Târziu de tot a aflat Sabrina aceste amănunte. S-a minunat mereu câtă putere a avut femeia asta peste care s-au tot înghesuit anii, cu necazurile și lipsurile lor, să crească doi pripășiți de care nu o lega decât o profundă dragoste de oameni. Un lucru însă îi era clar fetei. Ea nu o va părăsi așa cum făcuse cândva băiatul ce părea să fie tatăl ei. Ar fi fost cea mai mare cruzime închipuită pe lumea asta.

Cunoscându-l pe Laurențiu a stat mereu la pândă, și-a protejat sufletul cât a putut, dar de îndrăgostit s-a îndrăgostit de el, nu a scăpat.  Noroc doar că ea era o ființă pe care viața austeră a ajutat-o să fie extrem de lucidă. Curând a realizat prăpastia dintre ea și tânăr. El era fiu de avocați, cu venituri substanțiale, cu un mediu de viață pe care nici măcar nu a vrut să îl cunoască, după ce a aflat câte ceva despre el. S-a ținut departe și de grupul de prieteni ai tânărului.

O vreme iubirea lor a fost tare frumoasă. Serile de hoinăreală pe alei de parc, săruturile la început timide, apoi din ce în ce mai pasionate, tobele nebune ce i se porneau în tâmple, împreună cu insistențele lui Laurențiu de a merge cu el, fie la un chef, fie la o onomastică unde ea oricum nu avea ce să îmbrace, au făcut-o să capituleze.

În toată perioada aceea de iubire și frământare, școala cam șchiopătase și ea a înțeles că nu poate face sacrificiul acesta nici chiar pentru iubirea ei. Într-o seară, când Laurențiu s-a supărat că nu vrea să meargă la  sărbătorirea zilei lui  de naștere s-a hotărât să rupă pisica. Era sfârșit de mai, trecuseră aproape cinci luni frumoase, pe care nu avea să le uite niciodată. Cu lacrimi în ochi i-a spus:

– Laur, nu merg, nu pot să merg. Nu mă întreba de ce, nu insista. Între noi e o prăpastie mai mare decât la Marele Canion. Acolo piscurile sunt despărțite de firicele de apă. Pe noi ne desparte un ocean social. Și nu-l vom putea trece, oricât de optimiști am fi.

– De ce? Pentru că tu ai o familie despre care nu vrei să vorbești nimic și eu ți-am împuiat capul cu a mea?

– Nu, pentru că tu ai o familie pe care te bazezi, puțin cam prea mult, a adăugat cu ezitare și plecând privirea, iar eu nu mă pot încrede decât în forțele mele, pe care nu am voie să le neglijez. Mie nu-mi netezește nimeni și nimic drumul în viață. Ție prea și se netezesc toate. 

Aflase cu ceva vreme în urmă că tatăl lui pusese o vorbă să fie primit la un examen unde nu avea suficiente prezențe la laboratoare, conform regulamentului. Când l-a întrebat de ce nu s-a dus la școală, Laurențiu dăduse din umeri și spusese cu un aer de școlar poznaș că e mai cool la fotbal.  Și ea abia acum, vorbind despre argumentele ei, a realizat că a ținut minte.

… E mai bine așa Laurențiu, crede-mă, și pentru mine și pentru tine.

Laurențiu a stat câteva clipe tăcut, înainte de a avea o reacție. Înțelesese și el că Sabrina era și prea mică și prea diferită de lumea lui. Dar tare îi plăcea fata asta. Chiar începuse s-o iubească, ceea ce nu i s-a mai întâmplat până atunci.  Era, însă,  sigur că ai lui ar fi acceptat-o tare greu. Ei aveau vise înalte pentru el.   Doar că lui ceva îi spunea că Sabrina ar fi fost un umăr de sprijin pentru propria-i zăpăceală, pentru a deveni independent de tutela părinților, în special a tatălui. Pe de altă parte, nu era sigur că are suficientă forță să se lupte pentru ea,  nu doar cu părinții lui, ci mai cu seamă cu anturajul lui . Ar fi meritat, dar nu se simțea în stare. Lacrimi de regret s-au ivit în ochii lui. A luat-o în brațe, a strâns-o cu putere, știind că este pentru ultima dată. A simțit  căldura lacrimilor ei pe proprii lui obraji și asta l-a durut și mai tare. Cu fata asta nu a simțit niciodată nevoia să fie bădăran, insistent, macho. A perceput-o mereu ca pe  orhideea în glastra ascunsă în dosul servantei de lângă fereastră, atunci când mama i-a interzis să mai ia flori în camera lui, că fac purici. Doamne câtă grijă a avut de floarea aceea! Dar, din exces de zel,  a udat-o prea mult, sau cine știe cu ce a greșit și floarea a murit.  Laur a înțeles că pe Sabrina nu trebuie să o facă să moară. Ea avea nevoie de altceva. Și a hotărât.

– Dacă tu crezi că așa e mai bine, așa să fie Sabrina. Eu îți doresc ce e mai bun de la viață. Și să știi, aș fi fost în stare să te iubesc, poate chiar pentru multă vreme.

Credea Sabrina asta, dar cât însemna vremea asta, cu ce sacrificii și pentru unul și pentru celălalt, cu ce riscuri născute din diferența imensă dintre ei, era sigură că e mai bine să nu afle.

A condus-o până la autobuzul ce s-a constituit mereu ultima frontieră îngăduită lui Laur spre lumea ei. Și i-a rămas în minte așa cum era în acel sfârșit de mai cu mâna fluturând în stația ce se golise de lume.

În curtea liceului intră grupuri-grupuri colegi de la mai toate clasele. Îl vede pe vlăjganul acela care era  aspiratorul tuturor privirilor de fete.

– Băi, ce vă c. .. pe voi de frică?! Luați bacul îl luați, nu, iaca necaz, ce dacă? Se ia altă dată.

Unii dintre băieți și chiar unele dintre fete îi țin tira, îngăimând aprobări pe voci dezacordate. Dar, la o scrutare atentă se vede că nu le e totuna.

Pe geamul de la intrare s-au afișat, în sfârșit, listele.

Sabrina nu găsește puterea să se ridice de pe bordura de ciment. Picioarele îi sunt de plumb, mintea parcă i s-a volatilizat și a luat-o spre cerul unduind de căldură. Voci stridente se aud dinspre ușa transformată în avizier.

– Băi, băgami-aș…, cum,  măi oaie, cum de am luat numai 4.80 la mate? Că ce, nu fac eu contestație?

– Wau, nu-mi vine să cred! Am luat, am luat?

– Cât ai luat, tu?

– Șase cincizeci, dar am luat asta e! Doamne!

– Băi, la cât n-am învățat … am luat mult, mă!

    –  N-am luat, n-am luat! Atâta pagubă! …

Glasuri și gânduri, trăiri de toate felurile, țâșnind din vieți parcă aflate la ani lumină distanță. Unii râd, alții plâng și mai toți țipă pe voci multiple, fie izbânda, fie indignarea.  Sunt și câțiva care au rămas muți. Eșecul sau victoria neașteptată i-au redus la tăcere. Printre ei ochelarista cu Mamița și tanti Mița. Fata privește uluită prin ochelarii ce-i fac ochii și mai mici decât au ajuns de la atâta toceala. Femeile încă nu și-au revenit din șoc și nu au prins glas, dar mai e timp să se revolte. Premianta premianților a luat doar  șapte optzeci și cinci. Cum fata nu pare a se revolta, ele nu știu ce să zică. Petronela a presimțit ceva. Știa clar că nu făcuse ca lumea, că se blocase și la română și la mate, dar spera, că, așa cum s-a întâmplat de-a lungul anilor mereu, ea, premianta, va avea noroc. Ce n-a înțeles ea niciodată a fost faptul că notele mari luate veneau în mare parte din halo-ul creat, iar acum la bac, gata cu lumina din afară. Dacă nu a avut destulă înăuntru… asta e! Iar adevărul acesta nu-l prea acceptă nici profesorii care mereu se minunează cum copii considerați medii  au rezultate fulminante la examenele finale și cei mai buni clachează.

Sabrina este încă pe bordură. Lasă să se termine cu înghesuiala și se va duce să vadă și ea.

Dan, colegul ei de clasă, un tip destul de serios și de retras se apropie de ea.

– Felicitări Sabrina. Nu știu de ce nu mă mir că tu ești singura cu zece.

– Ce? Ochii Sabrinei se fac mari și lacrimi ca două perle alungite i se agață de gene. Ce zici? Cât?

– Cum, nu știi, nu te-ai uitat?  Mirarea lui e pe cât de mare pe atât de sinceră.  Doamne, fată, ești de groază!! Ești prima și habar n-ai! Ești singura și tu stai aici pe tușă! Doamne!  Vino să vezi! O trage de mână după el. Grupul de lângă geam se desparte în două când o văd pe Sabrina. Până și la nebunaticii ăștia respectul pentru valoare pare să funcționeze. Încă funcționează. Nu va dura prea multă vreme pentru cei mai mulți dintre ei. Va avea grijă viața de asta. Chiar și pizmașele se dau la o parte. Sabrina nu a fost niciodată printre cei considerați favorizați în liceu, dar e ciudat, nimeni nu pare a se mira că ea a luat zece. Prezența ei la câteva olimpiade, cele câteva premii luate, la nivel de județ și un premiu al doilea chiar și la faza pe țară i-au creat o anume imagine. Și acum se confirmă.

Ușa de sticlă se deschide și directorul apare în prag.

– Sabrina, vrei să vii puțin?

Îi face loc să intre. În hol, câțiva profesori o salută și o felicită cu ochi zâmbitori.

– Bravo fată, ai făcut treabă bună. Cine e serios e serios dom’ le. E vocea profesorului de geografie care i-a dat câțiva de patru.

– Și cine și are cu ce! Că fără, nici o șansă.

De data asta e proful de engleză, pe care mereu l-a simpatizat. Sabrina îi vede, îi aude dar parcă e într-o dimensiune paralelă.

Directorul și directoarea adjunctă o iau în birou, o invită să ia loc în fotoliu. Fata este parcă în transă. Nu s-a dezmeticit. Îi e și foame. Iar nu a mâncat azi nimic.

Aude ca prin vis:

– Nu știm unde vrei să te înscrii dar dacă ai nevoie de….

 Apoi totul se face întuneric și în întuneric se ivesc luminițe, licurici, mici, mici care se căznesc să o rețină din prăbușirea ei…

Deschide ochii. E într-un pat alb, la spital cu bunica alături. O perfuzie îi introduce viață în trupul vlăguit.

Bacul cu zece este cealaltă perfuzie.

De-acum poate să spere că va veni o zi când nu-i va mai fi foame. Măcar să spere.

 

Fațetele medaliei

Dacă poți repara

 consecințele greșelilor tale,

 nu ai făcut nicio greșeala.

Stelian se plictisește de moarte. De când și-a pierdut slujba și nimeni nu-l mai ia în serios spre angajare la cei cincizeci și cinci de ani ai lui, a citit, a făcut rebus, a mai lucrat la negru pe ici pe colo, dar se termină și șomajul și habar nu are ce va face. Din ce va trăi? La pensie nu poate ieși încă. S-ar recalifica, dar ce ar putea să facă? Ce i-ar oferi o șansă de angajare? Siguranța angajării nu există nici după ce ar termina o astfel de întreprindere.

– Mama lor de capitaliști, că pe vremuri  ai noștri nu aveau de nici unele, dar aveau măcar locuri de muncă.

Așa s-a trezit gândind fără să vrea, fără să fi crezut vreodată că va veni o astfel de clipă, cu un astfel de gând. Îi e ciudă pe el, pe viață, pe lume, pe tot! Și pe Ileana lui care l-a lăsat și s-a dus în Italia să lucreze! Atunci a înjurat-o, a făcut-o în toate felurile, că i s-a făcut de una și de alta, dar ea nu l-a ascultat:

– Poți să zici ce-oi zice, eu plec, că nu mai pot sta degeaba, fără serviciu și fără bani, la mila salariului tău.

Pe atunci măcar el avea salariu. Acum nu mai are, și nici nevastă nu mai e! Că, după ce a bălăcărit-o, Ileana nu a mai dat nici un semn. Știa ce mai e cu ea doar de la Ștefan, feciorul ei din prima căsătorie. Stelian s-a înțeles bine cu băiatul pe care l-a crescut ca pe copilul lui, de pe la treișpe, paișpe ani. Și acum se înțeleg bine, măcar că Ștef este om la casa lui, cu serviciu, nevastă și bebeluș. Se simte și Stelian puțin bunic. S-ar duce la botezul ăleia mici dar îi e bâză să se întâlnească cu Ileana, care sigur va veni. Mai ales că a înțeles că se descurcă bine acolo. Bătrâna pe care o îngrijește și copiii ăleia o plac tare. Nu se miră Stelian, că o știe femeie harnică, gospodină și foarte curată. Plus că e și veselă, cu râs tonic și poftă de viață. Ce rău îi pare lui Stelian acum că nu a fost mai cu boii acasă când a plecat ea.

Telefonul sună strident în tăcerea apartamentului pustiu, în care mirosul de stătut și praful au devenit singurii colocatari.

– Hei, tataie, ce faci?

Glasul lui Ștef răsună vesel în urechile bărbatului și o ciudă ascunsă i se strecoară în suflet.

Ce mai seamănă cu mă-sa! Ăsta și dacă e mort râde! Așa era de copil și poate tocmai veselia lui l-a cucerit pe Stelian și a ajuns să îl îndrăgească.

– Uite fecior, mă iau la trântă cu muțenia. Parcă am uitat și să mai vorbesc.

– Păi de ce nu mai vii pe la noi să mai schimbăm și noi o vorbă, două? Mereu ți-am spus că ai ușa deschisă! Dar matale nu și nu! Vezi că la botez dacă nu vii te iau de mână eu și te aduc!

– Nu viu măi băiete că nu vreau să mă întâlnesc cu maică-ta!

– De ce? Tot mai ești supărat pe ea? Nu ai de ce. Ea se descurcă bine, ți-am mai spus. Uite acum ne-a trimis și ea niște bani pentru botez. Dacă stătea degeaba acasă nu se putea descurca nici pe ea, așa ne descurcă și pe noi.

– Mda!

 Ce să mai zică Stelian? Acum înțelege altfel lucrurile, că de, vede și el cum e să stai ca prostu’ acasă fără muncă, fără nici un rost. Dar atunci…

– Vezi că duminică e botezul și te așteptăm la biserică și apoi mergem toți la părinții Măriuței în grădină, că s-au oferit să găzduiască ei masa pentru toți musafirii, acolo sub bolta de viță. Ăi de la vreme zic că va fi soare. Dacă nu, ne mutăm sub șopron, că și acolo e loc destul.

Cum să se ducă, măi frate? Ce să-i ducă ăleia mici că nu se pricepe deloc  ce să ia și nici banii nu-l dau afară din casă.

Telefonul sună iar.

– Alo! – se răstește el în receptor.

– Da de ce ești așa cătrănit tată Stelian? (Așa îi zicea de când era mic).

– Nu-s cătrănit măi, da’ ce s-a întâmplat?

– Am uitat să îți zic ceva important. Măriuța mi-a adus aminte. Să știi că știm că ești în șomaj, chiar dacă ai tăcut mâlc; nu-ți fă griji să iei ceva sau să dai ceva, că nu e cazul. Slavă Domnului, noi suntem bine. Să vii numai matale să îți vezi nepoata. Te rugăm frumos!

Mânca-l-ar tata de copil bun se trezește Stelian grăind în  gând, iar graiul spune:

– Păi nu se cade, măi Ștefane, să vin așa cu mâna-n fund la nepoata mea!

– Păi nu ai decât să nu ți mâna unde nu trebe!

 Râde Ștefan.

– Gata, te așteptăm. Să ne vedem cu bine tataie Stelian.

I se înmoaie inima și gândul de a nu refuza, deja își face loc când pune telefonul în furcă. Dar cu mâna goală tot nu se va duce. O s-o roage pe madam Aglaia din vecini să îl ajute să ia ceva pentru fetiță. Bătrâna aia trăiește parcă pentru a fi mereu de folos altora, tuturor care îi cer ajutorul. Hm, cum o chema-o pe aia mică?

Bisericuța mică, ascunsă printre brazii din curtea largă are un aer primitor, cald și cumva îndemnând la pace. Stelian își face loc cu capul plecat printre oamenii care ies de la slujbă și se uită speriat spre interiorul în umbră, unde icoanele privesc cuminți de pe catapeteasmă și de pe pereți. O zărește imediat pe Ileana. E acolo în față împreună cu noră-sa Măriuța și ține în brațe un ghemotoc alb din care ies niște scâncete. Nu, nu e Măriuța, dar seamănă cu ea.

– Păi da, că mama parcă nu are voie să iasă la botez, până nu i se citește nu știu ce dezlegare – își aduce aminte Stelian, care nu prea le are cu regulile bisericești.  Ce bine arată Ileana, măi frate, ce elegantă e!

Emoții amestecate de invidie parcă, de gelozie , de mânie îl încearcă și dă să plece.

– Ce să caute el aici, să-i râdă femeia lui în nas, că ea s-a ajuns și el e un pârlit?

Se întoarce încet și o ia spre ușă. În tinda bisericii însă, un braț îl apucă ferm de umăr și vocea care l-a însoțit mai bine de cincisprezece ani de viață spune blând:

– Unde pleci Steliane? Noi toți te așteptăm!

Se întoarce mirat și o privește cu ochi mari pe femeia care, acum lângă el, pare mult mai tânără decât o știe; are ochi plini de lumină și zâmbetul acela, de care s-a îndrăgostit demult, pare mai frumos ca oricând.

– Și tu Ileană?

– Da eu ce am măi să nu te aștept? Nu cu tine l-am crescut pe băiatu’ ăsta de acum e tată? Am îmbătrânit, omule, uite-te că suntem bunici! Știi ce frumoasă e aia mică? Doamne, nu-mi vine să cred!

O lacrimă îi lucește în colț de ochi. Stelian se întoarce și o privește lung. Ea se apropie și i se cuibărește la piept, iar brațele lui se întorc acasă, în jurul trupului ei de care acum știe că i-a fost atât de dor. De când a plecat Ileana a strâns doar o femeie în brațe, în fugă și așa, ca să se răcorească, dar nu a fost el, ci doar bucata aceea de lut aprins din trupul lui.

De lângă icoanele ce precedă altarul, Ștefan îi privește zâmbind prin ușa deschisă spre tindă.

– Taci că-i bine! – își spune băiatul și răsuflă ușurat.

A știut mereu că mama nu s-a putut rupe de omul ei, de cel care i-a fost și lui, dacă nu tată, sigur un prieten bun și pentru care Ștefan are o afecțiune absolut specială. Chiar dacă l-a supărat atunci când a plecat mama, a încercat să-l înțeleagă și chiar dacă nu a reușit, nu l-a condamnat. La urma urmei nimeni nu-i perfect!  Pe Ștefan nu l-a supărat atât împotrivirea lui Stelian la plecare, cât vorbele grele aruncate mamei, care chiar nu le merita, săraca. Nu voia decât să câștige un ban pentru ei toți și să nu stea degeaba. Asta o îmbolnăvea.

 Avea și ea păcatele ei, gura mare, mai ales gura mare și neastâmpărul ăla de femeie energică, greu de înghițit de orice bărbat; dar tot nu se cădea să i se spună toate ocările alea.

Când a plecat și ceva vreme după aceea, a tunat și a fulgerat Ileana, numai când auzea numele lui Stelian. Apoi, însă, nu era telefon la care să nu întrebe, mai întâi așa cu juma’ de glas, apoi din ce în ce mai imperativ:

– Ce știi de Stelian? Ce face? Cum o duce? Să aveți grijă de el!

Odată, chiar i-a revenit timiditatea și o oarecare teamă parcă în voce când a întrebat:

– E cu cineva acum?

 Nu, Stelian nu era cu nimeni și Ștefan știa asta. A asigurat-o că așa e! Nici ea nu se lipise de nimeni, că nu era firea ei să se aventureze. Apoi, omul acela urâcios pe care îl lăsase acasă, a fost stâlpul ei atâția ani, când a avut mai multă nevoie de el. Și ea nu putea uita asta și nici pe Ștef nu l-a lăsat să o facă.

Stelian reintră în biserică umăr lângă umăr cu Ileana și împreună se îndreaptă spre ghemotocul alb acum cuibărit în brațele tatălui. Cu ochii umezi Ștefan își privește când copila când părinții. Întinde ghemotocul spre Stelian și –i spune:

– Tată Stelian, ține-o puțin și matale pe Steliana.

Brațele deja întinse ale bărbatului înțepenesc:

– Steliana? Glasul i se frânge de emoție.

– Da tataie, asta mică poartă numele bunicului  din partea mea și al bunicii din partea mamei. Ce e puțin lucru  să ai doi bunici cu același nume? Și bărbatul tânăr sloboade râsul acela cristalin care răsună frumos în liniștea bisericii.

Masa din curtea bunicii Steliana râde sub bolta de viță cu struguri  mici, mulți, înghesuiți și încă verzi. E plină cu bucate de-ți iau ochii și-ți izvorăsc apă în gură. În jurul ei o mulțime veselă ciocnește pahare sporovăind într-una. Nașa, o doctoriță prietenă cu copiii, își înalță glasul deasupra tuturor.

– Mai lăsați dom’le cu ce zice presa. Că zice multe bune, dar și când o ia pe arătură să te ții. Uite zilele trecute prezentau cazul acela cu malpraxis-ul din spitalul de undeva din nordul țării. Și susținea crainica aia o tâmpenie cât capul ei de mare, vă spun eu ca medic, că ceea ce spunea era departe de orice adevăr posibil din practică dar, fără nici o documentare, dădea cu barda-n Dumnezeu, așa ca să se afle în treabă, să fie vehementă. Așa fac și cu situații din școală, unde prezintă bătăi între copii, filmate de ăia să se dea mari pe facebook și doar școala e de vină. Să fim serioși, suntem toți părinți, oare noi nu avem nici o responsabilitate? Tendința asta de a da vina imediat pe cineva, fără a cunoaște situația din interior este periculoasă.  Apoi, iată că ne manifestăm frate, în toate piețele. Ne luăm ca vitele unii după vorbele unora care se dau intelectuali, iar dacă nu gândești ca ei ești declasat. Nu ai voie să ai alte idei, devii dușman, prostovan, om fără dinți care-și șuieră prostia printre gingii. Am auzit cu urechile mele pe niște asistente de la noi din spital perorând pe tema asta împreună cu niște studenți  mediciniști în practică și am dat să mă opresc să îmi spun și eu părerea și știți ce? M-am trezit că mi-e frică! Da, mi-a fost frică de riposta posibilă a unor oameni care habar nu au pe ce lume trăiesc, nu văd imaginea de ansamblu, ci doar bucățica din puzzle vopsită de unii în roșu și de alții în negru!

– Lasă Viorico, nu mai vorbi tu, că au dreptate ăia de au ieșit să oprească hoția slobodă! Tu vrei să fure unii sute de mii și să nu fie pedepsiți?

I se alătură și alte glasuri, care mai de care cu ideea că hoții trebuie pedepsiți dom’le, să nu mai dea ăștia ordonanțe ca să-și salveze pielea, ce asta-i dreptate?  Alții intervin și spun că prostimea este cea care susține asta, că nu văd pădurea din cauza copacilor …

Glasurile se înalță, se aprind, un pahar este trântit pe jos, se aude o înjurătură. Liniștea mesei de sub bolta de viță ia culoarea feței de masă ce la venire era albă, iar acum e plină de farfurii răsturnate și de pahare vărsate. Cineva și-a luat haina cu nervi și a plecat trântind poarta.

Ștefan privește uimit la balamucul acela și nu mai înțelege nimic. Ce au oamenii ăștia? De ce pun atâta patimă în a dezbate ceea ce nici măcar nu e de dezbătut?

 Chiar nu vede nimeni păpușarii?  Ochii i se opresc asupra doctoriței, nașa fetiței lui, care, conștientă acum că a deschis cutia Pandorei, tace cu ochii măriți și cu o imensă părere de rău pe chip. Ștefan o privește pe mama. Ileana este mai uimită decât toți la un loc.  Pe chipul ei se citește o întrebare mută: ce au pățit oamenii ăștia de s-au învrăjbit așa adânc? Auzise ea ceva în Italia, dar acum, dimensiunea dezastrului se conturează în mic sub bolta de vie, ai cărei struguri par a se fi chircit și ei în aburii de ură țâșnind de dedesubt.

Un plâns de copil se aude din casă. Măriuța și Ștefan țâșnesc spre intrare. Ileana, Stelian, Steliana și bunicul Ionel îi urmează. Doctorița nașă zâmbește ușor:

– Așa copilă, plângi, plângi cât poți de tare. Să te audă ăștia toți.

 Măcar grija pentru cei mici să stingă ura și să unească generațiile și părțile. Să-i facă să se vadă unii pe alții și să-și ia maramele de pe ochi,  aruncate de cine știe unde, de cine știe cine? Să le sfâșie aruncându-le departe.

 Poate, poate, va rezista și bolta de viță și va reuși să păzească de soarele parșiv al autorităților de aiurea puritatea unei mese ce s-a dorit pașnică și creștinească.