SUFLET-TEZAUR DE CLIPE

                                       Speranța se înalță asemenea unei pasari Phoenix din cenușa viselor destramate. 

                                                                                                                                           S.A.Sachs

Se întreabă mereu ce caută ea în viața asta? De unde vine? Cine a trimis-o pe această planetă pe care o recunoaște ca pe ceva știut și uitat în neguri de timp.

Toate necazurile familiei ei, pe care nu a înțeles-o niciodată, nici ca alcătuire și nici ca menire, i s-au întipărit  undeva în cotloane de minte, ascunse mai tot timpul de voința-i neclintită de a uita tot ceea ce nu e inundat de lumină.  Nu știe exact de unde i-a venit obiceiul acesta de a fugi de neguri, dar știe să o facă cu performanță de maestru.

Era copilă, să tot fi avut vreo patru ani, când mama a uitat-o pe plajă. Femeia era prea preocupată de noua ei cucerire, în vreme ce tata telefona tot la două zile să se scuze că întârzie, cum că îl rețin treburi de serviciu. Mamei nu  părea să îi pese, iar ea, dacă auzea vocea lui tati și-i livra promisiunea ”prințesa, vin cât pot de repede și îți aduc…” nu simțea nevoia de altceva.

S-a strecurat pe dig cu piciorușe nesigure, s-a cățărat pe un stabilopod și a stat ceasuri întregi privind cum apa se spărgea  în valuri de spumă de zidul acela ce se înfrunta cu marea.

În mintea ei de copil singur nu putea să construiască povești, să ducă personaje cine știe peste ce mări și țări. Era un pui de om care auzea povești doar la grădiniță, și acelea spuse cu glas strident de o educatoare ce nu știa cum să termine mai repede ”cu spusul”.  Pe retina copilei nu existau decât chipuri din reclamele de la televizorul lăsat deschis cu orele ca să o pironească pe ea în fața lui și să scape mama de griji. Se mai adăugau, în urechi, de-a valma, împușcături, despre care ea nu știa decât că erau poc – poc-uri ce dădeau dureri de cap; sau gemete care semănau tare cu ce se auzea din camera mamei, când venea cu câte un nenea și închidea ușa cu cerința fermă către ea : să nu te miști din cameră că e vai de tine, auzi?

Acolo pe dig privea fascinată la apa aceea ce se ridica supărată către cer  și încerca să vadă poveștile ei:

...pe tata întors acasă cu păpușa promisă…

…uite acolo unde apa s-a spart de piatra verde este o rochiță frumoasă pentru păpușă. Dincolo, umbra aia care trece prin apă e sigur bau – bau, ca bau – bau-ul de pe perete de care s-a speriat băiatul din reclamă…

…și steluța asta seamănă cu steaua de pe cer când vine Moș Crăciun…

Doar că pe copiii ăia din reclamă i-au luat tăticul și mămica lor și i-au apărat de bau-bau. Și la ei, precis nu a uitat Moșul să vină. Pe ea nu avea cine să o apere și moșul fie o uită fie vine foarte târziu, după ce toți copiii de la grădi povestesc ce au primit. Nu înțelegea ea exact cum stă treaba, dar suflețelul ei mic se încărca de tristețe știind că mama de alături sau de aiurea, tata cel mereu plecat nu ar fi venit dacă ea se speria de bau – bau, poate pentru că erau supărați pe ea; și de aceea nici Moșul nu o iubea. Nici acum nu erau părinții ei cu ea, aici unde bau-bau ieșea din valuri. Noroc că umbra neagră s-a pierdut sub spuma albă ce iar s-a izbit de pietre.

Pff! A stropit-o apa. Se retrage puțin și o vede din nou pe tanti aia pe care nu o înțelege deloc. Din când în când venea și o privea îngrijorată. Iar acum o aude întrebând-o cu un glas ce sună cum al mamei nu a sunat niciodată:

 – Tu  copilă, tu ești de capu’ tău aici’ șa? Nu e nimeni cu tine? Te arzi fată de nu te vezi de când stai colo’șa cocoțată pe piatra aia. Și mai ești și aproape de apă. Doamne ferește să nu cazi acolo!

 Femeia arată cu mâna spre lumea cu povești a copilei.

Nu s-a supărat pe femeie pentru că, așa mică cum e, a priceput că doamnei părea că îi pasă, ceea ce la mama nu băgase vreodată de seamă să i se întâmple. Nu i-a răspuns în nici un fel. S-a dat doar jos de pe stabilopod pentru că  a simțit tot mai tare valuri de spumă udând piatra; veneau nu din mare ci de undeva dinlăuntrul ei încins de căldură.  Nu îi era nici rușine și nici nu îi păsa că dâre de lichid se prelingeau pe pulpițele firave.

 Cătinel, cătinel, s-a îndreptat spre tivul valurilor  ce se hârjoneau cu nisipul de plajă, se-a băgat nițel în apa înspumată, s-a udat așa cu totul și  a iesit pe mal.  Vroia să plece. Dar abia în acel moment  a înțeles că habar nu avea unde s-ar putea duce, că mama nu era și ea nu cunoștea locul defel.

Iar se ivi femeia îngrijorată cu un sandwich în mână. I-l  întinse privind-o cald și o întrebă iar:

– Cu cine ești tu copilă?

– Cu mama  – se auzi spunând și aruncă o privire îngrijorată în jur.

– Și unde-i mama ta, fată? Că de câteva ceasuri de când ai stat proțăpită pe dig nu am văzut nici o mamă să te urmărească.

Am mai trecut alte ceasuri bune. Într-un târziu pe aleea ce vine dinspre stațiune s-a ivit femeia lungană, cu plete slinoase, femeia căreia Mica îi zicea mama și ea a alergat s-o întâmpine, urmărită cu privirea de femeia cea super-grijulie. Când a ajuns lângă mama, s-a întors către cea ce o urmărise cum nimeni nu a urmărit-o vreodată și  a fluturat bucuroasă mâna.

&

Zâmbetul din ochii femeii i-a rămas multă vreme în suflet. Îl are și acum ascuns acolo în adâncuri. Îl scoate din când în când la aerisire și încărcare energetică în lumea vie din jur. Îl simte ca pe primul ei dar de lumină, fixat acolo pe o plajă, în hărmălaie, pe apele rupte în franjuri în colți de dig și prelinse insidios printre fire de nisip. 

Nu își amintește prea  multe clipe  fericite din copilăria ei. Dar nici clipe nefericite nu știe să fi fost. Poate că nu s-a întrebat niciodată, pe traiectoria anilor ce i-au trecut prin viață, dacă e sau nu fericită. Obiceiul acesta l-a deprins doar de scurtă vreme, după ce a ascultat o discuție dintre doi clienți din cafeneaua unde face pe chelnerița, o discuție chiar despre fericire. Nu a înțeles atunci mare lucru din conversația lor, iar cât a înțeles  treaba a pus-o pe gânduri.

”Omul e dator să-și caute fericirea”. Ideea asta părea că e esența discuției dintre ăia doi. Bine dar cum să cauți ceva ce habar nu ai ce este?

– Când se cheamă că sunt fericită?  Când îmi fac o plăcere? Ăia au zis că nu, că și criminalilor poate le face plăcere să omoare, dar asta nu se cheamă fericire. O fi fericirea lor – cugetă Mica, acum domnișorică cu nume de mică.

Nu, și ea crede sincer că e nevoie de mai mult, de îngemănarea plăcerii cu valorile morale; așa ziceau indivizii și în mintea fetei s-a ivit diriginta din liceu care îi înnebunise la orele de dirigenție cu chestiile legate de valorile morale, de a ajuns săraca să facă alergie la vorbele astea, ca la puful de păpădie.

– Ce valori morale? De unde să le fi luat?

De la mama care într-un târziu a plecat de acasă și a lăsat-o cu tata, iar tata a lăsat-o mai tot timpul de una singură? A crescut ca o buruiană  în ghiveciul apartamentului de la etajul al patrulea. Dar a avut mereu cerul deasupra, i-a privit culorile schimbătoare, i-a urmărit trecerile de la cenușiu la negru învolburat, clătit în ropote de ape plânse de acolo din înalturi și revenit la albastrul cu nuanțe de toate felurile.

Și-a păstrat obiceiul de a-și construi povești privind când cerul, când apa curgând, dacă se întâmpla, rar ce-i drept, să aibă șansa de a ieși pe undeva  afară din vacarmul orașului. Și când nu ieșea, construia povești privind apa care curgea la chiuvetă, imaginând-o ca pe un fluviu pe care plutesc vapoarele despre care tata spunea că îl ajută să își facă banii. Uneori i-a mai dat și ei, atât cât să supraviețuiască până a terminat liceul. Nu a încurajat-o niciodată să învețe.

 – Lasă tată, că ești femeie, ce-ți trebuie carte multă? Tot proastă rămâi, că așa e neamul vostru. Să termini cum oi termina și să îți iei serviciu. Ajunge că ai apartamentul ăsta pe care , să nu uiți, eu îl țin… cât l-oi mai ține, că dacă ieși pe bani, fata mea, să te descurci. Mi-a ajuns cât mi-ai fost ghiulea legată de picioare. Pe mă-ta a durut-o-n pix, și-a luat hăndrălăii și a plecat.

 Și-a căutat  și ea ancore, altfel decât cea sugerată de tata,  o amărâtă de ghiulea; le-a căutat dincolo de părinții ei.

A auzit la școală, prin clasele primare, că există și bunici. Nu știa pe vremea aceea exact ce înseamnă asta, că ea nu cunoscuse pe nimeni cu un astfel de nume. Apoi, când s-a dumirit, a vrut să afle mai multe. Avea, se pare o bunică, undeva într-un sat de câmpie pierdut în Bărăgan. Era mama mamei. Tata fusese crescut în orfelinat și habar nu avea cine îi sunt părinții, sau dacă știa, oricum refuza categoric să vorbească despre ei.  Cu primii bani din salariul de chelnăriță a început să își strângă de drum s-o vadă pe bunica. În multele ei seri de veghe la geamul de la etajul patru, în nopțile sufocante de vară, proiecta printre stele chipul unei femei care o privea cu drag. Avea ceva din privirea femeii de pe plajă, dar cum era bunica, mintea fetei a adăugat riduri și veșminte de țărancă, așa cum le mai vedea ea la piață pe precupețe.

După ce a strâns ceva bani și s-a documentat cum și cu ce poate ajunge acolo, în satul bunicii, a cumpărat un batic (asta s-a gândit ea că s-ar potrivi ca dar) și a pornit la drum în primul week-end liber. A suportat cu stoicism hurducăturile autobuzului murdar și hodorogit, a ascultat curioasă frânturile de conversație dintre oamenii ce urcau pentru a coborî ceva mai încolo. Într-un târziu, șoferul, pe care-l rugase să o anunțe când ajunge la destinație, i-a strigat:

 – Fato, aici tre’ să cobori!

Și a coborât. Întrebând în stânga și în dreapta de numele aflat că ar fi al bunicii, a ținut piept privirilor iscoditoare, unele a batjocură, altele doar curioase, până a ajuns în fața unei case care stătea încă în picioare, cu un gard știrb și cu o portiță cu clanța ruptă.

Nu era nimeni în curte. A intrat, privind speriată în jur când a auzit scârțâitul prelung al portiței și s-a speriat și mai tare când un dulău s-a repezit spre ea lătrând din toți rărunchii. Pe ușa  casei, vopsită cândva în verde, a ieșit o femeie zdravănă, dar destul de în vârstă.

–  Ce vrei fată? Pe cine cauți?

Glasul rău al bătrânei i-a tăiat elanul fetei. A rostit timid numele căutat.

– Io sunt, da tu cine ești fă?

–  Nepoata matale… fata lu’…

Femeia a privit-o lung, cu ochi de pisică sălbatică și după o vreme oarecare de tăcere:

–  Acu’ nu mai vine mă-ta cu cerșitu’, te-a trimis pe tine? Da de când te are bre, că mie nu mi-a zis nimic?!

Întâi  tânăra cu suflet de speranță făcut fărâme, a fost șocată, apoi ca prin farmec s-a liniștit. Dacă maică-sa nici mamei ei nu i-a spus vreodată că e mamă, ce putea să ceară ea femeii ăsteia; sufletul ei, de fapt, se bucura în taină că bătrâna aceea urâcioasă nu trebuie să fie bunica. Era atât de departe de chipul din stele!

Într-un târziu i-a răspuns:

–  Să tot fie vreo nouăsprezece ani! Dar stați liniștită, nu cer nimic! Am venit doar să vă văd. .. Și v-am văzut. O zi bună!

S-a întors pe călcâie.  Nici nu a mai auzit scârțâitul portiței și a luat-o pe drum spre stația de autobuz. După o vreme a auzit glasul femeii rămase mută sub dogoarea soarelui strigând-o fată, fată… dar ea nu mai avea nevoie de vorbe, de bunici, de tați sau de mame.

A înțeles în acel ceas de după-amiază dogoritoare că gura de aer proaspăt trebuie să o caute singură. Și a știut atunci că va avea puterea de-a o și găsi.  

Autobuzul trecea printr-un sat cu ceva pomi cu fructe văratice dincolo de garduri când lângă ea s-a așezat o bătrânică. Are zâmbet de bunică i-a trecut prin cap fetei. Un gând venit în iureș i-a dus mâna la geantă, a scos baticul frumos pregătit pentru dar și l-a întins femeii de lângă ea.

– Era un dar pregătit pentru bunica mea. Dar nu am găsit-o. Îl luați dumneavoastră? Femeia a privit-o cu blândețe și cu tristețe

–  Dacă așa vrei tu, mulțămesc, măi fată!

Întoarsă în apartament, gândurile întâi confuze de pe drum, apoi din ce în ce mai clare, s-au așezat cuminți în ordinea unui plan de bătaie. Va profita de prima venire a tatălui, să rezolve primirea apartamentului pe numele ei. Dacă tot plătea chiria trebuia să se simtă și stăpână a locului. Va face ceva cu viața ei, va rupe chingile, va scoate lanțul ancorei ce i-a fost familie și va pleca pe firul vieții ei.

A dat drumul apei de la chiuvetă lăsând gândul să transforme firicelul timid în fluviu, a deschis geamul și a așteptat stelele. Nu a mai căutat chipuri nici de mame nici de bunici, ci s-a proiectat pe sine în stele, purtând pe față zâmbetul cald al femeii de pe plajă. Și-a udat florile, a numărat bănuții rămași și s-a gândit la o mie de lucruri mărunte, dar concrete de pe drumul ei mai departe. A decis să-și construiască singură fericirea.

Și poate asta a fost și este fericirea ei, ascunsă în lucruri mărunte, în clipe ce trec ca gândul, dar pe care ea a învățat să le observe, să le ia cu priviri avide și să le ascundă adânc în sufletul ei tot mai bogat.

FATA DE LA XEROX

Coboară din tren cu inima cât un purice. I-au defilat prin fața ochilor clădiri anoste, colorate în tonuri murdare, cu geamuri înguste și lungi, tivite în partea de jos cu un soi de grilaje negre. Trenul s-a scurs pe sub pasarele, a călărit alte pasarele și acum s-a oprit parcă derutat, flancat de peroane pe care oameni grăbiți merg către nu se știe unde.

         Lioara e derutată. A visat atâta vreme întâlnirea asta, s-a hrănit ani de-a rândul cu bucuria imaginată  a găsirii Parisului ca pe un tărâm pe care, ceva, nu-i era clar ce anume, îi șoptea că l-a cunoscut foarte bine cândva, altcândva,  din măruntaiele lui. Acum, stă pironită pe peron și se gândește încotro să o ia. Știe că e în Gara de Est și că hotelul la care a reținut o cămăruță trebuie să fie pe o stradă din apropiere. Un hotel ieftin.

– Măcar curat să fie – se gândește cu speranță. Nu-i pasă de lux, dar la curățenie nu ar putea face rabat. Și la baia din cameră, că pe hol nu se duce. Atât. Nimic mai mult: un acoperiș deasupra capului, un pat curat,o baie proprie și o poziție din care poate spera la deplasări cât mai ușoare.

De fapt, vrea mult mai mult… Dincolo de toate acestea Lioara visează să valseze pe străzile cât mai multor orașe, să simtă pulsul vieții lor, să le mângâie cu privire avidă. Muncește un an și mai mulți, dacă este nevoie, cu încrâncenare, în muțenie aproape. Nu vorbește cu mai nimeni la slujbă, în afara conversațiilor necesare muncii. Nu are prieteni acolo. Nu are prieteni niciunde. De unde să îi aibă? A crescut cu un bătrân devotat și surd. Surd pe bune, nu la viața și problemele ei, nepoata care i-a rămas singurul bun în viața-i amărâtă. Fiică-sa i-o pusese în brațe când era doar un cocoloș în scutece, cu gurița căutând înfrigurată sfârcul care o renegase. Pe atunci trăia și femeia lui, bunica. Dar foarte curând grijile și amarul au dărâmat-o. Și l-a lăsat și ea! A primit-o  bătrânul cu dragostea lui adâncă și tăcută, pulsând doar prin grija cu care ridica suflețelul acela mic din copaia de lemn, hrănea trupul lui firav și îl schimba în alte cârpe, așa cum învățase el, la vremea și-n vremurile lui. A dat-o și la școală bunicul, i-a vegheat nopțile, mestecându-și gândurile printre gingii golite de dinți și udate de saliva abundentă născută din foame. I-a luminat diminețile cu cana de ceai aburind lângă felia de pită goală și cu zâmbetul blând, în loc de unt sau de dulceață. I-a sprijinit emoțiile din perioadele de trecere între ciclurile școlare, neînțelegând prea bine bătrânul de ce-o vrea Lioara lui să învețe. Acolo, la ei, în apropiere de vârf de munte,  Dumnezeu era parcă mai aproape și el, în credința lui de o viață, spera că îi va ajuta cumva și pe ei  doi. Doar să rămână împreună. Dar Lioara a așteptat cu înfrigurare momentul evadării, al scoaterii pantofilor vechi și scâlciați din șanțurile de tină, persistente multe zile după ce ploaia pleca în dos de coamă de munte.

         A așteptat clipa intrării la liceu, un liceu modest, dar cu internat să fi fost, și ea o bursă socială cât de amărâtă să obțină!  Nu aștepta sprijin din partea nimănui. În afară de biatul bătrân nimeni nu i-a fost stâlp vreodată. Dar nici dușmani nu a avut, dacă stă să se gândească bine. Poate pentru că nici nu i-a căutat. Nu a căutat nici o tovărășie dincolo de nevoia zilnică de socializare, consumată cu economie, așa cum o învățase bunicul să își drămuiască bucata de pâine. La liceu toate fetele din internat își cheltuiau timp prețios și Lioara nu le înțelegea. În copilăria ei nu prea a avut șansa să se uite la televizor, în afară de zilele de Crăciun, când câte un consătean mai chivernisit îă primea în casă, pe ea și pe bunicul,  pentru câteva zeci de minute. A fost și o excepție,  seara dinaintea zilei aceleia de neuitat când a plecat cu fata primarului din comună la oraș să se înscrie la liceu. Cum ea venea de sub subsuoara muntelui, au chemat-o la ei ca să poată pleca dimineața devreme.  Lioara era printre cei mai buni elevi din clasă și primarul părea că prețuiește asta. Și atunci a avut bucuria unei seri întregi la televizor. După ani, mai târziu la liceu, când a văzut câtă prosteală le-a băgat în cap colegelor ei cutia aia devenită din ce în ce mai puțin burtoasă, nu i-a mai părut rău. Biblioteca din comună și mai târziu biblioteca din liceu au fost televizorul ei, deschiderea ei spre visare, izvorul dorului ei nebun de a pune tălpile propriilor picioare pe trotuarele lumii.

           A știut mereu că e îngrozitor de greu, că nu e la îndemâna ei, dar a visat. Doamne de câte ori a visat cu ochii deschiși în dugheana unde copia acte pentru mulțimea aia ce venea la tribunal să se judece, ei între ei, că de judecat cu adevărat, nu îi judeca nimeni. Lioara a avut prilejul să audă crâmpeie de conversație între dușmani care uneori au lăsat-o perplexă, că nu păreau deloc a fi inamici, sau între avocații părților ce păreau adesea  prieteni sau parteneri de afaceri. La început nu a înțeles prea bine ce se petrecea; apoi, când a început să înțeleagă, nu i-a plăcut deloc.

          Își amintește de discuția dintre doi indivizi pe holurile anoste după ce un burtos a ieșit din sala de judecată cu rânjetul păcălitorului ”scăpat” pe fața hidoasă, buhăită.

- Îl vezi pe ăsta? L-au achitat. Cică nu sunt destul probe.

- Și nu sunt?

-Păi cum să fie? Mă, tu știi cum vine aia când, să zicem că, un medic de familie care vrea să se dea interesat de pacienți are dosarul unuia cu cancer la ficat, la splină și la pancreas dar se face că nu știe, în schimb îl cheamă de urgență la cabinet când i-a ieșit un coș pe frunte? Ce să-i facă pentru bietul coș? Îi dă o alifie și-i dă drumul…  Dar măcar la acela e posibil să-l judece natural bolile… la ăsta… lui i-au murit judecătorii, cel puțin pe lumea asta? Asta-i lumea în care trăim, băiete!

           Lioara nu a înțeles mare lucru atunci. Dar viața a ajutat-o să vadă mai limpede, tot privind la dintre-ăia cu coșuri pe frunte și gândindu-se ce-or ascunde prin vintre. Și dacă a înțeles, ce? Cui folosește? Câți nu înțeleg dar se aleg doar cu dumirirea!

          Viața departe de munți părea un dans de marionete în mâinile urii, imposturii, invidiei, răutății, oportunismului, parșiveniei și… Doamne, se îngrozește și ea câte ar mai putea adăuga!  Când nu copia acte, făcea curățenie, acasă la cucoanele avocate sau judecătoare sau la cunoștințe de-ale lor. S-au prins repede că fata tăcută de la xerox  e om de nădejde și le scutește de munca de jos. Și nici nu trebuie să-i dea bani prea mulți, că se mulțumea cu puțin. Doar frumusețea ei le deranja pe unele, mai ales pe alea de aveau ori bărbați foarte tineri, ori dintre cei ce se bucurau la tinerele, ori niscai fii neduși sau prea duși la cadâne. Cum se dusese vestea că e harnică și cinstită alea aveau grijă să o programeze când ai lor nu erau prin preajmă. I-a trebuit ceva timp Lioarei să înțeleagă și asta.  Doar că, atunci când a priceput, nu i-a păsat. Ea avea nevoie de banii nu de bărbații sau feciorii gaițelor ălora.

        A zâmbit și atunci, prima dată când a formulat în  minte ideea asta,  zâmbește și acum, târându-și picioarele pe străzile Parisului. Se oprește într-un colț de bulevard și se ciupește. Se ciupește de braț să fie sigură că nu visează. În nopțile lungi ale anilor din urmă, după zile în care nu avea ochi decât pentru hârtiile copiate, ceasul de la mână, cârpa de șters, scara și aspiratoarele de diferite tipuri, și iar ceasul de la mână, mai visa o vreme cu ochii deschiși la clipa asta, cu capul adânc înfipt în perna minusculă.  Și acum trăiește minunea, o trăiește din plin.  Nu-i vine a crede că acum e realitate și nu vis.  Se uită în jur să vadă numele străzii. Căutase pe Google adresa și, dacă ar găsi un reper ar reuși repede să ajungă la hotel. Știe că trebuie să o ia spre Gara de Nord. Undeva, între cele două intrări feroviare în Paris, va găsi hotelul acela de-o stea, steaua ei norocoasă, în care reușise să rezerve un loc ieftin.

         Ar fi vrut să vină cu autocarul, că auzise că e mai convenabil, dar nu a fost chip. Nu a găsit transport spre Paris. Ar fi putut merge la Amsterdam, la Londra, la Bruxelles, la Roma cel mai ușor, dar ea și-a jurat că prima ieșire va fi la Paris. De ce? Poate pentru că mereu, de copil, s-a visat pe străzile despre care învăța la franceză. Poate pentru că ceva, în adâncul minții și sufletului ei îi spunea că limba asta i-ar fi fost cândva foarte aproape. Nu a putut desluși taina acestui simțământ și poate că venirea ei aici era puțin și în căutarea acestei  taine. Drumul cu trenul a fost mai scump și i-a trebuit mai mult timp să adune banii. Dar a strâns din dinți, a strâns stomacul, a chircit toate celelalte dorințe, ca să o împlinească pe asta. Și acum e aici.

         A trecut și prin Viena  în care a trebuit să stea și să umble o zi întreagă. Simțea că parcă trădează Parisul călcând întâi pe trotuarele Vienei. Sigur, asta a fost un avantaj, că a văzut și orașul acela auster și rece, care nu i s-a lipit deloc de suflet. Din cauza trădării? Va vedea la întoarcere, că mai are de pierdut o zi în Viena. E drept noaptea  premergătoare vizitei capitaliei austriece,  chinuită în tren la clasa a II- a, dormind pe banca rece și murdară, și-a spus și ea cuvântul. Dar nici noaptea precedentă sosirii în Paris nu a dormit și totuși… aici e parcă altfel, parcă e acasă. Cu sentimentul acesta pulsând sub tâmple și sub coaste, inundându-i ochii cu licări de rouă, Lioara găsește hotelul, o clădire albastră ca cerul, pe un colț de stradă, cu un hol mic la intrare și cu un lift cu grilaj metalic, hodorogind  și gemând la fiecare mișcare. Are o cameră mică, cu un pat bun, o baie minusculă dar separată și o invitație la micul dejun în același hol de la intrare, prelungit cu o încăpere, undeva de-a lungul străzii.

        E deja aproape ora zece și ea nu poate pierde timp. Cât a ațipit în tren îi ajunge, va pleca îndată ce termină colțul acesta de franzelă cu unt și gem și cana de cafea (cam chioară) care îi dau puțină putere. De parcă ar avea nevoie! Aripile visului ei au destulă forță. Urcă în cameră, o tentează un duș dar nu, nu are timp. Vrea să își schimbe tricoul dar se lasă pe pat.

– Doar un minut mă întind – își spune – să se așeze puțin oasele și să stea și picioarele puțin la orizontală.

…În fața sa, scări urcă spre cer străjuite de un pâlc de copaci pe stânga și de o clădire majestuoasă pe dreapta. Scările sunt despărțite de clădire de un fel de petite jardine.  Chiar pe mijlocul scării, un șir de felinare înfipte într-un gard din metal negru, parcă desparte suișul de coborâș. În față, o deschidere largă, pavată cu piatră măruntă găzduiește o căruță cu coviltir trasă de cai albi.

 Lioara se vede pe sine undeva în stânga piațetei. Poartă o rochiță albă simplă, cu jupa largă; rochia îi este închisă până la gât. Are un șal alb pe umeri și o bonețică, tot albă, pe părul strâns  coc în creștet.

O mamă cu un copil coboară agale pe scări. Ea e o femeie chic cu o jupă lungă, neagră, căzând conic pe corp și lărgindu-se în falduri spre partea de sub care ies niște botine elegante. O umbreluță cochetă acoperă buclele coborând arogant pe umeri din conciul ce strânge părul undeva spre ceafă. În partea de sus,  o jachetă, strâmtă, cu guler înalt și bufant completează ținuta. Fetița, cu bucle blonde strânse în funde, coboară cu pași șovăielnici pe lângă femeia ce nu pare a fi foarte preocupată de copilul tras de mână. Lângă Lioara sau cum o chema-o pe fata aia ce-i pare a fi ea însăși, alte două tinere, cam de aceeași condiție cu ea, râd amuzate de cine știe ce. Lioara vorbește cu ele într-o franceză maternă și simte că e acasă în Montmartre în fața scărilor Műller…

Se trezește speriată și se uită automat la ceas. E doar zece și un sfert, deci nu au trecut decât zece minute.

– Doamne, ce a fost asta? Unde eram? Mă simțeam acasă.

Era în Montmartre, își amintește vag din frântura de conversație purtată în vis. Oricum își propusese să meargă în zona aceea, să vadă piața în care au pictat atâția titani, să privească Parisul de pe scările de la Sacre Cœur.  Dar inima ei bate cu putere. Se uită pe calendarul făcut pentru cele trei zile de Paris. Locul acela era preconizat pentru ultima zi. Pentru că era pe undeva aproape de hotel. Să meargă mai devreme? Nu, nu se va abate de la program. Prea muncise mult la el și prea era totul aranjat la milimetru și secundă!

&

Stă pe un scaun în sala muzeului Louvre. Câteva dintre lucrările nemuritoare ale eternului  Henri De Toulouse-Lautrec se ascund de soarele dogoritor al Parisului. Dans la Moulin Rouge îi atrage privirea. Imaginea femeii din prim plan aduce cumva cu femeia de pe scări din visul ei; același tip de  ținută; probabil aceeași apartenență socială. Lioara  nu regăsește printre celelalte personaje vreunul similar fetei care părea să fie ea însăși, sau asemănător tovarășelor ei. Probabil că ele nu făceau parte din lumea acestui tip de dans întruchipat de vârtejul nebun al perechii din centru.

Lioara meditează la pictorul  rămas infirm după niște accidente în adolescența timpurie. Își amintește că a citit undeva despre asta, nu mai știe exact unde, dar nu se miră să știe că pictorul, în ciuda provenienței aristocratice, a dus la Paris o viață de neconceput pentru ai lui.  Fata se gândește la colegele ei de acasă, odrasle ”de neam”, cu o viață vai de mama lor! Spre deosebire de alea, măcar piticul acela a avut ceva de spus omenirii. Și văzându-i picturile Lioara nu se miră de renumele despre care se spun atâtea, mai ales în cifre cu multe zerouri. Ea s-a simțit mereu fascinată de pictură, poate pentru că nu are deloc talent în domeniu. Iar acum, în fața tablourilor de aici se simte mică, mică de tot. Dimensiunile ei se reduc și mai tare când zărește pe geam, undeva profilată pe cer, silueta elegantă și fascinantă a catedralei Sacre Cœur. Îl vede cu ochii minții pe pictor în fața șevaletului, în camera lui de mansardă, purtând pălăria aceea imensă albă pe cap, cât să-i ascundă sudoarea muncii și imensitatea talentului. Închide ochii și se lasă istovită pe un scaun.

Trece cuminte prin toate sălile muzeului Louvre ca și prin cele ale muzeului d’Orsay. Merge cu pas lejer, vede tot ce este în jur, dar privește doar la ceea ce o atrage. Nu e nici istoric, nici pictor și nici sculptor. E doar o muritoare cu o sete bolnavă de ”a ști”, o tânără ce ascunde în străfunduri pe copila de pe coasta muntelui, crescută sub ochii blânzi ai unui bunic uitat de lume, de toți ai lui; e o copilă ce nu și-a văzut mama decât pe la douăzeci și cinci de ani, când, beată, jigărită și flămândă, femeia ce pretindea a-i fi mamă și-a amintit drumul spre casă.  Fetei de atunci i-a fost mai întâi scârbă de femeia aia cu chip subuman, apoi, văzând în spatele mâniei bunicului ițindu-se lacrimile lui de tată ce-și plânge ascuns propria copilă transformată într-o zdreanță, s-a retras în fundul grădinii să nu mai audă, să nu mai vadă, să nu mai simtă. Și-a îndreptat privirea senină spre culmea de munte înverzită frumos în primăvara aceea timpurie și și-a luat porția de speranță de la verdele crud și  doza de vis de la cerul mai curat decât lacrima.  Când s-a întors, copila bunicului dormea chircită pe patul din bucătăria coșmeliei pe care  ea și bătrânul obișnuiau să o numească acasă. Bunicul o privea trist cu lacrimi curgând șiroaie și înnodându-se în barbă. Când a zărit-o pe ea, și-a șters repede udătura din bărbie și i-a făcut semn să iasă amândoi afară.

– Lioară, n-o pot scoate din casă, e copilu’ meu taică! Vezi și tu în ce hal e!!?

Era atâta durere în glasul acela bătrân, atâta amărăciune, încât Lioara a simțit cum îi explodează inima. Și mai avea un motiv de prăbușire. Ea era copilul acelei ”zdrențe”! Și asta o durea și o cutremura. A simțit în clipa aceea o și mai mare îndârjire, o dorință aprigă să se îndepărteze cât mai mult de ceea ce era femeia aceea, să fie altceva, Ceva, Cineva, un Om.

Nu are suficient timp să stea mai mult în fața tablourilor și nici nu crede că are de ce. Inițial nici nu a vrut să intre în muzee, dar și-a alocat totuși o secvență de zi pentru asta pentru că probabil nu va mai ajunge la Paris. Visele ei o purtau pe atâtea meridiane ale lumii, iar buzunarul îi era atât de găurit la poale și strâmt la gură încât nu putea spera la reveniri. Se uită cu mirare în jur. Simte că ceva nu ”rimează”, că nu înțelege ceva. Se întreabă ce anume. Își dă seama imediat când realizează frenezia cu care oamenii din jur, mai toți, iau înfrigurați notițe, ba în carnețele special aduse, ba pe pliantele luate din belșug din holuri. Nu pricepe în ruptul capului nici apetitul lor pentru poze. E un apetit de gurmanzi cu tentă de obezitate, o poftă nebună a oamenilor cu nevoia de publicitate  mare cât stomacul  unui grăsan.

Se așează pe o bancă ce  tronează în mijlocul unei săli. Privește mai întâi absentă tabloul  lui Claude Monet La charrette. Route sous la neige à Honfleur. Apoi, revede cu o strângere de inimă  alergările ei prin zăpezile copilăriei în satul bunicii. I se pare că simte acut vântul rece fluturându-i pletele și  dezvăluind urechea fină, despre care și ea s-a mirat mereu cum poate fi atât de delicată, după cât ger a îndurat în iernile copilăriei. Drumul ondulat şi şerpuind printre dealuri, casele îngropate în zăpadă din pictură  îi aduc în gură gustul caltaboşului şi al cârnaţilor serviţi de mai toate gazdele colindelor de copii. Era perioada festinului pentru Lioara cea mereu flămândă. Pentru că era copil bun la școală, o primeau mai toți consătenii. Și îi dădeau și pentru bunicul în coșuleț câte ceva. Cât era mică asta o bucura imens. Crescând, a început să-i fie rușine, dar foamea a învins întotdeauna.

Stă pironită în fața picturii  lui Claude Monet, Les rochers de Belle-Île, la Côte sauvage și realizează, pentru prima dată explicit, că ea nu a văzut marea cu ochii ei niciodată. O curiozitate care parcă o împunge în stomac i se naște aproape cu violență. Doar că nu ar vrea să întâlnească marea așa, izbindu-se  cu furie de stânci, ci albastră, calmă, reflectând cerul și unduindu-se cochet în soare, așa cum a văzut-o în niște poze din Grecia.

Se oprește pe gânduri în fața picturilor lui Johan Barthold Jongkind  înfățișînd  La Seine et Notre-Dame de Paris în 1864,  ale lui Maximilien Luce imortalizând Le quai Saint-Michel et Notre-Dame în 1901, sau  cea făcută de Camille Pissarro imaginând La Seine et le Louvre în 1903. Încearcă să vadă aceste imagini cu proprii ei ochi, peste veac.  I se pare că aerul Parisului este mereu acelaşi, că siluetele lui pot fi recunoscute fără nici un dubiu. Parcă epoca în care au fost imortalizate pe pânză, în fotografii sau pe retina amintirii nu mai contează.  În spatele hainelor diferite, al activităţilor, și ele surprinse în diferite ipostaze,  ceva, nu identifică exact ce, este la fel. Doar  tumultul şi graba în care se trăieşte astăzi la Paris sunt acordate cu simfonia mileniului al treilea. Îi vine în minte zăpăceala Bucureștiului. Da, acum e de acord cu ideea că orașul acela de acasă e un soi de mic Paris, doar că inesteticul lui cotidian contravine esteticii implicite a marelui oraș, care copleșește până și mormanele de gunoaie ce se stâng seara sub ochii vigilenți ai celor ce fac curățenie. Apoi, zăpăceala veselă de pe marile artere ale Parisului nu se potrivește deloc cu hărmălaia balcanică din centrul Bucureștiului.

La  muzeul d'Orsay se oprește îndelung în fața tablourilor celebre imaginând dejunul în iarbă.  Atmosfera sofisticată din lumea pariziană a vremii  se prelungește parcă, prin hainele grele şi supra-decorate până şi la cumintele dejun în iarbă. Cei doi creatori, Claude Monet si Edouard Manet, reușesc, i se pare, să surprindă asta cu acuitate şi uşoară ironie.

Dar, Lioara se simte jicnită de varianta lui Manet, deşi celebră..  Ea nu este o  feministă. Nici pe departe! Chiar nu îi place excesul de zel al celor ce se pretind ca atare, din simplul motiv că nu crede că femeile trebuie să lupte pentru a-şi câştiga drepturi, ci pur şi simplu trebuie să şi le ia. Nu există o luptă pentru ceea ce o femeie poate să ia prin ceea ce face și gândește, fără a cere sau a cerși acel ceva. Chiar și simpla cerinţă i se pare o înjosire.

– De ce să ceri ? Cui să ceri? Celor pe care, prin însăşi această atitudine, le recunoşti implicit superioritatea? Nimeni nu e superior nimănui printr-o simplă apartenenţă de gen. Sau de clasă socială – adaugă cu ciudă în gând. Orice om poate fi superior prin multe alte lucruri. 

Da, Lioara găsește  revoltător tabloul lui Manet. Bărbaţii aceia încliftați  cu haine încheiate până în gât, întinşi relaxat pe iarbă îi rănesc ochii. Și asta pentru contrastul lor în raport cu femeile goale sau aproape goale, chircite, adunate spre înlăuntrul lor timid, submisiv. Fata nu face judecăți de valoare asupra picturilor în sine; știe că nu este căderea ei să o facă, dar, ca fiinţă umană, e șocată de această evidentă discriminare sfidătoare.

O încearcă un gust amar în hoinăreala ei prin artă. Îi trece indignarea când un tablou îi evocă muzica lui Beethoven în minte. Este tabloul lui François Garas, Temple à la Pensée, dedicat compozitorului. Clarul de lună e încastrat în sunete şi sunetele fac din el un adevărat templu. Lioara nu a avut ocazia să asculte prea multă muzică. În copilărie nu a avut la ce. Atunci doar vântul, crengile pomilor înfloriți, petalele de flori primăvăratice curgând din plete de ramuri, șipotul pârâului au fost singura muzică; dar o muzică autentică.

La orele de muzică din școală de cele mai multe ori a învățat atâta despre compozitori și despre note, game și alte dntr-astea, încât nu s-a lipit nimic de ea. Până când a venit la școală profesoara aia tânără. Atât cât a stat ea, nu mult, copiii au învățat să asculte și altceva decât natura sau scripca și acordeonul, tot în natură, sau în sala unde se organizau dansurile de sărbători. Atunci s-a bucurat și Lioara prima dată să audă ceea ce știa să asculte în crâng sau pe coastă printre ramuri, transpus în sunete armonioase venind din casetofonul personal adus de profesoară în clasă. Mai târziu, a mai ascultat, când s-a putut, o astfel de muzică. Dacă e să fie sinceră cu ea însăși a făcut-o și din spirit de contradicție cu fetele alea șui, care considerau că doar ce e în discotecă merită să fie ascultat.

Din colţul de grădină pictat de Camille Pissarro muzica pare a fi mai transparentă şi mai energizantă, trecută prin coloritul florilor din răzor şi prin bucuria celor doi ce-şi odihnesc visele pe bancă. De când a venit la Paris, Lioara a căutat mereu câte o bancă să-și odihnească trupul și să-și bucure visul împlinit; dar de una singură. Privind tabloul, se gândește că poate ar fi timpul să stea pe o bancă alături de cineva, dar de unde să-l ia pe cineva-ul acela? Viața ei este atât de lineară, atât de searbădă în sine. O hrănește doar cu proiectele ei nebune de ieșire din matcă. Și muncește din răsputeri pentru ele, uneori chiar peste puteri.

Sunt mulți purtători de pantaloni în jurul ei. Unii chiar par că o bagă în seamă. Doar că pe  toți  Lioara  îi simte atât de goi la suflet, de limitați la minte! Singura plinătate la care gândesc se pare că este cea a stomacului și a paharului, la cei mai mulți. Jan de pildă, băiatul acela de la judecătorie, despre care nu a prea înțeles cu ce se ocupă, se simte așa de important că lucrează acolo încât ce face concret nu pare deloc semnificativ pentru el. Lioara crede cu sinceritate că Jan  se confundă pe sine cu judecătorii în robă, cu avocații cu serviete pline de hârțoage și uită cu desăvârșire că e doar un biet Ion rătăcit la oraș. Altfel, arată bine și are niște ochi tare frumoși, negri și adânci ca tainele nopții. Din când în când i-a simțit poposind pe chipul ei, fără nici o urmă de impertinență sau de insistență, doar cu un soi de căldură timidă. Culmea este că Lioara își dă seama de asta doar acum,  la Paris, stând pe băncuța din muzeu. Iar tabloul i-a tradus gândul, dar i-a adus și teama. Ea pare să vină dintr-altă pictură a altui pictor, Vincent van Gogh. Perechea din visuri pare a duce spre biserică, un edificiu proiectat de tablou pe un cer albastru învolburat ca viaţa. Pereții bisericii sunt curbaţi ca drumurile aceleiaşi vieţi; ogive ciudate îmbie la intrarea luminii către penumbra interioară şi un orologiu  pare a măsura implacabila trecere a timpului. Și parcă ducând povestea  și mai departe, Van Gogh  îi închide finalul între zidurile unei case cu porţi ferecate, cu maluri de apărare, cu tăvălugi de nori încruntându-se deasupra. Lioara își ferește privirea alungând viziunea sumbră; vrea să vadă doar verdele optimist proiectat ca o contrapondere pe cerul vigilent.

Chipul mamei ei, pe care nu și-l amintește prea clar, se profilează pe pereții dintre tablouri ca o prelungire a valurilor de pământ ce îneacă acea cocioabă în care și-a trăit copilăria alături de bunicul ei. Doamne, cât s-ar bucura să îl aibă pe bătrânul ei drag alături, nu că l-ar interesa pe el Parisul, ci știe că le-ar fi atât de bine să fie împeună. Nu s-ar mai simți niciunul atât de singur.

– Când mă întorc merg la bunu, își spune Lioara, înăbușindu-și dorul din suflet, născut, așa deodată,  precum tăvălugii de nori de deasupra casei din tablou.

– La nuit étoilée, al  același Van Gogh! Lioara nu știe dacă să îl privească cu tristețe sau cu speranță. Nu poate aștepta decât ca  viaţa să nu o păstreze pe malurile lacurilor adânci ale suferinţelor şi încercărilor de până acum şi să îi lumineze drumul cu stelele unui cer întunecat, dar prevestitor de lumină.

Se așează pe scările  fântânii din fața Bisericii Saint-Sulpice și din nou are sentimentul ciudat, acut,  surprinzător de reîntâlnire a ceva foarte cunoscut. Parcă nu le vede prima dată, parcă … Și totuși, nu-și amintește să fi citit vreodată despre acest loc, despre biserica însăși. Nici în fotografii de aici nu știe să  fi văzut vreodată.

Privește spre biserică și în minte îi vine tabloul care a impresionat-o cel mai mult la d-Orsay: Jérusalem, al unui pictor puțin cunoscut Jean-Léon Gérôme. Era așezat cuminte într-o sală ascunsă. Un tablou prăfuit ca însuși pământul Golgotei, cu umbrele a trei cruci proiectate pe acest pământ, pe singura pată de lumină a picturii. Ar vrea să creadă că și  arborii aceia din planul secund, de un verde la fel de prăfuit, ar putea să ducă spre ideea de lumină. Dar nu poate. Chipurile opace ale gloatei ce coboară panta spre oraș nu o lasă; sunt chipuri ce par a nu înțelege nimic, a nu aștepta nimic, a nu mai spera demult.  În rest întuneric, ca-n viață. Și totuși Lioara vrea cu disperare să spere că lumina aceea centrală, ce îngroașă semnificația sacrificiului, îi va aduce și destinului ei  ceva bun. Și viața ei este una de sacrificiu, de greutăți, de luptă, doar că …

–  Nu, să nu-L mânii pe Dumnezeu, uite, aici la Paris am ajuns și eu la un pic de lumină. O supără doar nepăsarea de pe chipurile acelea din tablou, pe care a regăsit-o de atâtea ori la cei din jurul ei acasă. Iar aici, culmea, nu știe de ce, o vede și mai bine în spatele zâmbetelor agățate neverosimil pe fețe.

Ceva o înfiorează, îi face pielea de găină. Privește pânza de apă ce cade din fântână printre leii leneș tolăniți la soare. O cuprinde tristețea. Oare de ce? Și pe retina memoriei se conturează figura femeii dintr-un alt tablou văzut la d’Orsay: Scrisoare de ruptură. Viaţa, aşa cum se desenează ea în anii din urmă, cenuşie şi închisă în corsetele propriilor limite  umane, părea că se regăseşte în acel tablou.  Lioara e sigură că oamenii  nu sunt capabili să-și recunoască propriile limite. A aflat de la cei născuți mai devreme că asta e și mai evident în anii din urmă când, cel puțin cei de acasă, au început a se îmbăta cu o libertate câștigată. Numai că nu dau semne că înțeleg sensul acestei libertăți. Iar ea, Libertatea, pe zi ce trece pare a fi un fals nemilos. Lioara își imaginează viața ei și ai celor pe care-i știe mai mult sau mai puțin de aproape,  întruchipată de tânăra ce nu a ştiut ce să facă cu libertatea ei, a ales exact ce nu trebuia să aleagă. La fel ca la fetele cu care a trecut ea prin liceu. La multe dintre ele, ca la mai toți cei ce nu iau viața în serios, finalul a fost previzibil: scrisoarea de ruptură, în multiple ipostaze.  Ruperea de obligaţii, de promisiuni, de onoare şi de demnitate s-au etalat în toată splendoarea lor. Doar nepăsarea s-a păstrat, nepăsarea celor ce dau din gură, doar ca să se audă la început de ”patru ani”și, mai cu seamă, ca să îi mai audă și gloata, așa pentru a ștampila o nouă scrisoare pentru următorii patru. O scrisoare ce-i va rupe iar în două! Fiecare dintre mai marii socialului și politicului  trimite câte o scrisoare de ruptură. Cei mulți le primesc  pe categorii, fiecare în sectorul lui, fiecare cu tristeţile proprii; le primesc de la cei ce coordonează (sau distrug?!) toate compartimentele existenței. Cei mulți, din păcate rămân rezemaţi de propria lor neputinţă ca tânăra de pe pânză. Ce-l aşteaptă pe pruncul ei? Ce-i aşteaptă pe pruncii omenirii? E suficient să fie ocrotită, cu mâna încovoiată a neputinţă tandră, viaţa ce va să vie? Sau poate e nevoie de mai mult? Tabloul dă şi un răspuns, ceva ce aduce ecouri ale vocii lui Scarlet O’Hara, îndemnând la speranţa în ziua de mâine. După paravanul vieţii anoste şi împovărată de spatele aplecat pe care sabia oricum îl taie, după paravanul acesta cârpit şi murdar, o floare a speranţei se proiectează pe lumina unui verde ce poate însemna o schimbare, dar de data aceasta o schimbare în bine şi nu una oricum.

 Ideea aceasta de speranţă poate a fost ceea ce a făcut-o pe Lioara să nu uite tabloul.  Poate şi titlul a avut înțeles pentru ea. Ea s-a rupt cât a putut de întreg trecutul, din care se străduiește din răsputeri să păstreze doar amintirile frumoase. Și dintre ele toate, doar pe cea a bătrânului ce i-a fost tată, mamă și bunic, deopotrivă. Înțelege că îl vrea, din ce în ce mai cu dor, alături. Oare ar putea să facă ceva pentru asta? Gândul i s-a strecurat în minte de când a venit la Paris și se miră cum de nu s-a gândit până acum la această posibilitate. Ar fi putut să o facă la fiecare dintre despărțirile din ușa cocioabei de acasă, atunci când ochii bătrânului înecați în lacrimi îi spuneau drum bun ascunzând un ocean de durere. Ceva însă îi spune că nu va fi posibil. Bătrânul ei bun nu s-ar putea trezi, așa deodată în vacarmul unei lumi care i-a fost străină o viață întreagă.

Merge alene pe malul Senei. După-amiaza caldă își revarsă lumina peste unde. Vase acostate la mal se leagănă imperceptibil pe apă. Se oprește pe cheiul Tuileries, cu brațele sprijinite de parapetul ce străjuiește cheiul. E sâmbătă, e pace şi Parisul îşi cântă cântecul de acordeon în valurile Senei.  Un vapor cu ghivece superbe de flori pe punte îi atrage atenţia. Pe aceeași punte, într-un colț larg, se joacă o femeie  tânără şi un copil. O masă cu faţă de masă curată, cu farfurii în care se mai văd încă urmele unui dejun specific, îi spune că cei doi au luat prânzul acolo, pe apele fluviului şi acum se joacă. O tandreţe anume, caldă și discretă răzbate din gesturile lor.

Lioara e inundată de o tristețe adâncă. Acum, pentru prima dată în viața ei simte acut că ea nu a avut o mamă. Cu ea nu s-a jucat nimeni vreodată. Bunul ei a fost mereu prea bătrân și împovărat de grija zilelor nesfârșite ale unui mâine incert. Dacă se gândește bine nici nu știe foarte clar cum zâmbește bunicul. I-a văzut atât de rar acel zâmbet că aproape l-a uitat. Ce își amintește este doar dragostea mută din ochii lui, grija pentru ea și, mai nou, în vremea din urmă, durerea ce însoțește fiecare dintre plecările Lioarei de acasă. O lacrimă i se scurge fetei direct în gât, nu pe obraji, pentru că a învățat de mică să-și întoarcă lacrimile din drum. Privește pierdută la jocul celor doi, la dragostea aceea întruchipată în mânuțe ce se încolăcesc în jurul gâtului femeii, după orice cascadă de râs generată de motive ce ei îi sunt străine, acum, aici, și dintotdeauna. Deodată, ca într-o răsturnare de imagine în caleidoscop, simte că dorește și ea niște brațe de copil cuprinzând-o. Se scutură. Nu, asta nu va fi posibil. Ce să-i ofere ea? Și apoi…cu cine să îl facă? Nu crede că va fi vreodată în stare să se apropie de un om într-atât încât să dorească să creeze o viață nouă din această apropiere. Și, dacă ea ar păți ceva, copilul cui ar rămâne? Ea nu are o mamă și nici tată, copilul nu ar avea un bunic. Tot în premieră vede cu claritate șansa ei, aceea de a avea un braț care, chiar și șubred, a sprijinit-o. Și totuși… tabloul unui păr bălai ascuns la pieptul ei o urmărește pe tot cheiul până în apropiere de Tour Eiffel.

Aproape s-a făcut seară. Stă în parcul de la poalele turnului. A câta oară? De ce mereu în drumurile ei a revenit aici? Porumbeii încă nu s-au dat bătuți. Stă minute în şir hrănindu-i cu veşnicele sticks-uri (principala ei hrană în zilele astea) şi urmărindu-le lupta pentru existenţă. E un context perfect pentru lăsatul gândurilor să zburde.

– Ce  avem noi oamenii în comun cu porumbei? – se întreabă. Suntem mici dar ne credem mari, şi asta doar pentru că există şi vrăbiuţe în jurul nostru! Suntem guralivi, dar nu facem mare lucru. Doar unii dintre noi sunt călători cu rost, în rest ne căutăm hrană, ne luptăm în felul nostru, mai puţin cuminte decât al porumbeilor, pentru firimitura noastră de pâine.  Ne culcuşim apoi capul în penele nepăsării faţă de tot şi toate şi dormim, dormim pentru că nu putem avea conștiinţa trează. Nu avem forţa de a privi dincolo de orizontul nostru strâmt. Ne-a dat Dumnezeu aripi, dar cei mai mulţi dintre noi le folosim, ca şi porumbeii,  doar pentru subzistenţă. Nu ştim să zburăm, nu ne e dragă înălțimea reuşitei de a vedea lumea în întregul ei, de undeva de sus, de unde poţi cuprinde frumosul și esența într-o privire. Ne mulţumim să considerăm ca pe o maximă reuşită stăpânirea unui colţ de parc, unde nu lăsăm să intre nici o altă zburătoare, unde ne consumăm firimiturile adunate în grămezi, care nici măcar nu au meritul de a ne asigura existenţa pe o perioadă mai lungă, pentru că oricând pot fi zburătăcite.

 Nu, ea nu vrea să fie porumbel și nici vrăbiuță. Se vrea pasăre călătoare, capabilă să se ducă departe, cât mai departe, fără să uite însă drumul de întoarcere.

– Întoarcere la ce?  se întreabă din nou. Ce vrea ea de la viață? Ce va face de-acum înainte? Până acum s-a gândit cu înfrigurare doar să strângă bani pentru evadarea visată. Dar acum, aici, simte că  dorința de a vedea lumea s-a intensificat; doar că înțelege și un alt adevăr ce-i apare acum cu claritate. Slujba ei umilă la un multiplicator, e doar un simbol al unor existențe anoste multiplicate la infinit. Și nu oferă prea multe șanse visului ei. Dar ea nu se poate opri la asta. A fost o elevă bună. Oare ar putea spera la o continuare a pregătirii ? Cu ce bani? Dacă învață, nu are cum să muncească în plus. Poate doar dacă reușește să intre la buget? Cu media de la bac poate ar avea ceva șanse? Nu s-a gândit la asta până acum. Visul ei nebun de a călători, cu orice preț, a ocupat tot universul gândurilor ei. Acum, realizează că visul acesta nu va fi sustenabil dacă rămâne la stadiul acela al existenței ei.

Stelele atârnă pe cerul eclipsat de luminile Orașului Luminilor, pâlpâind anemic printre siluetele clădirilor sau printre frunzele arborilor ce străjuiesc apele curgând leneșe pe sub poduri cu personalități diferite. Vaporașe luminate curg și ele pe ape ducând  cu ele veselii, tristeți, singurătăți sau iubiri.

         Cu pași rari Lioara urcă aleea grădinii Trocadero. Undeva sus, palatul Chaillot își înalță silueta spre stelele ghicite în întunericul străpuns de o rază de lumină ce vine de la turn  și îl mătură ritmic.  Acolo pe esplanadă, tobe africane bat ritmuri nebune și o mulțime colorată și veselă îi înconjoară singurătatea. În vale, apele fântânilor își foșnesc țâșnirile, în ritmul  întrebărilor și al neliniștilor ce se cuibăresc tot mai temeinic în sufletul fetei.

         De ce a fost nevoie să ajungă aici pentru a-și pune atâtea întrebări? De ce nu s-au născut acasă?

Bunicul și mutarea lui cu ea la București? Nu crede posibilă o asemenea poveste. Ei poate i-ar prinde bine dar bunu cel bun ar fi un dezrădăcinat.

Un copil care să-i spună mamă? Nu e sigură că, neprimind dragoste de mamă, ar putea să dea cuiva ceea ce ea nu a avut niciodată.

Un proiect de formare viitoare? Da, poate asta ar putea fi un drum, un drum care să-i ducă visul mai departe, să o poarte pe alte meridiane ale lumii. Simte că visul acesta este motorul vieții ei. Un motor de care nu poate scăpa, nu-l poate înstrăina fără a se înstrăina pe sine. 

        Lângă ea, doi oameni tineri privesc spre turnul luminat din zare. Mâinile lor împreunate par adunate într-un sărut tandru, sunt prinse într-un lanț de iubire, nădejde și sprijin. Privește și ea spre turn și pentru prima dată înțelege câtă nevoie  ar avea și ea de un astfel de sprijin. Simte că și visul ei are nevoie de încă o cârjă.

       Luna se rotunjește într-un zâmbet în spatele turnului. Tobele cântă, inima Lioarei bate nebunește și broderia de lumină țâșnind spre cer îi conturează un vis nou în trei pași: eu spre alt statut, găsirea unui ”noi ”și călătorii în doi. Pleacă spre hotel cu îndoiala că va avea puterea să lupte și pentru acest vis nou. Dar cine știe? Mâine va căuta locul acela din Montparnasse unde s-a visat. Poate va găsi în trecut o cale spre viitor. Cine știe?

Minciuna

Zona de vest a orașului pare a fi cea mai atractivă.  Mai toți cei pe care viața i-a întâmpinat în lumea asta pe meridianele estului, privesc cu ochii jinduind către cartierele ce par a fi raiul pe pământ, mai cu seamă privite de la distanță, sau în timpul unor scurte descinderi. Mulți își lasă apartamentele înghesuite din est sau centru și se încumetă să bântuie zile și nopți pe străzile luminate a giorno din vest, cu prețul dormitului în colțul de gard al unui parc închis temeinic pe timp de noapte, spre a nu-i transforma băncile în efemere paturi de hotel!

Unii reușesc să-și croiască drum către câte o casă mai acătării de pe străzile cartierelor de vest, fie muncind ca slugi în ele, fie, cei mai norocoși, chiar devenind locatari ai unora dintre cele mai modeste din zonă. 

Matei este unul dintre temerari.  Și-a rupt inima în două și a plecat de sub privirile blânde ale mamei, a lăsat în urmă încurajarea bărbătească a tatălui, ascunsă în podul palmei ce-l bătea seara pe umăr, după zilele de muncă istovitoare în depozit. A îmbrăcat haina de constructor și cât e ziua de lungă cară materiale, râcâie pereți, lipește faianțe și, uite așa, trec câte zece ore pe care le simte dureros în șale, în umeri, în buricele degetelor. La sfârșit de lună le simte și în buzunar, bucurându-se de cifrele la care nu ar fi sperat vreodată, mai ales transformându-le în prețuri ale ceea ce ar fi putut cumpăra pe străduța lui de acasă. Când  trage linia, însă, după tot ce are de transferat în contul datoriilor și cheltuielilor, nu-i este clar dacă toată zdroaba aia merită sau nu.

Pe Zena a cunoscut-o în clubul în care, într-un târziu s-a încumetat să intre. Elegantă până la exagerare, dar simplă în comportament, cu un zâmbet cald și frumos, fără fițe, pentru cum arăta, i-a plăcut lui Matei. Nu i-a dat amănunte despre viața lui. Ce să-i fi spus? Nici prea multe nu a avut curajul să discute cu ea, temându-se că orele lui nenumărate de muncă, încă de când era la doar câțiva pași de copilărie, orele ce i-au răpit bucuria de a merge la școală, au lăsat urme adânci în cultura lui și în posibilitățile  de a face o conversație mai acătării. S-a blocat mai cu seamă când, chiar dacă fără emfază, Zena i-a povestit despre vacanțele ei la Paris sau la Napoli, despre viața de noapte de la Londra. El ce să povestească? Despre cum combină plăcile de gresie ca să scoată cel mai estetic efect? Întotdeauna i-a plăcut armonia culorilor și a formelor, s-a bucurat de orice nimic frumos ce i-a căzut sub privire. Dar cum să pună asta în cuvinte?

A aflat despre fată, fără ca informația să fie așa, cu subiect și predicat, că taică-său ar fi  fost ambasador în mai multe țări din lumea asta mare. Asta ar explica eleganța clar studiată și bine susținută financiar a Zenei. Dar, în mintea lui Matei,  o fiică de ambasador ar trebui să fie mai fițoasă, mai selectivă, nu și-ar pierde timpul cu unul ca el care a reușit să se îmbrace mai acătării când și-a făcut o amică la un second hand. Femeia îl anunța când veneau lucruri noi de firmă la prețuri mici. Așa a intrat și el în ceea ce i se părea că este rândul lumii. Mereu a visat să ajungă în cluburile alea despre care auzise atâtea. Sâmbăta seara era vremea de club, că  atunci doar avea timp pentru dușul prelungit, să dea jos de pe el tot cimentul, stropii de vopsea și oboseala aia care parcă i se lipise de pleoape, mușchi, chiar și de firele de păr răzvrătite după atâtea ceasuri de șters transpirații șiroaie.  Se lustruia cât putea. Pe dinafară.

 O fostă vecină din estul lui de origini, Getuța, devenită acum Gess la salonul de hair-styling la care lucra vremelnic, îi spusese că ar fi necesară și o lustruială pe dinăuntru. Nu a prea înțeles el despre ce vorbea fata. Se minuna doar că mai tot timpul liber Gess își pierdea vremea pe la biblioteci. Acasă la ea, unde mai mergea câteodată la o cafea, erau teancuri de cărți și reviste puse direct pe parchetul cămăruței închiriate; era o cameră mică, mică de tot, cu un pat, o măsuță și o bibliotecă șubredă și neagră, gâfâind sub cărțile stivuite cuminți, dar neîncăpătoare pentru câte erau.

– La cât câștigi puteai lua și tu un apartament; de ce te chinui în chițimia asta?

– Pentru că nu câștig chiar atât cât să cheltui aiurea pe un apartament. Parcă nu ai știi cât sunt chiriile aici!

– Păi ai putea să stai și tu cu o gagică, ați plăti pe din două!

– Și să se împiedice de cărțile mele? Doamne ferește! Mai bine sar eu peste ele aici!

– Și ce faci fată cu atâtea hârtii?

Fata l-a privit cu tristețe. Îi plăcea băiatul ăsta muncitor și, altfel, serios, dar cu cultura paralel  ca cele mai bine cotate șine de cale ferată! Durerea mare era că nu cunoscuse unu’ măcar care să stea mai bine. Indiferent din ce cartier veneau toți păreau o apă și un  pământ. Chiar și vesticii veritabili, cu mașinile lor scumpe pline de nisip, sticle goale și chiloți abandonați de cine știe cine, care veneau la salon pentru că dădea bine, sau pentru a se îngriji mai abitir ca muierile, păreau că nu văzuseră o carte din scutece, când poate le arătau bonele porcul care face guiț-guiț… Asta era una dintre marile păreri de rău ale Getuței. Cunoscuții ei o criticau chiar că-și pierde timpul, sau o considerau prețioasă și o marginalizaseră fără nici o scuză.

– Ei, ce-ți pot răspunde? Să știi că am hârtie igienică la baie!

Matei  a simțit că, dincolo de încercarea de glumă a fetei, s-a scurs un șuvoi de sarcasm, chiar de mânie, din vorbele ei. A schimbat direcția discuției cu un fel de jenă și chiar cu ciudă. Apoi a început s-o ocolească pe fată, deși tare îi mai plăcea prezența ei. Getuța era cumva tonifiantă; de la ea afla o mulțime de lucruri, dar se simțea din ce în ce mai mic în fața ei.

Când a cunoscut-o pe Zena, nu că pe ea ar fi dat-o deșteptăciunea afară din casă, dar a simțit că lustruiala aia pe dinăuntru l-ar fi ajutat să compenseze în fața fetei ceea ce-i lipsea pe dinafară, mai ales comparându-se cu ea. Ea nu știa multe, dar văzuse multe: E drept că despre Paris nu vorbea decât povestind cum și ce a mâncat la restaurante, sau ce a făcut ea când a fost la Moulin Rouge. Din Guadeloupe nu a știut să-i spună altceva decât de băuturile nemaipomenite de pe plaja resortului. Dar măcar avea despre ce vorbi. El nu îndrăznea să îi spună nimic despre umila și istovitoarea lui muncă de constructor zilier.  

– Cu ce te ocupi babe? L-a luat prin surprindere întrebarea abruptă a Zenei și a simțit stomacul cum i se chircește, cum îl doare cu reverberații în creier. Poate de aceea i-a răspuns repede și dintr-o suflare:

– Sunt student la (un foc de artificii i s-a aprins în creieri)… la jurnalism!

– Waw! Te faci paparazzi?  Ochii Zenei erau mari, larg deschiși a mirare și purtau în ei o privire pe care pentru prima dată Matei a descifrat-o ca fiind complet tâmpă. Un drăcușor l-a gâdilat la limbă și i-a răspuns scurt:

– Da, dragă! Cu oarecare emfază.  Zena s-a oprit din dat din șolduri (erau pe ringul de dans), l-a privit cu admirație și apoi cu un glas de pisică:

– Vai tu, când ai să fii paparazzi,  așa-i că pe mine ai să mă iei numai când sunt mișto?

Matei a tăcut. Nu era el școlit, dar să recunoască prostia nu i se părea ceva așa de greu. Cum însă fata nu-l slăbea, și mai era și ploadă de ambasador, a renunțat la timidități și  s-a pliat pe noua dimensiune a relației. Nu era fată rea Zena, comparativ cu toate alea din club care ieșeau mereu ” la aer” și veneau cu ochii sclipind, ea nu părea să se dedea la activități dintre acelea de care Matei nu și-a imaginat că pot fi așa de la ele acasă unde te-ntorceai. Umbre zbuciumându-se în ritmuri turbate și sub pulsări de lumini și mai turbate îi înconjurau și Matei simțea că începe să obosească.

– Matew dear, ce zici vii la un chef la mine acasă în week-endul următor? Babacul e plecat. Când el e out mama e out și ea și avem toată casa la dispoziție.

– Păi știu și eu?

– Hai băi, nu te codi, că vin o mulțime de tipi și tipe. De fapt habar nu am câți și cine vine. Eu am dat sfoară în țară și  oi vedea câți ajung.

– Dar cum e de obicei? întreabă băiatul precaut.

– Uneori se adună în jur de sută, alteori până-n treizeci…

– Sută??? Credea că a înțeles greșit din cauza gălăgiei.

– Da! Răspunsul era atât de natural încât Matei a rămas cu gura căscată.

– Păi… ce le dai la toți?

– Ce le dau eu? Ia John băutură dacă nu mai e în rezerve, ceva de mestecat și în rest, ce vrea fiecare să-și aducă. Nu e treaba mea.

– Păi dacă nu-i cunoști, de ce faci chefuri de astea?

– Că așa se face! E cool! Și eu merg la chefuri, când aud că se ține vreunul. Ne îmbătăm nițel, mă rog… râde, de data asta i se pare că râde cumva vulgar, ceea ce nu observase la ea mai înainte. Simte un gust amar în gură. I-ar fi plăcut să se lege ceva cu fata asta. Era bună, cu bază, și i se păruse și așa, mai acătării. Plus că, după ce s-a mirat că l-a băgat în seamă, și-a făcut ceva iluzii, că s-ar putea ajunge și el. Auzi tu, fată de ambasador! Dar parcă ceva nu se brodea deloc.

S-a dus sâmbătă la chef și s-a crucit!  De tot și de toate! În primul rând casa părea o babilonie. Păcat de viloiul ăla înconjurat de grădină, cu fântâni arteziene și plante ornamentale care i-au tăiat răsuflarea lui Matei. Era o viermuială tăticule, cum nici în coșmaruri nu a văzut săracu’.

Tineri și mai puțin tineri cu sticle sau pahare în mâini, cu țigări sau fără, păreau că orbecăie pe alei sau prin camere. Nu păreau a fi mulți fumători, a băgat Matei de seamă, sau oricum nu de țigări obișnuite. Undeva pe o terasă din spatele vilei se dansa, după o muzică greu de spus de unde venea și, chiar mai greu de precizat, ce ritm avea. Oricum nu părea să intereseze cu adevărat pe cineva. Unii stăteau de vorbă, sau cel puțin aparent o făceau.

Zena l-a găsit într-un târziu în mulțimea aceea de năuci. El, măcar că nu băuse și nici nu prizase ceva, era mai năuc decât toți la un loc.

– Hei, ce faci? Ai venit de multă vreme?

– Nu, nu chiar!

– Pari nedumerit, de ce?

– Nu știu… apoi un gând îi răsări în minte. De fapt realiză că de când a intrat i s-a părut că ceva nu rimează, dar nu era deloc conștient despre ce era vorba. I s-a făcut deodată un fel de lumină în cap.  Zena, cei de pază sunt deghizați?

Fata îl privi nedumerită.

­­– Ce pază măi? Ai mai văzut tu casă de chef cu gardă de corp? Era glasul unei lungane cu nădragii franjuri și cu buricul gol.

– Cum adică? Matei privea nedumerit!

– Lasă, hai cu mine! Zena trăgea de mâna lui făcând semn pălugii de lângă ea să își ia avânt în altă direcție.

Matei descoperea o Zena altfel, cu o notă de vulgaritate amestecată cu nesiguranță. Parcă o chinuia o inexplicabilă tendință de a ”face față” unei lumi ce nu îi era chiar la îndemână; ei, unei fiice de ambasador! Dar ce-o fi vrut să zică lungana aia cu ” casă de chef”?

Mare i-a fost nedumerirea lui Matei să afle, într-un târziu, în acea seară memorabilă, de la unul din chelnerii presărați pe ici pe colo, că aceea este casa chef-ului de la restaurantul lor, unul dintre cele mai de elită din zona de vest. Păi cum era cu ambasadorul? Poate ambasador al artei culinare, ceea ce nu era deloc rușinos, dar atunci de ce a mințit Zena, de ce îi era ei rușine? 

Minciuna asta îl doare pe Matei, mult mai tare îl doare decât și-ar fi închipuit. Nu pentru că ar fi aspirat la o lume alta decât a lui, ci pentru că a sperat să fie apreciat ca om de cineva dintr-o astfel de lume, așa cum i se păruse că se întâmplă.

Dar un alt gând i se cuibărește în inima rănită. La urma urmei și el a mințit. Ce student la jurnalism? Poate studios al ziarelor puse pe pardoseli, ca să nu se stropească cu vopsea! Doar că el o făcuse din jenă, dar Zena, pe Zena ce o determinase să mintă? 

Amărăciunea constatării că viața ascunde minciuni de toate felurile, unele cu sens, altele fără, cel puțin pentru mintea lui, îl cotropește încet, încet.

Zena îl sună în fiecare seară de atunci. El nu răspunde dar află din mesaje că ea îl întreabă mereu când se mai văd. Un gând citit într-o carte descoperită la Getuța îl bântuie: Nu sunt trist că m-ai mințit ci că de-acum înainte nu pot sa te mai cred. Nu știe exact cine este Nietzsche ăla de a zis asta, dar  și el gândește la fel.

Toată copilăria lui mama i-a spus că minciuna are picioare scurte. La ei acasă nu avea loc așa ceva. Își spuneau în față chiar și lucruri care puteau să doară. Doar minciunelele convenționale și total inofensive își mai făceau loc, arareori și ele. De când a venit aici, în vest, timpul nu-l lasă să meargă des pe acasă, pentru că orele libere simte nevoia să le folosească spre a cunoaște mai bine acest pământ al făgăduinței. Dar nu i-a mințit niciodată pe ai lui că nu are timp sau bani,  pentru că nu era cazul. Totdeauna le-a spus cinstit că se luptă din răsputeri să intre în lumea aia și pentru asta uneori nu face chiar numai ce i-ar fi drag. Și  chiar îi era drag și dor de ai lui.

Chipul Getuței i se conturează clar în minte și un dor de ea și de cărțile ei îl fac să pună mâna pe telefon.

– Bună, ce faci? Ce zici dacă aș merge și eu cu tine la bibliotecă într-o zi? Cred că mi-ar prinde tare bine!

Urmează o tăcere  care îl îngheață pe Matei. Nici nu i-a trecut prin minte că l-ar fi putut afecta așa tare un posibil refuz. Când așteptarea lui înfrigurată dă să se înalțe către culme, aude un glas care i se pare ca o melodie de floare bătută de vânt.

– Aș  zice … că mă bucur Matei. Chiar mă bucur!