Timpul linişteşte, timpul lămureşte.
Nicio stare
sufletească nu poate să rămână neschimbată de-a lungul timpului.
Thomas Mann
Pe terasa uitată de lume, dar cu ochi de ferestre
ațintiți orb asupra ei, Rina-și soarbe tăcută cafeaua. Vorbește cu sine, ca mai tot timpul în
ultimii ani. Asta decând când singurătatea, chiar cu mulți alții în preajmă, îi dă,
perfidă, târcoale.
Cândva, i se pare că e atât amar de vreme de-atunci, un lujer cu ochi de
întuneric luminos s-a aplecat tandru către ea şi i-a umplut de soare mugurii
anilor de început.
Dar ea, Rina, n-a vrut să vadă lumina din adâncul
ochilor de întuneric, deşi ştia că e acolo, o simțea cu fiecare respirație.
Sau poate chiar de aceea ?
Când lumina ochilor de întuneric a început să licărească
a stingere, s-a speriat şi a vrut, cu tot sufletul, s-o reaprindă, dar s-a
încurcat în proprii ei muguri. Își amintește gestul acela tardiv, când a dat a
înfășura fularul în jurul lujerului cu ochi de întuneric și glasul lui Rinu,
străbate peste decenii:
– De ce nu
ai făcut asta cândva, mai demult?
&
Lumina ochilor de întuneric s-a revărsat spre alţi muguri. Iar mugurii Rinei s-au deschis spre alte
ceruri. Nicăieri nu a mai găsit, însă,
căldura ce-i putea împlini cu adevărat.
Au înflorit frumos mugurii ei, au dat în pârg,
dar nu au putut atinge maximumul
sublimului compatibil ce știa că doar cu lumina ochilor de întuneric i-ar fi
putut hrăni.
Și ochii aceia au adus lumină într-o altă lume,
cu alte flori date în pârg.
Așa a fost să fie: grădini paralele ce-ar fi
putut fi doar una, dacă ochii fetei de atunci ar fi ştiut să vadă la vreme
lumina ascunsă a lujerului de demult.
Sub stele de-amintiri umbra anilor se aşterne
calm.
Nu o
încearcă nici tristeţi și nici regrete
pe Rina, ci doar o imensă nostalgie picură cu flori de toamnă peste drumul pe
care-l străbate în tăcere și singurătate.
|
|
