VREMELNICA EVADARE

Pe tălpiță, în fața porții  casei Mariei, s-au strâns vreo patru bătrâne. Lelea Mărie se bucură că mai are și ea cu cine povesti. E grea singurătatea.

De când o murit Onu, bărbatul ei, să tot fie vreo cinșpe ani de-atunci, singurătatea s-o făcut tot mai grea. Ficioru’ ei era plecat de acasă de mult, din tinerețile lui, însurat cu o orășeancă. S-o dus să stea într-o hardughie din aia cu geamuri multe, ca fagurii din stupul de albine, în care urci închis într-o cutie umblătoare,  de ți se suie inima în gât până  la auzul zdrăngănitul opririi și al ușilor ce se deschid cu un zgomot de-ți stă ceasu’.

 Apoi ,  după ceva ani de la moartea lui Onu,  să fi fost trei poate, într-o  vară,  ficiorul o venit cu  noru-sa și cu nepotu’,  Lucian, lumina ochilor lelei  Mărie, care avea vreo  de șase ani. Mama i-o sâmțât cam altfel decât în alte dăți și o știut că au ceva pe suflet. Dar nu o îndrăznit să-i întrebe ce-i. I-o lăsat pe ei să-i spuie, de-or fi avut ceva de zâs.

Și când au făcut-o sufletul ei s-a chircit. O durere surdă i s-o pus la capul pieptului și nu o lăsat-o  de tot nici acu’, după atâta amar de ani.

 – Mamă, io aș vrea să am o vorbă cu dumitale.

Ionel s-a așezat pe scaunul cu trei picioare, pe care îi plăcea să stea încă de când era un țânc cu picioarele goale și să aștepte cana cu lapte abia muls de la bivolița lor. Nu o privea în ochi și Mărie o înțeles că ceva nu-i chiar cum trâbe.

Era o seară de august, cu cer ce se spuzea încet cu lumini de stele, cu aer proaspăt vibrând aproape palpabil.

Dar lelea Mărie părea că poate atinge cu mâna încordarea din  copilu’ ei. N-o zâs nimic, o așteptat cu sufletul la gură.

– Mamă, știi noi am pus hârtii pentru loteria vizelor și ne-o venit răspuns. Plecăm în America.

Orice s-ar fi așteptat lelea Mărie, dar la asta nu s-o gândit în ruptu’ capului. Bine că nu se despart, se trezește cugetând, recunoscând că undeva în mintea ei încolțise gându’ aista văzându-i pe Ionel și Ruxandra tot șușotind pe la colțuri, tot cu priviri codite.  N-o prea avea ea la suflet pe Ruxandra, că i-o luat ficioru’ de acasă. Dar știa că e femeie de treabă, că vede de casă și de copil și i-ar fi părut rău să fie ăsta ascunzișul purtării lor. 

Apoi, lelea Mărie o înțeles că ei nu se despărțeau unu de altu’, ci de ea. America aia era atâta de departe. Străbunicu’ ei plecase cândva demult tare pe pământurile alea ca să aducă ceva mai bun pentru copiii lăsați în urmă, dar nu s-o mai adus nici măcar pe el. Străbunica o trâbuit să se omoare sângură cu șapte copii, să-i hrănească, să-i dea la școală, să-i ajute să-și facă un rost. Acu’, ce le-o venit ăstora doi să plece la capăt de lume?

Atunci lelea Mărie nu s-a gândit că ea va rămâne singură. Grija ei a fost pentru ei, că pleacă printre străini și le-o fi greu.

– Păi di ce mă Ionele? Nu vă e bine acolo în zdupu vostru? Că aveți casă faină, chiar dacă e în hambaru’  ăla ca un zdup; aveți service bune, ce vă trâbe să vă luați lumea în cap?

– Vrem să încercăm și noi mamă, să ne facem alt rost. Da’ nu vindem nimic din cei al nost’ aici, ne-am strâns niște bani de început și vedem ce-om putea face. Dacă nu ne descurcăm venim înapoi.

– Și copilu’, pe Luci, îl lăsați la mine, șai?

– Nu mamă, cum să-l lăsăm? Îl luăm cu noi, că pentru el vrem să facem ceva, să-i fie mai bine.

– Și i-o fi mamă? Acolo printre străini?

Nu i-a înțeles  lelea Mărie, dar ce putea ea face? Hotărârea era luată, toate pregătite, ei au vrut doar să îi spună și ei, ca să știe.  A aflat că părinții Ruxandrei au fost foarte supărați, că nu le-au mai vorbit tinerilor de când au aflat și că Ionel și Ruxandra erau tare amărâți din pricina asta.

– Apăi, nu i-oi mai amărî și io, că la ce folosăște?  Ei tot s-or duce,  dar mi-i frică tare că vor avea inima grea. Și s-or aduna destule acolo care să mai pună ceva pietre de moară pe inimile lor.

&

 Au plecat copiii, acu’ să fie vreo doișpe ani.

La început, mai bine de un an, lelea Mărie nu o știut  mai nimic de ei.  Îi telefonau din când în când; că or avut grijă să îi pună telefon imediat după moartea lui Onu, taică-su lui Ionel, ca să poată vorbi cu ea de la ei de-acasă.  Dar la oraș mai mergea și ea din când în când, că nu era așa departe, măcar că nu-i plăcea deloc să stea în zarva aia. După ce s-or dus în lume, scrisorile  și telefonu’ o fost singura lor legătură. Și Mărie, ca mamă, se înfiora de câte ori auzea glasul lui Ionel. Ceva în vocea lui, dincolo de vorbe, îi spunea fără tăgadă că treaba nu-i chiar bună.

La vreo trei ani după plecare, vocea lui Ionel a devenit tot mai sigură, mai cu bucurie. Lelea Mărie știa cum îi ficioru’ ei după cu spunea alo mamă,  și o înțeles că  de o vreme nu le e tocmai rău. Cu Lucian îi tot trimiteau fotografii. Așa l-a văzut crescând de la o poză la alta, din copilul  de  șase ani, cu piciorușe goale alergând prin curtea ei după puii de găină așa cum îl păstra în amintirile ei, a trecut la chipul pe hârtie al unui băiețel îmbrăcat cu pantaloni din  ăia de li se zice blugi, cu tricouri cu tot felul de desene pe chiept, apoi la băiețandrul cu păr pe frunte și cu ochelari de vedere, ținând în mâini o diplomă; nu prea înțelegea ea pentru ce, dar era mândră.

La telefon aproape că nu-l înțelegea pe Lucian ce vorbește, că la două vorbe românești băga altele în limba aia a lor. Și vorbele românești parcă erau spuse tot pe limba aia.

Când, acum patru ani, au venit cu toții în țară, mai că nu i-a recunoscut. Erau alți oameni, mai calmi, mai liniștiți, mai cu poftă de viață. Și lelea Mărie a avut trei săptămâni când n-o mai sâmțât  durerea aia în capul chieptului. Ficioru’ ei era mulțămit și asta o putea vedea cu sufletul ei.

– Ne-o fost greu ,mamă, greu de tot la început, i-a spus într-o seară pe tălpiță, sub lumina stelelor. Nu aveam de nici unele, nu știam nici unele. Știi? Rostul acolo e altu’ decât la noi. Dar o fost mult până am înțeles că, dacă ai minte și drag de muncă, dacă ești priceput, te descurci. Și așa ne-a venit inima la loc și curaju’  în sânge.  Și  ne-am descurcat mamă, ne-am descurcat mai bine decât am fi crezut.  Acu’ stăm în casa noastră, am luat-o pe ipotecă (adică cu bani de la bancă, mamă) pe care îi tot dăm, dacă ne-o țâne Dumnezeu sănătoși.  Și ne rugăm în fiece seară să avem câștig sigur pe lună să putem plăti banca, să nu ne ia casa. Da ’ om avea mamă, că știm să muncim și știm și cum să o facem. Noi vrem să plătim  casa mai devreme, să nu le dăm ălora atâta dobândă. Eu am job, servici mamă (adaugă el ca răspuns la nedumerirea din ochii mamei); și Ruxandra are. Lucian învață foarte bine, a fost mereu printre primii la școlile pe unde a trecut.   În ochi, lelea Mărie, îi citește un soi de mândrie și îi crește și ei inima. Apoi Ionel  a tăcut, o tăcere, prelungă.

–Vrem să te luăm la noi mamă acum când plecăm, să stai și dumneata acolo măcar vreo câteva luni. Ce zici?

Lelea Mărie a intrat în spaimă. Cum să plece ea de acasă? Cui să lase orătăniile, bivolița, curtea? Nu, asta n-o să o facă. Dar curiozitatea ei de femeie simplă, cu mintea ascuțită și grija de mamă, care vrea să se convingă cu ochii ei de ce spune ficioru’ că o făcut cu viața lui, i-a mai înmuiat din cerbicie.

– Io știu mă Ionele? Ce fac cu gospodăria?

– M-am gândit că asta o să spui. Așa că deja am vorbit cu badea Gheorghe și cu lelea Floare să aibă grijă de gospodărie, iar părinții Ruxandrei sunt gata să stea aici lunile cât lipsești, că le-o prinde și lor bine să fugă din oraș o țâră.  După aia or veni și ei să stea o vreme cu noi.

Lelea Mărie nu poate să nu se gândească la faptul că nici Gheorghe (cumnatul ei) și nici Floarea (nevasta-sa) nu i-au spus nimic, deși se pare că știau ceva de timp.  Dar s-a bucurat că băiatul ei s-a gândit la toate.

– Bine măi copile, oi veni dacă zici tu.

Ionel  a ridicat capul cu un zvâcnet și a privit-o cu mirare. Orice s-ar fi așteptat de la mama lui, dar să accepte așa ușor, nu. Nici nu putea să se bucure de mirare. Era pregătit de bătălie lungă, făcuse o lista întreaga de argumente, prevăzuse chiar și contraargumentele mamei lui. Dar ceea ce nu avea cum să știe el, era oful acela adânc al mamei care vrea să știe, să vadă, să fie sigură că feciorul ei o duce mai bine, sau, măcar că e bine.

Și a plecat lelea Mărie. I-a fost frică cu avionul, Doamne ce frică i-a fost! Dar câtă vreme Ionel și ai ei erau cu ea, a strâns din dinți, a asudat și a tăcut. S-a minunat de tot și toate, a ținut ochii închiși mai tot drumul peste apa aia mare, pe care a apucat să o vadă o fracțiune de secundă și apoi, știind-o sub namila aia zburătoare, nu a mai vrut să vadă nimic. Nu a putut băga în gură un singur dumicat din tăvița aia pusă pe plasticu’ de l-a desfăcut de pe speteaza scaunului din față. Nu își putea închipui cum de era mâncarea caldă, că o simțise la degete când a dat tava deoparte, dar și mai greu și-a putut închipui cum ar putea să mănânce în strâmtoarea aia cu genunchii aproape la gură.  Cu chiu cu vai a băut niște apă minerală, că i se uscase gura.

Asta însă s-a întâmplat numai la dus. La întoarcere nu i-a mai fost frică, deloc, absolut deloc, ba chiar i-a plăcut. Nu a venit singură. A însoțit-o doar Ionel, care avea ceva de rezolvat în țară, și așa a avut noroc să nu vină singură. Acolo în California a mai zburat cu avionul de la ei din Orange la San Francisco, unde au dus-o copiii să vadă și altă parte de Americă, măcar că era cam pe aceeași parte.  Acum știe asta, că a învățat să umble pe Google, să caute hărțile, să vadă. Când s-au întors acasă, Ionel i-a luat un laptop, o dihanie de aia mică, pe care a învățat să o stăpânească încă din America, cu ajutorul lui Lucian și al ficiorului ei. Se descurca atât cât îi trebuia să vorbească cu ei și să îi și vadă, să primească scrisori de alea de le zice emailuri (de zici că-s vase). Are și televizor nou, luat de Ionel înainte de a pleca ea,  că la jaful acela vechi nu s-ar fi putut uita nici părinții Ruxandrei cât au stat în casa ei.

Simte lelea Mărie că e alt om acum, că are ce povesti, că știe să se informeze și că parcă înțelege lumea asta mai bine.

Și a mai învățat ceva lelea Mărie. Copiii ei nu erau așa departe. De acolo, de pe marginea piscinei din curtea casei lor, vedea aceleași stele ca și din curtea de aici, de acasă. Iar acum, când vorbește cu ei pe Skype, recunoaște fiecare loc în care sunt și parcă e acolo lângă ei. Sufletul îi e mai liniștit, deși durerea aia din capul pieptului o încearcă încă, mai surd, dar tot acolo s-o priponit deîndată ce iar o plecat Ionel.

&

Stau cele patru femei pe tălpiță și povestesc. Trec la rând prin sită pe cei de pe uliță, ce-or mai făcut, ce-or mai zâs, care cu cine s-o luat, sau care cu cine s-or certat și din ce… fiecare țânând când cu unii când cu alții.

– Tu Ană, noi ne sfădim pentru ăștia de la noi dar voi auzit-ați că e bai mare la ăia cu ochii mici? – spune Mărie cu îngrijorare.

– Unde bre, la turci? – întreabă Ana

– Ce tu, iar dau năvală ăia?  Se bagă în vorbă și Ilinca.

Ana râde ușurel.

– Nu râde Ană, că nu-i de râs, își dă Mărie cu părerea. Au ăia un sultan dintr-ăia cu palate, le-am văst io acu’ceva vreme la televizor și nu știu ce i-o făcut un altu’ care i-o fost fârtat, dar s-o dus în America și  s-or găst dușmani de moarte.  Voi n-ați văst la televizor ?

– Da’ ce io am avut timp Mărie de televizor? Că bivolițele astea mi-or mâncat zilele, găinile diminețile și nepoții nopțile. Când mai am eu timp de televizor? Da’  ce tu, ăia din Turcia se ceartă ca Pavel a lu’ Chioru cu Ilie a lu’ Mutu? Că și ăia or fost fârtați și acu s-ar omorî!

– He, că se ceartă ei, e cum e, dar ăsta de e sultan i-o băgat la zdup pe toți ofițerii, procurorii, profesorii și alți gămainări care ar fi de partea ăluilalt. Și să vedeți voi cum i-or pus pe cei de la zdup, ca pe puii de găină, dezgoliți și legați cu mâinile la spate, unu lângă altul.  Doamne apără! Vrea sultanu’ să-i și pedepsească cu moartea.

– Păi ce i voie?

– Da’ parcă lui îi pasă? Ziceau ăștia de pe aici de pe la noi din Europa că nu e voie da’ nu cred că i-o păsa ăluia.

Se lasă o clipă de tăcere. Apoi Mărie adaugă cu amar.

– La ăia o fost bai mai demult, acu’ și-o băgat dracu coada între mai mulți. Unu’ din  cel’lalt cap de lume vrea să dea cu bombe de alea de sfârșăsc lumea, iar ăla cu păr pe frunte de la Ionel d-acolo, acela de-i președinte și are muiere tinără, tot amenință cu războiul. Ferească-ne Dumnezeu cel bun! Și-n Europa aista a noastră nu mai au loc creștinii, că mila de care ne învață Domnul e bună când toți au milă… vrea să continue dar un gând șugubăț o face să zâmbească.

–Măi frate, m-am ajuns! Să zâc eu ”la noi în Europa”, de parcă aș ști eu cum e cu Europa asta, că nu am trecut decât pe deasupra ei. Ce îi dedesubt nu știu și chiar de aș ști, miram-aș să și înțeleg!  Lelea Mărie mai zâmbește odată la gândul acesta și se uită la vecinele ei.

Floarea, cumnată-sa, nu s-a băgat în vorbă până acum. Dar pare dusă pe gânduri. Ficioru’ ei e ofițer și, de când au început la televizor să tot spună de turci și de ăștia mai noi care pot aduce năcazul, gândul ei nu e decât la el și la război.  Și la fata ei se gândește, că e doctoriță și chiar și ea poate fi în pericol. De fapt, grijile au început încă de acu’ câteva luni bune, când a văzut puhoiul ăla de tuciurii ca brazii, cu cârpe, șepci, sau alte alea pe cap, dar toți cu ochi tăind în carne vie, dând năvală peste granițele altora. Nu a înțeles de ce au plecat din locul lor, că doar și la noi o fost războaie în viețile bunilor și n-o plecat nime’ peste alții, în alte părți, așa cu puhoaiele, cu copii , cu neveste și cu alte alea.

         Și nu a priceput nici atât de ce i-or primit alții așa de ușor, doar că le-au bătut la granițe, fără să știe ce vor, cum sunt și ce vor face pe pământurile lor.  Peste o vreme a aflat Floarea că unii au făcut unele nefăcute și iar s-a mirat cu ce blândețe au fost omeniți.  

Apoi, a venit valul acela de morți fără de rost din Paris, Bruxelle sau cu i-o zice, Istambulul turcilor, pe la Regina Angliei pe-acasă, în locul acela din America,  de morți făcute de oameni ce s-au vrut morți sau de nebuni de neînțeles.  Și lui Floarea i s-a făcut  și mai frică, o frică de moarte, dar nu pentru ea, că viața ei e deja trăită, cu bine și cu rău. Îi e teamă pentru urmașii ei, nepoții și nepoatele,  sprijiniți încă cu nevoie pe umerii feciorului și ai fiicei, cei doi ce i-au dat bucuria celor mici.

 Amintirea bunicii care plângea povestind despre tatăl ei plecat cu bilet doar de dus la luptă, adânc înfiptă în mintea Floarei, a mamei sale ce se înfiora ori de câte ori își amintea de copilăria din vreme de război, nu-i dau pace femeii. Fecioru’ ei și nepoții , tineri ca bradu’, voinici și destoinici ce-or face de-o fi război?  Dar fata ? Floarea asta a înțeles de la televizor și  din vorbele bărbaților adunați la o dușcă pe prundul râului, lângă casa ei. Acu’ ascultă cu atenție ce spun vecinele, să vază ele ce-or priceput.

– Floare, ce ți s-au udat pânzele așa de tare? Di ce taci într-una? Și di ce mai plângi, zî drept!  Mărie vede lacrima ce curge tăcută din colț de ochi, prelinsă pe jgheab de riduri pe obrazul atins de vreme.

Cu un gest aproape tandru Mărie își ia pe după umeri cumnata. Și privind-o în ochi înțelege fără vorbe multe. Citește frica din privirile acelea și o simte așa cum ea a simțit la început ușurarea că ai ei sunt peste ape, acu’ când se frământă lumea de pe-acasă și apoi frica și mai mare când o aflat că și acolo or murit mulți. Ea știe un lucru: liniște și siguranță nu-i pe pământu’ aista, fără  voia lui Dumnezeu. Ce nu înțelege Mărie este cum Dumnezeu lasă pe unii nebuni fără credință și pe ăia ce zic că I se roagă chiar de-L cheamă cu alt nume, să facă atâta rău. Și apoi tot ea  își răspunde. Cei ce fac asta nu-s copiii nici unui Dumnezeu, că-și fac steag mincinos din credință sau își flutură necredința;  și știe că va veni o vreme când pacea dreptății îi va liniști pe toți cei neliniștiți și-i va răsplăti cu lumină pe cei drepți.

Doar că viața asta de azi ne lasă tot mai greu să ne păstrăm  drumul oblu, prea multă ură, prostie, minciună, ticăloșie și prea puțină iubire.  Și sufletul se face tot mai greu, ca pământul transformat în glod în vreme de ploaie prea multă și cu soare zgârcit, în vreme de furtuni venite de nici unde cât ai clipi, sau se topește în arșițe fără de sfârșit.

– Lasă Floare, nu te gândi la rele. Bunu-i Dumnezeu și le-o da minte la domni și gând înțelept ălora de n-au crescut destul și încă se joacă de-a moartea. Moartea nu-i o joacă și-o veni vremea să înțelegem asta cu toții. Dincolo de moarte nu ne așteaptă  sfârșitul, doar dacă nu avem grija netezirii drumului pe mai departe.

– Numai de nu L-am mai mânia atâta tu Mărie, că ui cum s-o supărat pe noi!

În seara ce se lasă cu întuneric adâncit de norii îngrămădiți pe orizonturi, s-a pornit vânt de speranță, vânt ce pare a se înteți  primejdios, vrea să răstoarne acoperișuri și să smulgă pomi din rădăcini. Dar vântul sfârșește prin a alunga norii și a face loc stelelor să strălucească. Mărie și Floare ridică ochii spre stele și le arată zâmbind celorlalte vecine.

–Hai să merem la culcare că s-or aprins lumânările! Și mâine va fi soare.