COPIL DE COMPANIE

Noaptea se lăsase demult peste orașul cuibărit printre dealuri. Pe strada acum pustie, un câine pricăjit își lătra amarul ascunzându-se de fiecare umbră ce-și răsfira degete prelungi peste pietrele mici și pătrate. Erau umbrele degetelor de frunze, pipăind în vânt aerul cald al nopții de vară.

Alb cândva, acum cu blana îmbibată în colbul drumului, Jigăritul se opri în fața unei porți cu grilaj înalt din fier forjat, țesut într-un desen al cărui rost probabil că doar făptuitorul lui îl pricepuse. Ghirlande de viță de vie străjuiau poarta. Frunze mari și groase acopereau liana maronie ce cobora adusă estetic, ca o boltă, deasupra și pe lateralele porții. Printre ele nu exista pic de ciorchine, cât de mic. Asta pentru că proprietăreasa ceruse expres omului de curte, bun la toate, să taie tot ce ar fi putut deveni curând bun de mâncat.

– Să nu rămână nimic Ioane, auzi? Să nu prind pârliții că se opresc și fură boabe din vița mea. Lași ciorchini doar în curte, înțeles-ai?

– Înțeles coană Cecilio! – zise omul.

– Apăi să înțelegi bine mă omule!

–   De-nțeles am înțeles da de bine nu-i prea bine! Ion  gândea cu ochii la cârceii cuibăriți printre frunze, ca degetele baborniței ăsteia hapsâne. N-o suferea deloc nici pe ea nici pe fie-sa, o sclifosită ce nu ieșea din casă pe vreme de vară fără umbreluță, să nu cumva să îi ardă soarele pistruii înghesuiți pe chipul roșcovan. Iar aia mică, nepoata babei, copil frumos altfel, cu zulufi negri ca pana corbului, că se aruncase în partea tatălui pe semne, era râzgâiată și nesuferită ca bunică-sa.

Pe bărbații casei, Ion nu îi vedea prea des. Știa că sunt unul avocat, bătrânu’, celălalt judecător, ginerele, dar nu-și amintea să-i fi zărit mai mult de vreo trei ori de când își făcea veacul la muncă cu ziua pe străzile astea.  Mai toți locuitorii caselor de pe aici erau oameni închiși la vorbă și la suflet. Ion se gândea că n-or fi prea deschiși nici la minte, de vreme ce mai nu se cunoșteau unu’ pe altul. Sau în tot cazu’ , nu se omeneau unu’ pe altu’ decât cu un bună dimineața, dar și asta rar.

Toți erau așa, în afară de coana Ileana, cea care stătea într-o căsuță nu tocmai ochioasă, dar curată și îngrijită, chiar lângă casa afurisitelor. Doamna Ileana avea o fetiță, doar cu puțin mai mare decât scorpia mică cu zulufi negri. O chema Domnica și era chiar un copil iubit de Dumnezeu. Era slăbuță tare, cu o fețișoară ovală,  pe care doi ochi mari, de culoarea castanelor, luminau veseli, chiar și când gurița cărnoasă i se strâmba a plâns. Doamna Ileana îl chema totdeauna pe Ion în curte, când îl vedea trecând de la o casă la alta, de la o corvoadă la alta.

– Bună  ziua Ioane, tot cu treabă? Ce zici de o gură de apă rece și un biscuit?

Nu refuza Ion, pentru că îi plăcea să vorbească cu coana Ileana, mai de una, mai de alta, dar niciodată de vecini. Nici ea nu aducea vorba și nici el. Bărbatul femeii murise imediat după ce ea o născuse pe Domnica. Accident de muncă. Noroc că îi rămăsese casa asta mică, să aibă unde-și crește fata. Că pensia de urmaș era o nimica toată. Ileana făcea croitorie pentru cucoanele din vecini și de aiurea. Lucra frumos și îngrijit dar, cum nu era de condiția vecinelor, nimeni nu o îngăduia peste pragul porții, altfel decât pentru a duce vreo cusătură gata. Nici atunci nu prea mergea ea la vecine, că veneau ele și strigau la poarta, sau, iarna, intrau până la ușa verandei, îi numărau cei câțiva bănuți pentru lucru și plecau cu atitudinea aceea fără echivoc a celor ce nu se amestecă cu plebea. Noroc că femeia mai avea cliente și prin alte cartiere, unde fumurile nu erau așa de la vedere.

Lui Ion îi plăcea să vorbească cu doamna Ileana și pentru că ea știa o groază de lucruri despre viața sfinților și povestea tare frumos. De câte ori nu a stat s-o asculte cât ea cosea.  Sau, o asculta când îi mai trebăluia  câte una alta prin curte. El nu voia să-i ia bani, dar doamna niciodată nu  l-a lăsat să plece cu mâna goală.

– Lasă Ioane că eu știu cum se câștigă banii. Ș-apoi, ce îi duci nevestei tale dacă ai muncit pe degeaba?

– Nu-i bai doamnă Ileana, nevestei mele și mamei îi tot duc povești de le aud la matale și nu știi cât se bucură.

Era ciudat pentru Ileana să-l audă pe bărbatul acesta, doar cu câțiva ani mai mic de cât ea, spunându-i doamnă și matale,  dar dacă lui așa îi cădea bine, așa a lăsat să fie. Lui Ion îi plăcea să vorbească și cu Domnica. De multe ori, pe timpul școlii, când el și Ileana stăteau la o vorbă, fetița își făcea conștiincioasă lecțiile pe un colț de masă, sub privirile atente ale mamei. Ion a băgat de seamă că nu întreba niciodată nimic la teme și că le făcea îngrijit, repede și desigur că și bine, de vreme ce maică-sa spunea că are numai note bune la școală.

&

Câinele jigărit ciuli urechile și se îndreptă dând din coadă către poarta vecină, fără viță de vie, fără grilaj, doar  cu scânduri frumos rânduite și lăcuite, pe care clanța, ușor ruginită, nu părea chiar o vechitură. În spatele porții, undeva în întunericul nopții, se auzea un plâns înfundat. Câinele nu știa ce-i aia plâns, dar sunetul suferinței învățase să-l înțeleagă. Ileana, cu batista strânsă în pumnul drept își rezemase capul de măsuța de lângă straturile cu flori și plângea. Nu  schițase nici un gest în fața Domnicăi, dar în seara asta chiar simțea că s-a umplut paharul.

&

De ceva vreme, cucoana de alături, cea bătrână, Cecilia, o oprise pe stradă și cu un aer afectat îi spusese:

– Auzi dragă? Fata ta e aproape de o vârstă cu Blanca noastră. Gura i se rotunji afectat la rostirea cu accent a numelui fetei cu zulufi înnegurați.  Spune-mi, o trimiți cumva pe vară undeva pe la țară?

– Nu, din păcate nu avem pe nimeni la care să se poată duce.

– Bine!  O satisfacție stranie i se citi pe chip. Atunci uite ce e! Să vină câte un ceas-două la noi, că avem casă ca lumea, nu ai de ce te teme, să se joace cu Blanca mea. Din nou gura se rotunji și buzele se lățiră în ceea ce, probabil, ar fi dorit să însemne un zâmbet încurajator și un semn de mare favoare.  Nu cred că are ea atâtea jucării ca nepoata mea și i-o fi plăcând și ei să se joace. Ce zici?

A stat Ileana un pic pe gânduri. Nu-i plăcea felul în care îi propusese coana Cecilia s-o lase pe fată dar, gândindu-se că aia mică a ei nu are decât o păpușă, una veche de când lumea, a hotărât să-i facă o bucurie și copilei.

– Bine doamnă Cecilia, fie cum ziceți.

– Atunci mâine la unsprezece să fie la noi la poartă!

Iar nu-i plăcu Ilenei tonul de comandă, dar gândul la păpușa pe care o zărise în brațele Blancăi acum câteva zile, când a trecut prin fața casei vecine, a făcut-o să mai înghită o bucată de amar.

…Și a tot mers Domnica la casa vecină de câte ori ”a sunat goarna” cum își spunea Ileana cu amărăciune. Îi înmuia inima bucuria din ochii fetiței când povestea cu ce s-a jucat. Și totuși, o mirare a avut Ileana când a auzit-o pe fată că, în câteva rânduri, Blanca a fost chemată la masa din grădină să mănânce fie o prăjitură, fie o felie de pepene…

– Și tu? – a întrebat Ileana panicată la gândul că fetița ei ar fi suferit de poftă sau de foame.

– A, pe mine m-au lăsat să mă joc singură cu păpușile și cu mobila aia frumoasă. Ochii Domnică radiau și Ileana nu a mai zis nimic.

Asta până în ziua aceea de vară târzie când goarna sunase în crucea dimineții.

– Ileană, să trimiți fata pe la zece la noi, că eu și Jana avem musafiri, da’ ăia nu vin cu copiii și Blanca nu are ce face. O să stea mai mult, să știi.

Nu a întrebat-o nici dacă e de acord, nici dacă se poate, pur și simplu a comandat. Prima tentație a Ilenei a fost să-i spună că pleacă cu fata de acasă. Da’ avea de terminat o rochie și un taior, iar Domnicăi joaca aia dincolo de gard părea că îi pică tare bine. A înghițit din nou nodul din gât și a zis:

– Bine doamnă Cecilia!

A îmbrăcat-o curat pe fetiță, că dacă aveau musafiri, să nu se facă de băcănie. I-a dat să mănânce ceva de dimineață și a plecat Domnica; pe la zece. Poarta de fier forjat s-a închis în spatele ei cu un zdrang pe care Ileana l-a primit ca un junghi în inimă. Apoi s-a luat cu treaba și nu a simțit cum trec ceasurile. Știindu-și fata în casa vecină și în siguranță, nu s-a gândit la rele.

Era aproape cinci după-amiază când,uitându-se la ceas, s-a mirat că fetița nu venise încă acasă. Trecuse prânzul și sigur îi dăduseră și ei ceva de mâncare.

Pe la cinci jumătate fetița a intrat în fugă pe poartă.

– Mamă, te rog dă-mi și mie ceva de mâncare, că mi-e foame de nu mai pot! Mor de foame! Ileana își aruncă ochii  pe ceas și întrebă nedumerită:

– N-ai mâncat nimic până acum, măi fată? De azi dimineață?

– Păi nu… răspunse fata ușor mirată.

– Ei nu au mâncat de prânz?

– O, ba da, cu musafirii. Au mâncat supă cu găluște mari, așa cum le faci tu, friptură cu nu știu ce,  că nu am văzut bine și au avut și prăjituri, cred că erau cu ciocolată, că Blanca s-a murdărit pe gură și pe mână când a venit cu bucata ei înapoi la joacă.

– Cum Blanca a mâncat cu ei? Și tu ce-ai făcut?

– Păi eu m-am jucat. Mamă, i-au adus musafirii ăia încă o păpușă nouă. Știi cât e de frumoasă?

Apoi, după o pauză, Domnica întrebă cumva îngândurată și nedumerită:

– Da de ce mă întrebi? Că doar Blanca mănâncă toată ziua când sunt eu acolo, măi, mămică! Mereu îi aduce, ori doamna Cecilia, ori Jana, mama ei, când biscuiți, când bomboane sau ciocolată. Ileana făcu ochii mari, dar nu zise nimic decât întrebă cu jumătate de glas.

– Și acum cum de - ai plecat?

– Am spus că mi-e foame tare și  mie și atunci doamna Cecilia mi-a zis: du-te fată acasă, să-ți dea maica-ta să mănânci!

Ileana nu-și credea urechilor.  Ar fi vrut s-o întrebe dacă îi dădea și ei vreodată din ce i se aducea Blancăi, dar nu era cazul să pună sare pe rană. Că nu o chemau la masă când stătea un ceas-două, mai înțelegea. Fata mergea mâncată la ei și apoi, când se întorcea, avea ea grijă s-o sature acasă. Dar să o ții o zi întreagă aproape, să mănânci în același spațiu în fața unui copil și să nu îi dai nici măcar o bomboană i se părea deja prea mult. Și, culmea, atunci  când copilul spune că îi e foame să o trimiți acasă ca pe un cerșetor… Nu, era prea mult!

Se gândi repede ce avea ea în frigider. O mâncare de mazăre cu ceva salam de soia și o ciorbă de salată, atât avea. Nu! Trebuia să spele din sufletul fetei ei orice urmă de amărăciune!

I-a dat să mănânce ce avea, apoi a luat-o de mână și a plecat cu ea la cofetăria din colț. I-a luat prăjituri, două, de care a vrut fetița. Se uita la ea cum mânca cu poftă, fericită. Se bucura că Domnica nu părea să bage de seamă hidoșenia comportamentului acelor femei. Dar ea nu mai avea de gând să-și lase copila în continuare, ca decor sau ca animal de companie. O indignare fără seamăn o sugruma; și o chinuia faptul că nu putea să îi dea frâu.  Trebuia să găsească o modalitate de a stopa situația asta, fără a face fetița să sufere. 

Când au ajuns acasă a simțit nevoia de a-și alinta copila, de a îi spune o poveste, de a sta cu ea mai mult decât obiceiul fiecărei seri, deși ochii ei puneau frâne lacrimilor și le trimitea către suflet să-l inunde pe el, numai Domnicăi să nu se arate. Bucuria fetiței când povestea despre jucării, despre cărțile cu povești pe care a putut să le răsfoiască, îi îngreuna serios situația și drumul către evitarea repetării monstruozității în zilele următoare.

Terminase taiorul și rochia și urma să ia ceva bani. Ce-ar fi să plece cu fata vreo două zile undeva, ca să aibă timp să o pregătească?  O chinuia însă îndoiala, că banii ce veneau aveau deja locul lor.  Plânsul o îneca. Îl stăpâni. Când o văzu pe Domnica adormită, dădu frâu liber  hohotelor, în curte. Auzi la poartă un lătrat ușor. Se duse să-i deschidă Jigăritului. Știa că mai vine să ceară și el ceva, pentru că la poarta aia i se deschidea mai totdeauna. Privea câinele hăpăind ce-i pusese ea în farfuria de lângă poartă și se bucura de mișcarea codiței lui de câte ori  ridica ușor capul și o privea cu mulțumire.

Dimineața, când s-a sculat Domnica, Ileana încă nu era hotărâtă cum și ce va face. Îi dădu să mănânce, povestiră de una, de alta, de-ale casei, fără să deschidă vreuna dintre ele subiectul despre ziua de ieri. Deodată însă, Domnica zise privind limpede în ochii Ilenei:

– Mamă, știi, e foarte frumos să mă joc cu jucăriile Blancăi, da’ parcă nu aș vrea să mă mai duc la ei.

Ochii Ilenei din nou s-au umplut de lacrimi. I-a ridicat spre cer a mulțumire și, mângâind-o pe păr pe copilă, îi spuse:

– Domnică mamă, poate la sfârșitul lunii luăm și noi o păpușă nouă și uite,  azi mergem la bibliotecă să luăm niște cărți de povești, ce zici?

Ochișorii copilei râdeau și inima Ilenei și-a reluat ritmul ei de zi cu zi. Ritm simplu, dar curat.