PRIZONIERI ÎN IMPOSIBIL

”Trăim într-o lume nebună”. Așa spun toți cei ce împletesc în cunună de viață anii aceștia de început de mileniu al treilea.

Nu-mi pot opri gândul a întrebare, dacă această sintagmă, în forme specifice vremurilor, nu s-a insinuat în mintea fiecărora dintre reprezentanții generațiilor succesive, în mintea tuturor celor care au făcut parte din destinul Planetei Albastre de-a lungul existenței ei.

Nu era oare o nebunie să trăiești în mijlocul viciilor Romei antice?

…Sau la curtea lui Ludovic al XIV-lea și a altora ca el în minunata Franță, înconjurat de intrigi, otrăviri și vicii?

…Ori sub spectrul compromisurilor majore și al trădărilor la alte curți europene?

…Sau cu frica necunoscutului în marea migrație spre continentele din vest?

…Ori cu mirarea inițială, urmată de frică, topite în amărăciunea cotropirii, trăiri ambigue ale celor ce își locuiau pământurile în vestul acela extrem, măcinându-se în meschine lupte între ei, atât cât se pregătească pentru ”marea cucerire”?

Acum migrația tot spre vest se face, dar dintr-un est ce-și extinde plecările  spre orient  și-și tot îngustează orizonturile vestice, spre occident, la tivul bătrânului continent.

Mă gândesc că doar formele nebuniei au fost altele. Și poate intensitatea manifestării ei. Ce-i drept e drept, zilele de acum îi intensifică percepția, pentru că fiecare individ plasat pe un anume punct al planetei află, cu viteza luminii, nebunia trăită de oricare altul, aflat oriunde altundeva. Și asta dă întregului tablou alte proporții.

Sau poate Dumnezeu, întristat, încă odată, (a câta orară?) de joaca urâtă a copiilor Săi, a lăsat nebunia acestui joc periculos să se manifeste în întreaga-i plenitudine, spre a da Omului, multiplicat în miliarde de ipostaze,  încă o lecție de viață.

Privesc în jur și încerc să înțeleg. E din ce în ce mai greu ca mintea să poată pătrunde sensuri ce se-ncâlcesc, pe măsură ce gânditori și atoateștiutori, tot mai mulți, se înghesuie să le descâlcească de neînțelesul. Doar un lucru pare a se contura cu claritate. Oamenii, ca individualități, ori comunitățile, națiunile și chiar conglomeratele de națiuni sau comuniunile construite în diferite momente, cu variate  și adesea absconse rațiuni, par a se mișca pe autostrada unui destin  a cărui direcție nu o pot schimba. Un control (doar) iluzoriu poate exista asupra vitezelor de rulare, asupra opririlor din drum și al duratei acestora.  Drumul rămâne însă mereu același, cu final definit.

Fiecare suntem, într-un fel sau altul, prizonieri, prizonieri ai imposibilității de a ne abate din drum, ai inevitabilului trăirii unor momente cruciale. Imposibilitatea abaterii este aceeași la nivel de potecă ascunsă în destinul unui individ, sau la nivelul highway-ului unor comunități mai largi. Ceea ce este sigur, absolut sigur, este că și cărarea și autostrada s-au născut din sârguința mai mult sau mai puțin înțeleaptă a Omului. Direcția aceea odată construită nu ne mai lasă abateri, dar, spațiul nu ne-a impus-o, ne-am definit-o singuri, nu azi, nu ieri ci în lungul șir al eternului din urmă. Ce ne-a mai rămas? Să ne cunoaștem drumul, să învățăm din greșeli și, când ne vom construi noi cărări, să prețuim comoara ascunsă în amintirea greșelilor deja făcute. Iar pentru prezent…

Ne trebuie forță pentru a ne bucura de fiecare rază de soare întâlnită în cale, de fiecare ram înflorit sau fruct dat în pârg.

Ne trebuie, în plus, luciditatea analizei fiecărui moment pentru a vedea și umbra, dincolo de raza de soare, și moartea petalelor de floare pentru a face loc fructului; și degradarea fructului pentru a lăsa sămânța liberă. Ne trebuie disponibilitate pentru esență, pentru nevăzutul ascuns în tot ce ne-nconjoară.

Ne trebuie suflet să simțim și minte să gândim. Doar că, în vremurile de acum pare că am uitat să o facem fiecare, individual, cu forțe exersate îndelung și personalizate.  Mimăm gândurile altora, cu o perseverență demnă de o cauză mai bună! Nu știm bine ale cui gânduri mimăm, căci ne sunt transmise prin interfețe a căror tovărășie ne măgulește vanitatea. Ce e dincolo de lumina palidă a acestora, ce umbre și tenebre se ascund nu ne mai întrebăm! A pune întrebări, a ne îndoi, a gândi pare că a început să doară.  Și uităm un lucru esențial: împrumuturile de idei și  de simțăminte, nu fac decât ca prizonieratul să ne fie o i mai mare povară.

Trăim într-o lume nebună, în care nu doar vremurile par a fi pornit pe arătură.

Vremea însăși se răzvrătește.

Uragane și taifunuri se încheagă unele după altele și lovesc cu putere pe unde apucă.

Tornade și furtuni  nemaivăzute apar în locuri altădată ocolite.

Dogoarea până la lichefierea dorinței și putinței de a respira  pare a se extinde pe meridiane neatinse până acum.

Geruri cumplite și viscole mânioase troienesc vremelnic sufletele ascunse în case ce, dacă depind de curentul electric ce piere, devin morminte de gheață.

Revărsări de ape, peste sătucuri și metropole deopotrivă, distrug agoniseli vremelnice de-a lungul unor vieți ce deodată își dezgolesc, aproape impudic, inutilitatea.

 Și cutremurele, tot mai dese, tot mai de neînțeles, zguduie siguranța iluzorie a ființei umane pe un Pământ ce curând va putea fi năpădit de ape.

În mijlocul acestui vacarm, Omul, în miliardele lui de exemplare, nu înțelege un adevăr fundamental: ca parte a naturii ar fi putut avea mai multă grijă de întregul căruia îi aparține, fără  a încerca, în înfumurarea lui inconștientă, să-i fie stăpân!

NU MOR CAII CÂND VOR CÂINII

Șarpele este odios nu pentru că mușcă,

 ci pentru că se ascunde pentru a mușca.

N. Ioarga

A plecat de la tâmpiții ăia cu care a lucrat fără nici un regret. Era o firmă mică cu doar câțiva angajați. Patroana, o ”una”, fără sare și piper, cu ceva inteligență socială, dar nu prea deșteaptă, cu un soț înfipt bine într-o structură de neatins de veacuri, i-a devenit curând dușmancă de moarte. Ce l-a deranjat cel mai tare pe Vicu a fost coaliția celorlalți din firmă împotriva lui. Nu se aștepta deloc, pentru că a încercat să le cânte în strună destul de multă vreme, să le cânte fiecăruia pe coarda pe care a considerat-o potrivită, dar n-a ținut. Și nimic nu-l enervează mai tare decât chestia asta, să nu-i țină.

Ani mulți s-a străduit să învețe tehnica parșiveniei ca artă.  A exersat-o cu maică-sa, o biată femeie rămasă văduvă, ce mereu s-a dat chinuită de nevoia de a-l crește pe el și pe soră-sa, dintr-un salariu amărât de funcționară la primărie. Vicu și-a extins exersarea pe colegele maică-si, în special pe șefa ei, că de la aia avea ceva de câștigat. Și a și reușit. S-a folosit o vreme de influența ei pentru diverse chestii. Femeie între două vârste avea o constituție de balenă și creier de muscă; purta fuste scurte ce lăsau să se vadă, de către oricine nu ferea ochii, doi genunchi grași, diformi, de la care plecau două pulpe sub formă de sticlă de lampă, proptite pe glezne atât de subțiri că dădeau să se  frângă sub tonajul întregului. Era atât de mândră de această parte de trup încât nu precupețea nimic să o arate. Purta pantofi cu tocuri înalte, de firmă, evident, că nu se putea altfel la statutul ei. Doar că ar fi trebuit să învețe și să meargă pe ele. Dar biata doamnă Ungianu mergea într-un fel aparte, călcând ca din pod în pivniță, fie că drumul era pe rampă, pantă sau pe loc drept.

În timpul liceului, de câte ori ajungea Vicu  la mama la birou, de obicei ca să îi ceară ceva cu ochi plângăcioși și cu figură de intelectual preocupat, nu uita să intre să o salute și pe doamna. Îl primea cu un zâmbet larg, ori de câte ori nu avea ceva presant de făcut. Iar el, cu o privire plină de admirație profundă,  plasa câte un compliment bine ales, legat, de cele mai multe ori, de  podoabele din partea de jos a construcției biologice. A înțeles repede că acela era punctul de mândrie al doamnei și, deci, spusele erau ușor credibile. Doar de câteva ori a remarcat ochelarii moderni sau un șal aruncat peste spatele masiv și învârtit șic deasupra revărsării sânilor ultra-dimensionați de la mama natură. Măcar a fost scăpată de o cheltuială!  O dată, Vicu s-a folosit de niște cercei ce atârnau jalnic, de fapt, în radarele clăpăuge ascunse cu minimă inteligență sub tunsoarea pe urechi; Băiatul a găsit de cuviință să afirme că erau senzaționali și îi veneau extraordinar de bine.

Altă dată a riscat și, după un zâmbet larg de sărutmâna, a pus câtă îngrijorare a putut în privire și a întrebat-o:

– Vai  doamna Ungianu, se pare că sunteți tare obosită azi… munciți atât de mult!

Știa de la maică-sa că era o perioadă în care biroul avea, într-adevăr, mult de lucru, dar asta era treaba salahorilor, cum era bătrâna lui, nu a șefei. Balena i-a zâmbit însă cu moacă de om chinuit și sacrificat, ascunzându-și, fără mare succes, plăcerea greu de înțeles de a fi gratulată implicit pentru o muncă pe care habar nu avea că nu o făcea. Povara șefiei era o suficientă cauză de oboseală, ce Dumnezeu!

Mereu a criticat-o  Vicu pe maică-sa, direct sau, cu timpul, doar în gând, pentru prostia ”implicării responsabile” în toate câte erau de făcut.

– Păi ce să fac măi băiete? Cine să facă treaba?

– Ce, nu sunteți atâtea acolo? Lasă-le pe alea, că-s mai tinere și au și soți și copii mici, nu mari  ca noi, cu nevoi așijderea! Tu nu știi să te faci că faci și să te plângi că deja ai făcut peste poate? Dacă nu știi, învață, mamă! Că dacă ajungi la spital nu vin alea nici să deschidă ușa salonului, că de flori … prea sunt scumpe!

Nu știa atunci câtă dreptate avea. Când s-a îmbolnăvit maică-sa nici măcar balena cu glezne de gazelă nu s-a dat peste cap de preocupare, chiar dacă lui i-a zâmbit la fel de ”tinerește” când s-a dus să ia adeverința pentru spital. Numai că el, de data aia, nu mai avea chef de pupat în bot. Nu că i-ar fi fost silă. Și-a cultivat prea bine stilul, care i-a devenit o a doua natură, doar că nu a considerat că mai era nevoie. Și își precupețea efortul, ce naiba!

A ținut-o tot așa și în facultate. Acolo a fost și mai distractiv. Pentru că în an la ei erau trei categorii de studenți și tot atâtea de profi. Unii dintre colegi erau chiulangii și gata, dezinteresați de tot și toate, cu excepția statutului de student bursier. Visul era să-l păstreze măcar un an, cât să se distreze și ei pe banii statului. Ăștia nu veneau mai deloc la cursuri și o sfârșeau exmatriculați. Dar  asta nu se întâmpla ușor, că se duceau de râpă și locurile bugetate, și finanțarea per capita, această găselniță păguboasă pentru calitate; ori, în atare condiții, birocrația trăgea de ei cât se putea.

Alții erau tot timpul la cursuri, cuminți, în băncile din față, privind cu ochi mari și goi în ochii ălora de le vorbeau, scriind, ca înecații, habar nu aveau ce și învățând, ca flașnetele, în sesiune tot ce au scris un semestru întreg. 

O altă categorie, pe care nu-i suporta Vicu în ruptul capului, erau cei deștepți dar care nu veneau la toate cursurile, în schimb  mai băteau bibliotecile, toceau tastele calculatoarelor și la examene, dracu’ știe cum, răspundeau de-l lăsau și pe el paf. Și culmea e că se mai și distrau tot semestru. Găseau ai dracului loc pentru toate!

Vicu nu făcea parte din nici una dintre categoriile astea, deși în capul lui se plasa în cea a celor mai deștepți, doar că el nu era nesuferit, ci descurcăreț. Era un băiat destul de  inteligent, ce-i drept,  dar alunecos ca un șarpe și cu venin de păianjen. Învățase prea bine meșteșugul țesutului de pânze veninoase. Chestia asta îi devenise aproape un hobby. Mergea la cursuri dar, mai ales, pentru a fi băgat în seamă prin remarci deștepte spuse cu modestie de Uriah Heep. Dickens  a pus eșecul ăluia, în  scrierea lui, pe seama conjuncturii pe care nu a știut s-o folosească, s-a prea grăbit. Dar el știa mai bine cum să facă.  Nu uita de pildă,  să se facă util profesorilor cu tot ce se putea. Cum majoritatea ăstora  erau peste cap de prinși în infernul birocratic, un voluntar care să facă tabele, să pună ceva pe platformă, să alerge de la un corp de clădire la altul, să ducă și să aducă de la rectorat câte ceva, era pâinea lui Dumnezeu! Și el a știut să facă pâine de asta toți cinci anii de licență și master. Nu i-a suportat doar pe câțiva dintre profii care, parcă se crispau când îl vedeau, refuzând orice ajutor, indiferent în ce fel îl oferea el. Și Dumnezeu i-e martor că a încercat atâtea formule cu ei până când s-a plictisit. Cel puțin unul dintre profi i-a  ginit clar meșteșugul. A simțit-o din privirea lui pătrunzătoare, de câte ori îl vedea pe Vicu gudurându-se pe lângă vreun alt profesor, cu oferte de ajutor dezinteresat. Deconspirarea s-a concretizat în refuzurile scurte dar ferme la cele câteva tentative ale lui băiatului de a-l sluji la fel de dezinteresat. Tipul acela l-a enervat la culme pe Vicu, mai ales că era un personaj cheie în facultate și i-ar fi prins bine să-l aibă la îndemână și la mână, dar nu i-a mers. Mai mult, a bănuit mereu că el le-a atras atenția și altor câțiva din jurul lui. Asta pentru că, după o vreme,  când putea petrece timp berechet în preajma ălora, făcând mereu câte ceva pentru ei, au început să-l refuze, la început politicos, apoi, unii dintre ei, destul de tăios.

Mamă! Dar  și când personajul nesuferit a ieșit din legătura de chei, ce plăcere i-a făcut lui Vicu să-și arate răceala, chiar disprețul, mai cu seamă că nu mai avea de lucru cu el ca profesor! Își amintește de demonstrația aia pe care i-a făcut-o când, în fața lui, i-a smuls o favoare decanului. Privindu-l în ochi pe deposedatul de chei îi zâmbea galeș celui pe care-l pupa în bot, în stilul ce-i devenise mănușă. Și totuși atunci a simțit un gust amar; asta pentru că ochii profului ăluia i-au spus parcă extraordinar de grăitor: bine băi, văd că-ți ține cu ăsta dar cu mine nu ți-a ținut! Și triumful din privirea aceea a profesorului l-a enervat peste măsură și i-a lăsat un gust leșios de eșec.

Pe dascălii mai tineri, asistenții, nu-i prea băga în seamă Vicu. Mulți dintre ei  îi erau tovarăși de atitudine, dar nu așa școliți ca el.  Îi vedea ca pe un soi de rivali.

Când a terminat facultatea a avut o medie remarcabilă și era considerat un student dintre cei buni. Doar nu a ”muncit” el degeaba atâția ani!  Chiar a fost  solicitat să rămână în facultate. Dar ce era prost? Să se condamne la a fi un biet sărăntoc?  Nu a văzut el cu ce se mănâncă munca ălora? Pe de o parte studenții, o adunătură din ce în ce mai puțin interesată,  dar cu pretenții; pe de alta, cerințele absurde pentru promovare. Și promovarea aia ducea cu pași de melc la salarii pe care le-ar fi putut avea din primii ani de job în altă parte, așa că nu i-a surâs deloc perspectiva.

Nu, el trebuia să avanseze repede, să scape de acasă de la maică-sa, să nu mai audă de soră-sa, o mâță care se agăța de el cu disperare; să-și vadă de viața lui. De mic a simțit o nevoie nelămurită de ceva ce nu-i era clar, dar se materializa în costume de firmă, cravate elegante, genți pline, nu prea știa pe atunci cu ce. Mai târziu a adăugat la vise și fete care să-i cadă la picioare, mese la restaurante elegante și câte și mai câte.

Toate gândurile astea îi aduceau senin pe frunte și rânjet pe buze. Umbre de tristețe apăreau rar pe chipul lui, doar atunci când trecea din întâmplare pe lângă vreo oglindă. Evita cât putea chestia asta. Ce ar fi putut să vadă sau vedea  din când în când nu-i plăcea deloc. Din sticla aceea mizerabilă îl privea un tip slăbănog, cu păr rar și subțire, căzut țeapăn pe frunte și urechi. Doi ochi, ușor exoftalmici și îndreptați în jos, se conturau cu cearcăne adânci și început de riduri, născute, multe dintre ele, din obișnuința râsului forțat transformat în grimase. Dar cel mai evident era planul central al feței. Sub forma ușor acvilină a  nasului se contura o gură tăiată drept și dur. Buze subțiri și rele abia reușeau să acopere dinții mari ca lopețile și galbeni; atât de galbeni că și turmenicul ar crăpa de invidie! Acoperirea se producea discret doar în rarele momente când rânjetul nu sta lipit gata să cadă. În majoritatea timpului însă dinții aceia exotici erau bine arătați, tocmai pentru că rânjetul era o trăsătură cvasipermanentă a expresiei de pe fața hâdă.

Vicu știa că e urât dar nu vroia să recunoască asta nici măcar în  mintea lui așa, cu subiect și predicat. Credea, însă, cu convingere, că o astfel de chestie putea fi acoperită, fără probleme, dacă reușea să ajungă acolo unde și-a propus. Și la urma urmei de ce n-ar ajunge?

Experiența i-a demonstrat,  în peste treizeci de ani de viață, că tehnicile lui de penetrare, stil igrasie, tenace și temeinic de jos în sus, de la mic spre mare, din afară către înăuntru, sunt de cele mai multe ori sortite succesului. Și asta pentru că oamenilor le place al naibii să fie ajutați sau chiar scutiți de niște corvezi. Le pică bine  să fie lăudați sau, adesea, chiar adulați; și Vicu a constatat că dorința de adulare se leagă într-un raport interesant de inversă proporționalitate cu inteligența. Da, i se părea interesant cât de ușor pot fi duși cu preșul cei mai mulți dintre cei din jur cu o vorbă dibace, plasată când și cum trebuie, cu un gest de sprijin la momentul potrivit. Vicu își făcuse o profesiune de credință în spionarea de călcâie, călcâie ale lui Ahile, diferite și totuși cu atâtea elemente comune, la toți oamenii creduli sau slabi. Ce nu-i venea să creadă, dar îi convenea de minune, era numărul imens al acestora. Se pare că Dumnezeu, când a împărțit credulitatea și slăbiciunea a fost extrem de generos. Și nu le-a dat-o  nu numai la pachet cu prostia ci și cu inteligența; e drept în proporții ceva mai mici! Cel mai tare pe Vicu îl amuza să-și pună mintea și arta cu pachetul complex prostie – credulitate, slăbiciune și răutate,   mult mai ofertant decât cel în care prostia era înlocuită de un potențial ceva mai acătării al celulelor nervoase.

&

Acum la firma asta nouă, unde a reușit să intre cu recomandări, și ele obținute cu tenacitate și persuasiune, este în perioada de tatonare. Șefa lui directă e o femeie  ștearsă, fără a părea să dea pe dinafară cu inițiativa, dar cu spate solid. Bărbati-su e ceva mahăr pe la ăi mari din oraș și numai când îi spun numele unii, mulți, imediat încovoaie spinarea. Șefu’ ăl mare  de la firmă tre’ că are ceva interes la ăsta, că doar contractele nu se obțin așa, cu una cu două, ci cu mai multe și din toate direcțiile!  Lui Vicu îi convine că tipa e așa cum e. Va fi ușor să-și facă numerele. Enervant de ușor – își spune cu un fel de ciudă. A ajuns să îi placă provocarea. Dar lasă, că pare a avea parte de ceva de lucru cu colegii de birou.

Pe Sorin, de exemplu, nu-l înghite din prima. Bărbat înalt la vreo treizeci și cinci de ani, zvelt, cu picioare lungi și emanând putere și echilibru, cu o barbă îngrijită înnegrindu-i elegant partea de jos a feței, cu ochi mari, de culoarea ciocolatei amărui, e clar că are trecere la femei. Dar culmea, are trecere și la amărâții ăia din birou, care, parcă  el ar fi șefu’, așa se poartă. Și unu dintre ei este chiar mai în vârstă decât Sorin.

Se spune despre el că este foarte bun, că tot ce face, face  la timp și ca lumea.

– Nu mai scap de dintr-ăștia nici în mormânt – își spune Vicu cu ciudă. Da’ las că am eu ac și de cojocul lui.

De cum a intrat în birou în prima zi de muncă a cântărit situația cu rapiditatea-i obișnuită. Sorin era cu ochii în calculator. Când a intrat șefa cu Vicu și l-a prezentat, s-a ridicat jovial, i-a întins mâna și i-a urat bun venit cu glas liniștit dar ferm. Ceilalți, întâi s-au uitat la șefa, apoi la Sorin și abia apoi l-au băgat și pe el în seamă, imitându-l anemic pe cel din urmă. Doi ochi verzi, ca de vulpe i-au atras atenția lui Vicu. Erau ai unei tinere scunde, uscată, cu nas acvilin și gură subțire ca a lui. Dacă Sorin a zâmbit, a zâmbit și ea, dar nu înainte de a se adresa șefei:

–  O, ce bine, doamna Stănescu, ne bucurăm să avem un coleg nou; și ne bucurăm că ați venit chiar dumneavoastră să ni-l prezentați.

Din zâmbetul ei subțire a înțeles Vicu imediat că s-a prins tipa de faptul că nu era el chiar oricine, doar un amărât de nou venit, că altfel, nu s-ar fi deranjat șefa. Asta-i plăcea, pentru că urca direct pe a doua treaptă, nu era cu pragul în față. Și a mai înțeles că pe fătuca asta trebuie să o facă tovarășă, că dușmancă nu ar fi fost comodă.

– Lucia e numele meu, i s-a adresat tânăra  zâmbind cu ochii la șefă. Poți să îmi spui Luci, ca toată lumea.

A dat mâna cu ea, cu Sorin și apoi pe rând a atins palmele întinse fără vlagă ale lui Nelu și Emil. Deci vor fi cinci în birou? Sau mai e vreunul? Se uită repede roată și numără mesele de lucru. Da sunt cinci. Deci numai cu ăștia își va face veacul. E clar, Nelu și Emil sunt câștigați, dacă reușește să-l ducă pe Sorin unde vrea, iar Luci… e de-a lui, ori la cataramă, ori pe săbii. Va vedea el cum stă treaba.

– Vă las să vă  vedeți de lucru. Emile, spune-i tu lui Vicu ce și cum. Voi știți mai bine.

Șefa s-a întors pe călcâie și s-a cărat.

A văzut clar în ochii Luciei confirmarea propriei păreri.  ”Că tu habar nu ai” – parcă se citea  acolo!

Luci s-a arătat dispusă să vorbească mai mult, să îl descoase (crede ea! – și-a spus Vicu viclean). Sorin, rugat de Emil, veteranul, să facă prezentarea problemelor a fost scurt, clar și concis. A încheiat cu o oarecare ezitare:

– Pare simplu, de fapt nici nu e cine știe ce; te previn totuși că sunt perioade când e mult, nu greu, dar tare mult de lucru. Atunci se mai face zi lumină și noapte spre zori. Să fii pregătit, că nu e loc de întors.

– Dar când nu e mult de lucru, Sorine? Că nu e săptămână să nu plecăm măcar două trei zile pe noapte de aici, și nu atunci când se-ntunecă la cinci! Vocea moale a lui Nelu se umple de oleacă de indignare.

– Ei lasă, că nu ești tu cel care stă cel mai mult, i-a răspuns Sorin, fără undă de reproș, mai degrabă în glumă.

Nelu, băiatul de vreo douăzeci și opt de ani, mic și slab, cu un nas cât ciocul unei rândunici, umbrind o gură frumoasă și străjuit de ochi plângăcioși dar calzi,  a tăcut și s-a  dus la calculatorul lui. Emil începuse benoclarea în monitor de cum a ieșit șefa.

Zilele următoare au fost zile de acomodare, nu atât cu sarcinile, că pe alea le-a înțeles ușor, mai ales că s-a dovedit a avea un sprijin solid în Sorin. S-a acomodat mai mult cu atmosfera; a fructificat serios pauza de prânz pentru a-i cunoaște pe cei din celelalte birouri. Era esențial să știe pe ce picior dansează. A avut grijă să-i ducă șefei, când mai toți erau ieșiți, să nu fie văzut, o cutie de bomboane mai acătării. Vicu era adeptul investițiilor rentabile. La asta nu era zgârcit. A găsit niște  trufe austriece într-o cutie cu imaginea Vienei. A dat ceva bani pe ea dar zâmbetul cald al femeii l-a convins că a meritat. Pretextul? Mulțumire pentru ajutor în spartul gheții, că el este mai puțin obișnuit cu lumea și, cum are o mamă mai în vârstă cu probleme, trebuie să fie mereu cu ea, cât se poate (a adăugat cu grijă) și nu prea are timp de socializare.

Femeia a părut impresionată de faptul că un tânăr de vârsta lui era așa grijuliu cu mama. Vicu nici nu s-a gândit că, de fapt, nu o mai vizitase pe maică-sa de vreo lună, măcar că femeia mereu se ruga de el la telefon să treacă să-l mai vadă. Numai că dacă avea serviciu, nu mai avea așa nevoie de amărâtele de firimituri din pensia ei, așa că… se va duce când va avea timp. Acum că reușise, în sfârșit, să scape de acolo, chiar dacă la gazdă nu erau condiții nici cât în apartamentul acela modest în care crescuse, se simțea stăpân pe viața lui. Nu îi mai auzea sfaturile, morala aia ieftină și sloganele cu credința și răsplata lui Dumnezeu, care l-au exasperat în ani. Ce ajutor frate de la Dumnezeu? Dacă nu te ajuți singur ești mort! Dumnezeu să te ajute să găsești în jur neajutorați, să-i poți aduce unde trebuie.

Și apoi, scăpase de soră-sa. Aia termina și ea anul acesta facultatea și probabil că rămânea cu maică-sa.

– Ar fi bine, că mă scapă pe mine de grijă – a reflectat Vicu cu speranță că așa va fi.

 – Frați mai ai Vicule?

– Am o soră, săraca, studentă și ea. Ce să facem? Ne ajutăm unul pe altul, că așa-i viața.

– Ce-aș vrea ca și copiii mei, când vor fi mari, să se ajute. Deocamdată sunt ca șoarecele cu pisica.  Uite voi sunteți un exemplu!

– Dacă vreodată aș avea ocazia, mi-ar face mare plăcere să vorbesc cu ei… a plusat imediat Vicu, cu perspectiva infiltrării la mahăr acasă. Dar a plecat imediat din birou, mulțumindu-se cu zâmbetul încurajator al femeii. Experiența l-a învățat că nu e bine să forțeze nota, ci să pună doar semințe în ogoarele fertile.

Pe Sorin încă nu a reușit să-l prindă cu garda jos. Era mereu amabil dar reținut. În general nu prea avea el  relații strânse cu colegii din birou. Doar cu senior managerul de la relații era parcă mai apropiat. I-a văzu odată chiar împreună în afara programului. Imediat a pus informația la sertarul gândurilor, că cine știe când va fi utilă?

&

E seara târziu. A rămas doar el și Sorin în biroul aproape înghețat. Afară ninge, bate vântul și întunericul e spart doar de liniile oblice ale albului picat din cer.  Pe Vicu îl stăpânește un sentiment de inutilitate a tot ceea ce face ca muncă. Monotonia întocmirii documentației, copy-paste-urile repetate din rubrică în rubrică, limbajul de lemn al formulărilor i se pun pe ficați. Într-un moment de sinceritate cu propriul său gând, rar de altfel, Vicu recunoaște că nu-i place deloc. Dar nu lasă să se vadă asta în ruptul capului. Cu cât greața se instalează mai tare, cu atât dă pe dinafară cu zelul, ofertele de ajutor, implicarea în tot felul de sarcini (catalogate în gând drept cretine). Văzut din exterior comportamentul lui Vicu pare al unui angajat devotat, plin de dorința de a ajuta, de inițiativă (nu de fond ci de formă, pentru că drumul lui spre treptele de sus nu are timp de fond, eventual de fond de ten! – râde strâmb, tot în gând).

 Emil și Nelu, salvați când nici nu cereau, de tot felul de corvezi, au pus repede botu’ la tactica parșivă a lui Vicu și el râde în hohote în sinea lui, afișând însă veșnicul zâmbet ușor amabil și relativ umil al  lui Uriah Heep. Despre  personajul acesta, pe care l-a apărat cât a putut la o oră de literatură engleză, pe care profa o făcea sub formă de ” proces”, l-a influențat într-o măsură în care nu era deloc dispus s-o recunoască în mod deschis. Subconștientul lui, se pare că, a stabilit singur compatibilitatea de structură și a hotărât să se plieze pe model, aducându-l în contemporaneitate, dintre paginile uitate ale romanului lui Dickens.

Cu Sorin are însă de furcă. Deși nu au avut niciodată vreo problemă, simte cum filfizonu’  ăsta se îndepărtează tot mai mult de el.  În seara asta are ocazia să afle ceva concret, de ce cu Sorin nu-i merge nimic? Nu, nu v-a mai trăi experiența de dincolo, nu-l lasă el să zburde. Mai ales că acum a devenit de-al casei la mahăr și la șefa.

&

A stat un week-end întreg cu familia la casa lor de vacanță de pe lângă București. S-a jucat cu copiii, pe care i-a câștigat de partea lui, făcând de toate. Le-a dat voalat sfaturi în fața mamei, cum să se sprijine frații între ei, că uite și el e așa norocos că are o soră, cu care îi pare acum tare rău că se certa când era mic, dar care acum este cea mai bună prietenă a lui… bla-bla-uri de alea de se vor auzite de către cei naivi și, spre marele lui noroc, șefa asta este o Sahară de naivitate. Copiii? Copii! Te cobori la mintea lor, le îndrugi fără insistență, în prezența părinților, chestii morale, apoi, în absența urechilor adulților, le mai spui și altceva din ce le place lor și mai mult să audă (lasă măi că nu e chiar o tragedie … dar mama…, așa sunt mamele…) Aștia ai șefei sunt cu haine și bagaje în atelajul lui! Da, Vicu i-a luat cu totul.

Mahărul era mulțumit că nu îl bat la cap plozii, că avea cine să-i monitorizeze și de-a dreptul fericit că nevastă-sa nu mai făcea crize și nu-i mai reproșa că stă cu telefonu-n mână și nu se ocupă de copii nici duminica…. Așa a putut s-o sune pe roșcata cu sâni de piatră (făcuți pe banii lui, nu-i vorbă dar buni, buni și pentru ochi și pentru palme); a putut chiar să converseze în liniște cu ea din colțul de grădină unde se refugiase, nescăpându-și din ochi jumătatea întinsă pe șezlong și plozii alegând în celalalt colț cu individu’ ăsta care arată ca dracu’, dar e bun ca pâinea caldă pentru week-end.

La masă bărbatul nu s-a putut opri să își pună frână la ochi să nu-i mai scape spre dinții galbeni ca rapița, că risca să se scoale nemâncat. Dar în gând a recunoscut că  stârpitura e bună la casa omului. Când nevastă-sa l-a mai adus și acasă să mai ajute copiii la lecții, să se mai joace cu ei, nu a avut nimic împotrivă. Mai ales că nu reprezenta un risc nici pentru consoarta lui, că nu o bănuia de gusturi așa de proaste. Nu de alta, tânăr, tânăr dar  măcar mai acătării să fie!

Vicu este absolut imun la ce pot gândi cei din jur în forul lor interior. Îl doare-n cot. Doar să îi ducă unde vrea el, să-i fie lui de folos, că-n rest…

– Mama-măsi de înfumurați, se cred mari și tari și habar nu au cum se umblă pe sârmă. Păi nu merită ăștia să-i vezi cu funia de gât, fără milă? Ba bine că nu!

Și primu’ atârnat ar vrea să fie Sorin, fantele acesta de doi lei și-un pic. Doamne ce-l mai enervează!

– Sorine aș putea să te întreb și eu ceva? – se aude vorbind cu un glas  de parcă nu-i al lui. El nu e dintre cei ce se tem și, totuși, amărâtu’ acesta îi dă ceva frisoane. Dar îl va lua de-a dreptul… să vadă ce-o ieși și după aia, va vedea cum va face.

– Sigur… Sorin îi răspunde absent văzându-și mai departe de lucru.

– De ce nu mă suferi tu pe mine?

 Vocea lui Vicu este mai puțin mieroasă decât de obicei, nu  țipă dar are în ea toată gheața din congelatorul de pe hol.

Sorin ridică ochii, se lasă pe spătarul scaunului și-l privește lung pe omul din fața lui. Își dă seama că i-a trezit o repulsie violentă de la prima întâlnire.  Respingerea asta nu izvora din imaginea slinoasă și libidinoasă a bărbatului șters, ci din ceva ce evident clocotea înlăuntrul lui și se scurgea ca lava din vulcanii vechi prin ochi, printre buzele strânse, apoi îngheța în rânjetul servil, care-i era veșnic atârnat de nas și întins grețos pe gură spre urechi.

Se întreabă ce să-i răspundă. Primul gând este să aleagă o formulă politicoasă de negare, dar un impuls  de necontrolat îi pune  în gură o replică la care nici el nu se așteaptă.

– Nu cred că am vreun motiv să te sufăr Vicule. Ești slugarnic dar rău intenționat, nu ești nepregătit, dar faci numai ce trebuie dintre lucrurile serioase și te oferi să iei în cârcă orice sarcină ce scutește pe  cei din jur. Ai grijă însă să fie sarcini simple, de corvoadă, fără bătaie de cap. Te dai bine pe lângă mărimi, faci frumos în fața oricui crezi că ți-ar putea fi util și eu te enervez la culme că m-am prins cât ești de oportunist. Nu știu de ce îi vrei câștigați  ce urmărești, dar voi afla.

A vorbit rar, clar, aproape tacticos și  este o surpriză și pentru el plăcerea ascunsă, chiar vinovată, de a spune răspicat tot acest adevăr.

Cuvintele, fiecare în parte și toate la un loc, sunt primite în plex de Vicu și asta îl face să se înfurie cum nu-și amintește să se mai fi întâmplat vreodată. Rânjește, dar de data asta din tot sufletul lui rău, cu sinceritatea dezvelirii întregii ranchiune și-i zice scurt:

– Hei bătrâne, dar și când vei înțelege, să te ții!

Apoi, își ia haina din cuier și dispare în bătaia viscolului. În prima clipă nu a știut ce vrea să zică dar ieșind pe ușă imaginea lui Sorin plecând definitiv din acel loc i se strecoară în minte. Da, asta va urmări, să-l vadă plecând, cu coada între picioare…

În urma lui, Sorin rămâne uimit de data asta nu doar de propriile-i cuvinte,  ci și de reacția lui Vicu. Îi este foarte clar că în acel moment s-a declanșat un război cumplit, la care nu s-ar fi așteptat, dar care simte că va fi o cumpănă pentru traiectoria vieții lui.

&

Săptămânile următoare curg în ritmul nebun al goanei lui Luni către Duminică, al așteptărilor fiecăruia de a mai scăpa de o sarcină, de o problemă, de o teamă pentru un mâine transformat urgent în azi și apoi în ieri. Viața aleargă cu o viteză așteptată cu înfrigurarea inconștienței parcurgerii drumului inexorabil al ființei umane către final.

Vicu este din ce în ce mai bine înfipt în cotidian. Simte asta în ochii colegilor, care parcă încep să îl vadă, să îl cântărească, unii cu invidie, alții cu scârbă. Dar ce-i pasă lui? Alții, puțini,  îl privesc, totuși, cu admirație. Luci este printre cei din urmă.

– Ce mai, dom’le, ăsta dă clasă la toți! Uite, nici nu a venit bine și e în grațiile șefei și, mai mult, ale bărbatului ei, care nu-i de colo! O fi fost de-al ei dinainte? Nu cred, nu părea a-l cunoaște prea bine la început.

Luci crede că a fost recomandat de cineva, dar nu că ar fi fost de la început apropiat al familiei Stănescu.

– Cum dracu’ o fi reușit, măi frate, să intre așa sub pielea lor?

 E hotărâtă să nu piardă timp și să încerce să-i fie aproape. Ce dacă e urât ca noaptea? Important e că se descurcă dom’le! Și în viața asta amărâtă totul e să te descurci.

Ea cum a făcut? Doar când au scos-o din sistem a rămas pe stradă. Familia ei biologică era demult dusă de pe lumea asta, chiar dacă  a aflat târziu adevărul. Or mai fi fost ceva neamuri dar, dacă nici maică-sa nu a vrut-o, taică-său nici atât, de ce ar vrea alții să afle de ea? Și apoi, la cât de amărâți sunt, la ce i-ar folosi ei? Familia care a crescut-o o vreme a uitat-o după ce i-au luat-o și au dus-o iar în centrul de plasament, Dumnezeu știe de ce! Avea vreo paisprezece ani pe atunci și chiar se legase de ăia de li se zicea asistenți maternali. Erau oameni simpli dar cumsecade. Cu ea, să nu mânie pe Dumnezeu, s-au purtat bine. Doar că ce i-ar fi putut ei oferi? Că erau vai de mama lor și ei, trăiau de pe o zi pe alta.

A terminat liceul cum a putut și când a ajuns la opt’șpe  ani au scos-o din centru fără să le pese dacă are sau nu unde să meargă. S-a aciuit o perioadă la o colegă pe care a tot curtat-o de cu un an înainte, cu gândul la vremuri grele. Îi și era milă de copila aia naivă și bună. Era fată de profesoară și inginer, cu o situație nu tocmai răsărită, dar oricum mai bună decât a familiei ce o crescuse pe ea. Când a aflat că Luci va rămâne pe stradă Magda a vorbit cu ai ei și au chemat-o la ea acasă. Domnu’ a ajutat-o să intre la firma asta unde lucrează și aici a rămas, că din salariu își poate plăti chiria și se poate întreține cât de cât. Doar că ea vrea mai mult. A crezut că i-a surâs norocul când l-a cunoscut pe prietenul Magdei, tânăr om de afaceri. L-a vânat cu înverșunare. Ce dacă era o pălugă, cu trei capete  mai înalt decât ea? Și ce dacă era prietenul proastei de Magda? Dacă i-l putea sufla se aranja și gata! Doar ailaltă, la cum arăta și cum era și studentă putea găsi și ea ceva, mult mai ușor decât ar putea ea, o amărâtă ?

Atunci, în seara în care Gelu a sunat-o pe Magda și ea nu venise încă de la facultate, cum Luci încă nu se mutase de la ei, a răspuns la telefon. Nu era nimeni acasă. Și urmau să plece toată familia la părinții doamnei, undeva în Moldova, că era bătrâna bolnavă. Magda spusese că nu merge cu ei pentru că trebuie să se ducă cu Gelu la un eveniment al firmei lui. Aștepta un telefon de la el.

– Bună Luci, sunt Gelu. Magda e?

– Nu, nu  e nimeni. Probabil că au plecat la Moldova. Nu era așa vorba?

– Păi…, vocea băiatului părea încurcată. A zis că așteaptă telefonul meu să mergem împreună …undeva. Zici că a plecat și ea?

– Băiesc că da, de vreme ce nu-i nimeni acasă. Știu că se grăbeau.

– O să o sun pe mobil să văd ce facem.

– Știu și eu Gelu? Dacă e bunică-sa bolnavă… poate e mai bine să aștepți să sune ea.

–Da, ai și tu dreptate. Dacă tot a plecat, oricum nu putem merge împreună. Cum vocea băiatului părea dezamăgită Luci și-a încercat norocul.

– Gelu, dacă ai nevoie doar de o parteneră, așa fără nici o obligație, eu sunt liberă. Pot să ajut dacă vrei.

S-a lăsat tăcerea. Părea că Gelu cântărește situația.

– Bine, lasă-mă să mă gândesc și sun eu mai târziu. Okay?

– Aștept, Gelu. Ne vedem… sau ne auzim mai târziu.

A închis telefonul frecându-și mâinile și gândind rapid cum să procedeze. Părinții Magdei au venit mai imediat și se pregăteau de plecare. Când a intrat și fata, primul lucru a întrebat dacă a sunat cumva Gelu acasă.

– Pe mobil nu m-a sunat. Ce s-o fi întâmplat cu el?

– Aa, a sunat, Magda, și a zis că încă nu știe nimic de evenimentul de mâine, poate se amână și dacă vrei și crezi că trebuie, poți să pleci cu ai tăi.  Fata înaltă și suplă, cu ochi verzi luminoși o privea descumpănită. Sufletul ei era în cumpănă. O iubea pe bunică-sa ca pe ochii din cap, ar fi vrut atât de mult să o vadă, dar cum Gelu avea nevoie de ea, până și mama a înțeles-o. Acum însă, în situația asta, ce ar fi să plece?

Și-a lăsat geanta pe fotoliul din hol și a intrat să vorbească cu ai ei. Luci i-a deschis ușor fermoarul și a scos mobilul. L-a băgat repede în buzunarul de la blugi și a intrat în camera ce era încă a ei.

– Luci, eu plec cu ai mei, a auzit vocea Magdei în pragul ușii deschise. O să vorbesc cu Gelu mai târziu. Dacă s-a amânat evenimentul acela merg s-o văd pe bunica. Tu ce faci?

– Păi… eu voiam să mă mut mâine. O să plec probabil. Ce să fac cu cheia?

– Las-o la doamna Lenuța de vis-a-vis, – a răspuns mama Magdei. Ea mai are și cealaltă cheie a noastră pentru udatul florilor când nu suntem acasă. O recuperăm noi de la ea. Tu vezi-ți de treaba ta Luci, nu îți modifica programul din cauza noastră.

Mama Magdei avea aceiași ochi luminoși și buni ca ai fetei ei. Luci a simțit că femeia nu o prea plăcea, dar dacă era prietena Magdei … Nici Luci nu-i agrea neapărat pe părinții prietenei ei. A avut  însă atâta nevoie să aibă o slujbă, un acoperiș și un pat, încât era gata să înghită orice. Acum, în sfârșit, se va termina și cu piesa asta. Ajunge un act. Actul doi poate va avea ca protagonist pe Gelu. Doamne, ce bine ar fi dacă îi va putea face felu’. Dacă va fi nevoie…

Când i-a văzut plecați din casă a respirat ușurată. Mai ales că a participat activ la căutarea telefonului pierdut al Magdei și a consolat-o că poate l-a lăsat la școală și l-o fi găsit cineva.

– Nu mi-e decât de adrese și de numere că nu le știu pe dinafară. Uite, nici măcar pe al lui Gelu nu mi-l amintesc. Dacă nu l-am mai format de o veșnicie… Totdeauna îl luam din agendă.

– Lasă fată că te sună el, găsește el o soluție!

Ei au plecat, ușa s-a închis și ea a luat telefonul Magdei din ascunzătoarea blugilor. A căutat numărul lui Gelu și a vrut să-l sune, de pe fixul din casă, ca să îi spună că vorbise cu mama Magdei pentru a o anunța că ea urmează să se mute și că într-adevăr plecaseră toți la Moldova.  Soneria a sunat însă nerăbdătoare. În prag era Gelu.

– Bună, tocmai am vorbit cu mama Magdei. Îi spuneam că eu urmează să mă mut.

– Am sunat-o și eu pe Magda dar are telefonul închis.

 Da, îl închisese Luci, să nu sune păcătosu’ în timpul căutărilor.

– Am înțeles că și l-a uitat la facultate. Lasă că vorbiți voi săptămâna viitoare. Ei, cum e cu evenimentul?

– Măi, chiar s-a amânat. Dar oricum îți mulțumesc pentru dorința de ajutor.

– Auzi, ce-ar fi să-mi mulțumești ajutându-mă să mă mut? Nu am mare lucru, doar două valize. Dar singură…

– Sigur, cum să nu? Când?

– Păi, într-o oră fac bagajul și după aceea putem pleca.

Tânărul,  clar,  nu bănuia nimic din strategia fetei. Dar Luci avea deja planul făcut. Urma să-l ducă în garsoniera ei și să-și joace principala carte. Nu prea știa cum, că lunganu’ ăsta parcă nu avea ochi pentru ea ca femeie. Ei, urma să vadă ea ce va face, că doar mai avea ceva exercițiu la chestia asta! Bagajele erau făcute dar a dat fuga la garsonieră și a pus coniac bun în frigider, un vin ca lumea și iar și-a frecat mâinile. Păstrase obiceiul de pe vremea când stătea la asistenții maternali, ca împrumut de la  bărbatul din casă. El făcea asta ori de câte ori   echipa lui favorită băga gol. Și Luciei îi plăcea tare mult bucuria de pe chipul omului, combinată cu mâinile acelea mari mângâindu-se una pe alta frenetic.

La ora stabilită s-a întors acasă la Magda, așteptând cu geamantanele la ușă.

Gelu, punctual, și-a făcut apariția.

– Chemăm un taxi? – a întrebat Luci cu speranța ascunsă că tipul a venit cu mașina aia a lui hoață.

– A, nu, am venit cu mașina. Două geamantane sunt o nimica toată pentru port-bagajul ei.

–Te cred și eu  – și-a zis fata în gând.

După ce ușa garsonierei s-a închis în spatele băiatului ce căra geamantanul cel mai greu, Luci s-a întors pe călcâie și i-a spus cu cel mai frumos zâmbet al ei.

– Vai Gelu, nu știi cât îți mulțumesc! Am știut eu că tu ești un băiat de nota zece.  Uite, hai să lăsăm tot împachetat și să sărbătorim. Am câte ceva în frigider.

Scoate la iveală coniacul și vinul

– Luci sunt cu mașina și nu pot să beau. Deși nu stau departe de aici, nu mă urc la volan după ce beau ceva. E mai bine.

– O, desigur, dar există și taxiuri pe lumea asta, nu? Lași mașina aici. Hai, te rog!

Pentru prima dată pisiceala ei, nepotrivită nici cu statura nici cu alura, i s-au părut ciudate lui Gelu. Până în clipa aia nu a suspectat nimic venind de la fata ștearsă pe care mereu a văzut-o ca pe o piatră de moară la gâtul Magdei. Era totuși un semn al generozității acesteia, chestie ce-i plăcea, la urma urmei. Nu știa exact ce va urma în povestea lor, era prea devreme, deși nu-i displăcea nici Magda nici ai ei. Semănau destul de mult cu părinții lui rămași acolo în nord, în Maramureș. Oameni dintr-o bucată, muncitori și modești, atât cât se cade. El ce era mai cum nu-i plăcea lui taică-său. Prea fixat pe câștig, prea aplecat pe interese imediate. Dar bătrânu’ nu știa cum e viața în capitală, cum e să pătrunzi în lumea afacerilor, cum e să mai te abați de la cărarea cea dreaptă dacă vrei să supraviețuiești. Doar că Gelu se abătea numai cât să nu-și rupă gâtul, că tot mai păstra câte ceva dintre învățămintele de-acasă. Poate de aceea îi și plăceau Magda și părinții ei, că aveau, acolo în străfunduri, cam aceleași învățăminte. În schimb, așchimodia asta? Ce voia?

Mișcatul lasciv din șoldurile aproape inexistente și privirea galeșă care însoțea paharul întins îi displăceau chiar mai mult decât chipul acela deloc frumos dar care, dacă nu ar fi ascuns atâta parșivenie, ar fi fost cât de cât acceptabil.

– Mulțumesc Luci, nu beau. Îți doresc ședere bună aici. Plec acum. Era fermitate și chiar duritate în vocea bărbatului. O seară bună!

Fata  l-a privit cu ură plecând și a înțeles că a pierdut jocul. Era clar că a pierdut-o și pe Magda. Se va afla până la urmă de manevra ei. Dacă nu tot, măcar o parte. Știa că fata nu va face scandal, nu era genul, dar nu o va mai căuta.  Era sigură că nici taică-său nu i-ar fi făcut vreun rău la firma unde o ajutase să se angajeze. Dacă nu din bunătate, măcar din precauție; nu s-ar fi dezis pe sine, ca om ce recomandă pe cineva. Pierdea sprijinul lor. Și ce? Atâta pagubă! Era un capitol închis, nu mai avea nevoie de rândurile lui. Începea un alt capitol.

&

Da, acum ținta era ăsta, limbricul cu dinți de șofran.

– Doamne, parcă e un iepure sau un castor, dar parcă și ăia au dinții mai albi. Ce importanță are? E cu facultate, văd că se ține bine, ba chiar îi bagă în cofă pe toți. Nu e frumos dar ce, parcă eu îs vreo zână?

În minte îi străfulgeră pentru o secundă ochii lui Gelu, în seara aia, disprețul și chiar dezgustul pe care l-a citit în ei. Acum este pentru prima dată când acceptă că asta a fost. Dacă e să o ia așa, se întreabă ce s-ar citi în ochii ei când îl privește pe Vicu, mai ales dinții lui. Tot cam p’acolo. Numai că ea are nevoie de un baston, are nevoie ca de aer. Mersul ei înainte singură nu este posibil sub nici o formă. I s-a închis cărarea. Și dacă acesta ar fi prețul tăierii măcar a unei portițe în zid, acesta să fie! Nu moare nimeni. În plus se pare că seamănă în destul de multe, chiar dacă nu a reușit ea să afle amănunte despre Vicu. S-a străduit pe toate părțile să îl tragă de limbă. Nu se lasă pezevenghiul. Se vede că e uns cu o drogherie întreagă.

&

 În capul lui Vicu mai că s-a conturat un plan. E interesant că nu se întâmplă asta conștient. Nu-și propune. Viața l-a determinat să croșeteze cu mintea în zone obscure și să se trezească pornind pe un drum care, clar că a fost gândit cumva înainte dar nu a conștientiza detaliile.  Știa un singur lucru: Sorin trebuie să plece din firmă. Până și lui i se pare o utopie. Tipu’ este bine înfipt prin tot ce face, chiar dacă mulți nu par să-l agreeze. Asta în ciuda faptului că, într-un fel sau altul, la fel de mulți, depind de competența lui.  Sau poate că tocmai de aceea? Poate chiar chestia asta îi enerva pe mulți! Mintea lor slabă înregistrează cumva, în străfunduri, neputința și, când Sorin, scurt și ferm, îi trage parcă de urechi afară din cine știe ce situații, care ar fi putut să însemne pierderea job-ului pentru ei, deși sunt beneficiari, ranchiuna le crește direct proporțional cu gravitatea situației din care scapă. Vicu și-a pus în gând să afle cât de mult îl urau unii și alții pe Sorin. A profitat de toate momentele ca să îi descoase. Și a reușit. Ranchiuna nu se exprimă doar în vorbe clare ci și în priviri piezișe, în tăceri suspecte la întrebări nevinovate dar cu bătaie sigură, în ridicări din umeri sau în ocolitul privirilor. Toate astea existau din plin. Dar  Vicu a detectat și frica de propria lor incapacitate, de posibilitatea unui eșec fără a mai beneficia de sprijin. Pe asta trebuia să o învingă Vicu. Și-a pus la bătaie tot arsenalul lui de persuasiune. Cum vedea pe unu că a făcut ceva cât de cât bine sărea să-l laude, să-i crească stima de sine până la cer. Și cu ăștia de o au la kilometri sub pământ când e să țâșnească la aer, stima de sine ia o gură mare, se umflă ca un  balon și gata, e pe cer. Pe Vicu jocul acesta îl amuză la culme. Între timp, a folosit fiecare prilej să clatine încrederea doamnei Stănescu în Sorin. Nu o făcea direct, dar povestea, așa ca din întâmplare, când despre nemulțumirea unuia, când a altuia față de tipul number one.  Desigur că avea grijă  să nu fie de acord  neapărat cu respectivele nemulțumiri, fără a aduce însă argumente solide, deși ar fi existat. Singura apărare era că nu-l poate vorbi de rău pe colegul lui de birou, că asta nu se cade.

Treptat, șefa a început să aplece urechea. La prima greșeală a lui Sorin, că om era și el, și muncea cât zece, i-a tras un perdaf cum nu mai făcuse cu nimeni niciodată. Sorin s-a mirat, că doar nu era cine știe ce scofală ce greșise și a și remediat imediat, dar doamna a simțit nevoia să fie șefă, a putut chiar să se afirme în fața celui ce o intimida și pe ea. La urma urmei ceva în conștiința ei ăi arăta că, de fapt, el ținea departamentul în viață. Numai că asta nu ar fi recunoscut-o explicit în ruptul capului. Apoi conflictele au devenit tot mai dese. Cum Sorin nu părea a se mai bucura de prestigiul dinainte, șobolanii din jur au început și ei să mișune și chiar să muște, mai anemic, ce-i drept, dar tot mușcătură era. Până în ziua în care Vicu și-a văzut victoria cu ochii. Cu o seară înainte Sorin nu plecase deloc de la muncă.

&

E dimineață. Sorin are cearcăne mari sub ochi, e obosit și irascibil.  Nimeni nu și-a terminat treaba și plecaseră  toți acasă ieri pe la cinci, că se-nnoptase. El a rămas să facă în locul lor ca să aibă ce să pună cap la cap și să predea materialul azi. Nu a reușit. Era prea mult de lucru. O silă imensă îl năpădește deodată și brusc, o hotărâre i se conturează vag în minte. Nu se mai gândise la asta până acum. Nici atunci când Sergiu, prietenul lui de la o altă firmă i-a propus să meargă la ei pe o poziție bună și cu un salariu frumușel, nici după aceea când, la câteva luni Sergiu a reiterat propunerea, la un târg unde Sorin prezentase ceva ce a stârnit interesul. Nu îi plăcea schimbarea lui Sorin. Se obișnuise aici, îi știa pe toți cu ale fiecăruia, îi plăcea ce face, de ce să schimbe? Mama mereu îi aducea aminte că mai binele e dușmanul binelui.  Liniștea din jur îl îndeamnă la o decizie. E deja aproape ora de începere a programului și nimeni nu și-a făcut apariția, măcar că știu toți că el a rămas peste noapte să le facă treaba neterminată. Se mai uită odată la ceas și ia telefonul. La capătul firului Sergiu răspunde repede.

– Hei, ce e bătrâne de suni cu noaptea în cap?

– Unde ești?

– În drum spre muncă, de fapt chiar la poartă. Ce e, ce s-a întâmplat?

– Spune-mi ar mai fi valabilă oferta aia a ta?

– Ba bine că nu, chiar alaltăieri m-a întrebat boss-ul dacă nu am reușit să te conving.

– Serios? Spune-mi Sergiu e ceva sigur? E vital pentru mine!

–  Mie la mie, bătrâne !

– Atunci anunță-l că accept.

– Băăăi, nu- mi vine să cred! Bucuria din gasul prietenului îi face bine lui Sorin.

– Okay, aștept un semn de la tine după ce vorbești cu boss-ul. Să îmi fixezi un interviu.

– Nici o problemă. Te sun cât pot de repede.

Convorbirea se încheie chiar în momentul în care Vicu își face apariția pe ușă.

– Aș zice bună dimineața dar după cum arăți nu e prea bună, i se adresează cu un zâmbet larg, care face ca dinții galbeni să se lățească parcă pe toată fața.

I-ar răspunde ceva Sorin dar nu vrea să se enerveze. Nu acum!

– Ei, cum stai? –continuă Vicu jovial? Ți-ai terminat treaba?

– Deocamdată am terminat-o aproape pe a voastră. Îmi mai trebuie ceva timp să o termin și pe a mea. Se miră cum de își poate păstra echilibrul în voce. L-ar strânge de gât pe iepurele acesta, pe șarpele ăsta afurisit.

Vicu se face că nu aude prima parte și continuă.

– Ei, dacă nu ai terminat treaba ta nu știu dacă doamnei Stănescu o să îi placă, se apropie funia de par și nu îi place când se întârzie. Nu ai constatat că în ultima vreme este mai exigentă sau mi se pare doar mie?

Sorin se lasă pe spătarul scaunului, îl privește lung și într-o străfulgerare își amintește  de seara când din aceeași poziția a primit replica aceea pe care atunci a luat-o ca pe o fanfaronadă: Hei bătrâne, dar și când vei înțelege să te ții!

Acum crede că înțelege. Îl scrutează pe Vicu îngândurat întrebându-se ce dureri ascunde stârpitura asta? Ce frustrări? Că nu par a veni doar din fizicul lui amărât, ci din adâncuri. Sună telefonul. E Sergiu.

– Cum bănuiam bătrâne, nu e nevoie de nici un interviu. Boss-ul are fișa ta! Te-a urmărit, se pare, de ceva vreme; că de aia m-a tot bătut la cap. Știe să-și aleagă oamenii, ce să zic?! De când poți veni?

– Foarte curând. Te sun mai încolo.

Ochii alunecoși ai lui Vicu îl privesc viclean și curios:

– Vreo veste bună bărbate? Întrebarea are ceva arogant,  ca de la superior la subaltern. Lui Sorin îi stă pe limbă o replică dură, dar strânge din dinți și se abține. Ideea că nu mai are mult de suportat  e de ajutor. Știe că asta e valabil pentru aici, că cine știe ce specimene or fi și dincolo?  Dar acolo măcar e Sergiu și asta-l liniștește.

&

Sorin nu e un tip prea sociabil. Copilăria lui de copil singur la părinți, cu tată preot într-un sat uitat sub un colț de munte și cu o mamă învățătoare i-a dat bucuria libertății în natură, dar mai puține șanse de socializare. Copiii din sat mergeau la câmp în timpul liber de la școală sau trebăluiau pe la grajduri. Nu aveau timp de joacă. Noroc că tata îi aducea des cărți de la biblioteca din comună și avea ce citi. Cum prima copilărie își pune amprente serioase pe evoluția unui om, Sorin nu a scăpat de izolarea în lumea lui nici mai târziu, când tata a ajuns într-un târziu, într-o parohie de comună, că mai departe spre oraș, fără compromisuri, nu a fost posibil. Sorin consideră însă că asta a fost, până la urmă, șansa lui. S-a format acolo, în aer curat, cu cerul și munții deasupra creștetului, alergând cât putea pe vreme frumoasă, hârjonindu-se prin nămeți în iernile albe și curate acolo sus. Liceul l-a făcut stând în gazdă la verișoara unei enoriașe de-a tatălui, care a stat mereu cu ochii pe el, mai abitir decât părintele. Apoi la facultate, unde a intrat fără nici o problemă, s-a mai deschis, a învățat să relaționeze cu ceilalți păstrând însă mereu în suflet valorile sănătoase ale educației de acasă. Nu a fost niciodată un tip cu prea mulți bani, că tatăl lui făcea parte din categoria preoților care nu și-a dorit neapărat ca fiul să îi calce pe urme, decât în perpetuarea celor bune pentru suflet și minte, nu și a profesiei. Și asta spune mult și pentru Sorin și pentru alții. Acum, că are un venit destul de bun și-a cumpărat un apartament frumos, cu rate la bancă, dar pe care îl poate plăti fără probleme. Nu îi convine însă să rămână fără slujbă. Și de asta trebuie să aibă mare grijă.

Nu-i răspunde lui Vicu, își vede de treabă. Trebuie să termine să ducă la Stăneasca materialele și să îi spună că mâine va veni cu două ore mai târziu. Poate cere asta după două zile  și o noapte de muncă. Nu are cum să-l refuze.

Pe la patru, cu învoirea de mâine aprobată, dă să iasă din birou. Vicu îl interpelează din nou.

– Ei bărbate, nu mi-ai răspuns la întrebare azi-dimineață. Nici acum nu poți? Aceeași aroganță scârboasă îl face pe Sorin să se întoarcă din ușă și să-i arunce scurt:

– Eu măcar  chiar sunt bărbat! Și pleacă.

&

E fericit. Discuția cu boss-ul chiar i-a plăcut. Îl mai văzuse pe tip cu diferite prilejuri dar nu s-a obosit să analizeze ceva la el. Acum însă a făcut-o cu mare atenție. I-a plăcut privirea deschisă, inteligentă și sinceritatea frustă. L-a întrebat din prima de ce s-a hotărât să vină?  A chibzuit puțin ce să răspundă.

– O împrejurare de viață.

Face o pauză scurtă și continuă..

– … și până la urmă dorința de a face și altceva. Vine o vreme în viață când se simtă nevoia de schimbare. Poate că nu m-aș fi hotărât dacă nu ar fi Sergiu aici și dacă nu s-ar fi ivit împrejurarea despre care însă nu aș dori să vorbim.

Se pare că bărbatului din fața lui i-a plăcut fermitatea tonului cu care Sorin a spus doar ceea ce credea că trebuie spus. Simțea că s-a întâmplat  ceva la vechea firmă a băiatului dar faptul că nu a comentat i-a plăcut, sincer.

– Știi ce ai de făcut la noi?

– Aproximativ da, de la Sergiu dar nu mi-ar strica ceva amănunte.

Au discutat vreme de vreo jumătate de oră despre ce urma să fie.  Era clar că ambii au fost încântați de cele vorbite.

– Acum, băiete, salariul e tot un amănunt pe care ai vrea să îl știi? Poate mă ajuți și spui cam ce vrei.

Sorin cunoștea nivelurile de salarizare la firmele de profil și, dumirindu-se de poziția ce urma să o aibă a spus în clar o sumă care nu era nici prea mică, nici nu sărea peste pârleazuri. Și asta i-a plăcut boss-ului. Au căzut ușor de acord. Lui Sorin nu-i venea să creadă. Câștiga semnificativ la salariu și munca era cu adevărat ofertantă. Cum pe drumul de la biroul lui Sergiu la cel al boss-ului și-a aruncat un ochi vigilent în jur, a urmărit pe cei ce treceau, le-a privit chipurile și nu a găsit nimic dubios, nici deosebit,  hotărârea lui a fost luată. I-a mulțumit boss-ului și au convenit să îl anunțe când va putea începe. I-a explicat că totul era condiționat de cât anume îl vor reține dincolo, în condiții legale.

Nu avea de unde să știe că după plecarea lui, Vicu îi mai trăsese o limbă doamnei Stănescu și mai aruncase o porție de venin pe imaginea lui.

Întors la firmă s-a dus direct la șefa.

– Bună ziua…

– Ați binevoit să ajungeți domnul meu? –i  s-a adresat ea cu ton înțepat.

– Am ajuns chiar mai devreme decât am anunțat ieri – nu s-a pierdut el cu firea. Și aș vrea să vă anunț că voi pleca de la firmă…

– Ce face? Nu se aștepta la asta șefa. Chiar  deloc. Și, mă rog, unde te duci?

– Nu știu, a răspuns el precaut deși nu-i plăcea deloc să mintă.

– Adică pleci și nu știi unde?

– Exact.

– Ai vreun motiv anume?

– Da, dar nu aș vrea să detaliez.

–Știi că nu poți pleca așa când vrei dumneata!

– Da, știu, aștept să îmi spuneți condițiile.

– Și le accepți sper.

– Evident!

I-ar mai fi zis șefa ceva dar nu avea ce! Și o enerva chestia asta. Poate că de aceea a reacționat dur, după părerea ei, mai ales că impertinentul îi spusese că nu are ceva clar ca perspectivă.

– Păi uite care-i treaba, dacă tot nu vrei să mai stai asta e, nu ai decât să pleci, cu cât mai repede cu atât mai bine.

Sorin nu-și crede urechilor. Nu spera la așa ceva. Credea că îi va pune bețe în roate știind clar că fără el, cel puțin o vreme, mecanismul se va gripa. Dar dacă șefa nu știa asta, era problema ei, la urma urmei. Cum își așterne așa doarme.

– Pot veni cu cererea și să obțin aprobarea?  Voia să aibă ceva scris, să nu fie probleme pe urmă.

– Ți-am spus tinere, cu cât mai repede cu atât mai bine.

Are tipa un aer de superioritate care îi aduce aminte lui Sorin de aroganța lui Vicu și deodată  înțelege: Hei bătrâne, dar și când vei înțelege să te ții!

Nu amână deloc, scrie demisia și fuge la semnat. Când vede semnătura răsuflă ușurat. Râde în sinea lui cu hohote. Da, acum a priceput în sfârșit urzeala de luni de zile a stârpiturii dar vorba aia: nu mor caii când vor câinii.

Intră în biroul lor și spune tern:

– Eu vă spun toate cele bune, de mâine nu mai vin. Se face o liniște de mormânt cât el își strânge calm cele câteva lucruri personale. Emil e uluit, Nelu  are ochii cât cepele. Doar Vicu se face că nu aude, dar mustăcește satisfăcut. Într-un târziu Nelu întreabă stins:

– N-a fost bun materialul? Noi nu avem nici o vină, că tu ai făcut mai tot. 

Emil privește critic la Nelu și în continuare mirat la Sorin.  Tânărului îi e o silă de moarte. Se uită pe furiș la Vicu și nu îi scapă mustăceala a satisfacție de pe chipul lui.

– Nu Nelule, materialul a fost bun, atmosfera nu mai e bună. Pute! Rostind printre dinți acest cuvânt pe care nu se credea în stare să-l spună cu voce tare în acest spațiu, ce a devenit sufocant, se uită către Vicu. Acesta ridică mirat ochii din hârțoagele pe care se făcea că le răsfoiește. Sorin îl privește lung, îi măsoară dinții ascunși acum parțial sub buza ce se străduiește zadarnic să-i acopere și-i spune din prag:

– Știi tu, Vicule?… Nu mor caii când vor câinii, măi băiete!