IPOSTAZELE INCOMPATIBILULUI

Bebelușul gângurește în legea lui sub coviltirul căruciorului. Își ridică piciorușul gol în tentativa de a-l duce la gură și, cum mânuțele prea scurte par a nu-l ajuta să-l prindă, îl ridică pe celălalt în aceeași încercare  de a-și testa mediul cu ajutorul guriței mici și înfometate. Chiuitul ușor a neputință o trezește pe Minerva din gânduri. Părul ei lins, de culoarea mierii de tei, cu ușoară tentă roșcată, îi cade pe ochi în linii drepte ce-i dau o notă de severitate și dezordine.  Își dă părul după urechi cu un gest neglijent și automat, apoi se ridică și privește copilul din cărucior. Puștiul îi prinde privirea și râde, râsul acela unic, ca o muzică de înger, care îi ia Minervei tot necazul din suflet.

Alături de banca ei, în parcul înghesuit printre blocuri, o femeie frumoasă, tânără, cu păr castaniu curgând în bucle peste umerii firavi își privește cu lacrimi în ochi băiatul. Un copil de șapte ani, cu același păr castaniu și cu un zâmbet  ușor trist, se chinuiește să înainteze cu picioarele încinse în niște fiare oribile, dar care, doar ele, îl pot ține în poziție verticală.

Minerva abia acum observă scena și i se pune un nod în gât. Săptămânile de frământare, necaz, nervi și disperare, pe care le trăiește de când  a plecat din casa părinților ei, i se par o bagatelă în fața suferinței acestei străine cu chip de înger și cu sufletul spart în cioburi mari și mici, după mărimea lacrimilor ce i se scurg pe obraji. Pot fi lacrimi de durere sau de mândrie pentru reușita chinuită a puștiului, dar oricum, o reușită.

–  Doamne, cum să-Ți mulțumesc că am un copil întreg? Cum să-Ți mulțumesc că îmi alini necazul, făcându-mă să înțeleg cât e de mic, față de suferințele altora ?

Se ridică și împinge căruciorul pe alee încercând să fugă din locul acela încărcat de emoții, pe care nu le înțelege și nici nu are puterea să o facă.

Se așează pe alee la capăt și nu poate alunga din spatele pleoapelor minții imaginea grădinii de la casa părintească, unde stătea cu Alin ore în șir, sub pinul bătrân, cu umbră prietenoasă. O vede pe mama în pragul foișorului unde era instalată bucătăria de vară, cu șorțul înflorat legat la brâu și cu lingura de lemn în mâna dreaptă strigând-o:

– Minerva, ce zici, pun masa?

– Păi, n-a venit încă Grig. Să-l așteptăm și pe el.

– Nu zicea acu’ un ceas că vine în cinșpe minute?

– Uf, iar începe, gândea Minerva și-i era îngrozitor de ciudă că mama are dreptate. Da, Grig sunase de mai bine de un ceas, cu vorbă împleticită și-i spusese:

– Vin dragă, ho, că nu dau turcii. Știu, spune-i maică-ti că vine ginerele, să nu mai fie scorpie și să-i țină socoteala. Mai bine să facă și ea ceva dulce, că de-o săptămână n-a mai scos nimic pe masă.

Minerva și Grigore stăteau în casa soților Stănescu de la nunta lor, de mai bine de un an jumătate. Și tot de atunci scandalul era permanent. Mama nu a fost de acord  niciodată cu această a doua căsătorie a ei. De altfel nici cu prima nu fusese.   Valentin era prea-prea, iar Grigore nu era deloc. De asta era și ea conștientă.  Și aici avea dreptate mama. Acest al doilea soț era mai mult Gore decât Grig. Îl vedea troglodit, mai mereu nespălat, asudat după munca aia a lui pe șantier, cel mai adesea cu șnapsul în nas și cu sudalme în gură; parcă era altfel înainte de căsătorie. Sau poate nu? Acum crede cu sinceritate că nu l-a văzut sau, mai degrabă, nu a vrut să-l vadă.

– Te-ai aruncat cu capul înainte ca să uiți, asta este! –  îi spunea mama de câte ori apuca. Și ea nu mai suporta. Pur și simplu nu mai suporta. Mai ales că mama avea, al naibii de tare, dreptate. Și asta o enerva la culme.

Ce a adus-o aici? Unde a greșit?

Ochii de azur ai lui Valentin se conturează pe coroana cu frunze cărnoase a pomului de peste alee.  Zâmbetul lui, când ștrengăresc, când tandru, pare a se cuibări pe ramul de jos, așa, ca s-o necăjească. Închide ochii, dar silueta bărbatului ce i-a sucit mințile, imediat ce a terminat ASE-ul și-și căuta disperată un loc de muncă, se îngemănează cu  imaginea trunchiului copacului rămasă pe retina ei și se ridică sfidătoare spre cer.

Apartamentul cochet, pe care-l dotaseră amândoi, el cu banii, ea cu gustul și achizițiile, îi răsare și el în minte din cotloane pe care le credea, sau, nu, mai degrabă le dorea, prăfuite.

Cu ce a greșit? Când? De ce?

 Întrebările astea au chinuit-o atât de mult și atât de tare încât nu le mai vrea în mintea ei. Dar cum să scape de ele? A crezut că dacă se mărită și face și ea un copil o să-i treacă. Asta imediat după ce a aflat că noua nevastă a lui Valentin, Ailyne, îi va da peste puține luni un prunc. A făcut atunci repede socoteala și și-a dat seama că țâncul fusese conceput cât Valentin dormea încă în patul ei. Se întâmpla rar ce-i drept, că era aproape tot timpul în delegații, mai ales peste graniță. Iar ea făcea economie acasă, nu gătea, că mergea la mama, ca să nu strice seturile acelea de vase deosebite, cumpărate să le folosească doar pentru iubitul ei. Nu-și cumpăra  niciodată lucruri scumpe, pentru a nu-l supăra pe Vali că e prea cheltuitoare. Căuta zile în șir câte ceva deosebit, dacă avea de mers în vizită la socrii, pentru a le face o impresie bună.

Singurele momente când Vali nu trona ca stăpân al minții ei erau cele de la muncă, unde, conștiincioasă și deșteaptă se cufunda cu totul în rezolvarea a ceea ce era de făcut. Șefii au fost mereu mulțumiți de ea; în toată perioada ei de activitate s-a bucurat de prețuire.

Și Vali a iubit-o, știe asta, e o certitudine. Dar de ce s-a oprit? Cu ce a greșit ea?

– Când el îți cere să îți cumperi ce vrei tu, când ai la dispoziție card de folosit fără limită, tu cumperi haine de la second hand și te mai și lauzi cu asta. Chiar nu vezi că nu l-ai înțeles deloc pe omul acela? Nu ai înțeles nici mai devreme că el vine din altă lume, complet alta decât a noastră! Și ți-am spus dar tu, independenta lu’ pește ai ținut-o pe-a ta. Că mama e proastă, ce știe ea?

Știa Minerva că maică-sa are dreptate, dar cicăleala aia perpetuă a scos-o din minți. A simțit nevoia să i se opună mereu, să facă pe dos nu pentru a-i face femeii în ciudă ci pentru a-și întări ei însăși ideea de putere, suplinire palidă a realei ei slăbiciuni.

– Păi ce era să-i mănânc banii, măi mamă?

– Atâta vreme cât el ți-a oferit tot, puteai respecta măcar cerințele lui exprese, Minerva dragă. Spune-mi, când te lua la restaurant sau îți spunea să dați o fugă la București la teatru, de ce nu te duceai?

– Păi costa o groază, măi mamă, și eu aveam mâncare făcută acasă, că doar știi că găteam cu atâta drag pentru el!

– Și? Dacă asta voia el, dacă banii nu au fost niciodată o problemă pentru el, ce aveai tu de reproșat?

Minerva nu știe ce avea de comentat, dar acum realizează că nu făcea niciodată, sau mai niciodată, ce îi cerea Vali.

Când a fost vorba de copil ea a fost prima care a spus:

– Să mai așteptăm, să ne mai punem pe picioare.

Își amintește clar privirea lui de atunci, nedumerită la început, speriată și apoi deodată mânioasă, de-a dreptul. El era un om pe picioarele lui, cu ceva ani mai mare decât Minerva, bun profesional și cu venituri substanțiale. Părinții lui erau și ei o sursă și un pilon de stabilitate. Poate de aceea stilul Minervei de viață  lui i se părea tare ciudat. El chiar o iubea și dorea să îi ofere tot ce poate în vreme ce ea era mereu în frâne.

Dar frânele aveau și ele cauza lor. Familia Stănescu nu era prea avută.  Cu mari sacrificii și-au făcut casa, apoi când tatăl s-a îmbolnăvit și a ieșit la pensie, lucrurile s-au complicat. Minerva și sora ei Nadia erau încă în școală. Toți anii ce au urmat au fost vreme de restriște, de frâne la dorințe și doar speranțe; nu putințe.  Minerva chiar credea, cu toată ființa ei, că a nu fi cheltuitoare este o virtute. Și nu înțelegea în nici un chip de ce asta a fost socotită greșeala vieții ei.

În seara aceea când Valentin a venit acasă, după trei săptămâni de Spania, l-a așteptat cu mâncare, cu masa pusă frumos. Lumânările acelea topite în ritmul plânsului ei isteric, după ce ușa apartamentului s-a închis în urma lui Vali, i-au ars inima, cu fiecare  picătură de ceară,  până în străfundurile ei și apoi s-au închegat pe creier nemailăsându-i loc pentru nici o explicație.

– Minerva, îmi pare rău dar nu stau să mănânc. Îți mulțumesc dar am venit doar să îți spun că …

         O frântură de secundă i s-a părut că ezită, că nu vrea să continue dar nu, nu a fost așa. Era deja o hotărâre luată. Minerva a înțeles asta mult mai târziu.

–… noi ne despărțim. Eu voi pleca acum, dar sper că înțelegi că, în cele din urmă, tu trebuie să pleci.

Apartamentul era al lui, dinainte de căsătorie, doar mobilarea și rearanjarea o făcuseră după, adică ea se ocupase de asta. Nu putea avea pretenții. Și, chiar dacă ar fi avut vreun drept, ea nu ar fi făcut asta. Iar Valentin știa bine acest lucru. O cunoștea și o iubise tocmai pentru valorile ei. La divorț el chiar a vrut să îi dea o sumă frumușică, și asta din tot sufletul, dar Minerva nu a acceptat. Chiar l-a speriat cu violența refuzului ei.

Cum era deja îndrăgostit peste cap de fata cu chip de Barby, cu stil de viață ce-i era mai aproape decât cel al Minervei și, mai ales, cu copilul lui  aflat pe drum, Valentin nu a mai avut dispoziția de a-și bate capul cu fata asta. Da, la început  a o iubit-o, dar a sfârșit prin a nu o mai înțelege deloc.

&

Pentru a câta oară Minerva stă și se tot întreabă unde a greșit? Încăpățânarea ei de a nu asculta de nimeni a costat-o. Nu vrea să recunoască. E greu de acceptat, dar un ceva ascuns în străfund de minte își face loc dând din coate către suprafața gândurilor. Și Doamne, ce mai dor ghionturile autoreproșurilor  refulate. Defularea emoțiilor și a sentimentelor provoacă uneori dureri echivalente cu cele ale nașterii; descărcările nu sunt deloc ușoare. Sunt fulgere ale inconștientului ce tună cu putere-n conștiință, iar pe Minerva o asurzește zgomotul lor.

Îi e atât de rușine să recunoască aruncarea ei în neant când, răspunzând avansurilor grobiene ale lui Gore (așa-i spunea chiar și ea în taina sufletului ei), s-a hotărât să se recăsătorească. Nu-l iubea, nici vorbă, doar că puținele lui momente de tandrețe i-au dat speranța că mai poate fi și ea iubită de cineva. Respingerea brutală venită de la prințul vieții ei a fost ca o condamnare la moarte. Iar întâlnirea cu Grigore îi apare acum ca o salvare de la spânzurătoare a unei femei condamnate, de către oricine s-ar fi oferit să o facă, fără a mai conta motivele ce-l îndemnau.

Între timp a înțeles că noul ei soț este orice altceva decât și-a dorit vreodată.  Bădăran, slab la minte, ca să nu-i zică așa, de-a dreptul, prost de-a  binelea, muncitor și nu prea, a profitat cât a putut de condițiile oferite fără drag, ce-i drept, de către socrii. Dar, chiar așa nemintos cum era,  înțelegea foarte bine diferența dintre el și familia aia și, mai cu seamă, dintre el și nevastă-sa. Ea cu școală înaltă, el cu mușchi, ea cu șansa de a găsi serviciu cum deschidea gura, el cu șansa de a fi ajutat, tot de ea, să găsească un loc de muncă. În plus, el mai avea și marea dificultate de a-și ține un job, pentru că, băutura, bat-o vina, îi era cea mai dragă tovarășă. Acum când, lângă Minerva, se simțea din ce în ce mai mic, doar ea, băutura, îl mai ajuta, vremelnic, să crească în proprii lui ochi. Bine că a scos-o pe Minerva de lângă maică-sa! Ochii ăleia îi oglindeau lui prea clar micimea și-i era și mai greu. De aia era și agresiv, ca să se apere. N-o ura pe bătrână, dar n-o suferea de fel. De când s-au mutat în chirie nu mai aveau ei condițiile de la soacră-sa, dar măcar era singur cu nevasta când venea de la muncă.

Știa că ea o vede mereu pe mă-sa și nu voia să o oprească. Mai ales pentru păduchele acela mic de fiu-său era sănătos, că bătrâna le avea mai bine cu îngrijitul copiilor decât Minerva cea pricepută la toate, mai puțin la copii și la amor. Doamne, femeia asta parcă era de gheață.

&

Minerva privește în gol și gândurile-i fug tăvălug în toate direcțiile. Într-un colț de minte se ițește chipul lui Gore, care probabil o așteaptă nervos acasă; o trece un frison. Nu vrea să-l enerveze, că atunci se apucă mai tare de băut și ea trebuie să-i suporte poftele mai abitir decât pe trezie. Simte că nu mai poate, dar drumul și l-a croit singură spre casa vrăjitoarei din pădurile destinului; și nici nu a lăsat firimituri în urmă să poată fi găsită. A rupt punțile cu mama, a ars legătura cu sora ei…

Doar amintirea lui Valentin încă pulsează sub sânul stâng în colivia inimii ei. Gratiile coliviei sunt atât de dese, ușa ferecată și cheia aruncată demult pe cealaltă parte a pământului.  Iar ea stă ferecată în afară de gratiile inimii, la răscruce de drumuri, dar fără puterea de a alege vreo direcție. Privește spre Alin. Copilul râde frumos când vede chipul mamei, râde pentru că încă nu-i poate vedea cearcănele și nici negura din priviri. 

            – Poate că tu ,bebeule, vei ști pe ce drum mă vei duce cu mânuțele astea mici. Îi sărută aproape cu sfințenie pumnișorii și împinge căruciorul pe drumul spre nicăieri, sperând să-și găsească într-o zi direcția.

HAINA VECHE DE ACASĂ

Miron e un tânăr ca mai toți ceilalți. Face liceul și Dumnezeu știe ce va fi mai departe. O să fie după voia lui sau va fi cum hotărăște tata? Va putea mama să-l sprijine în vreun fel? Sunt întrebări la care Miron nu prea are răspunsuri.

Părinții au plecat din sat când erau aproape de vârsta lui de acum. Tata s-a dus la școală profesională, să-și facă o meserie și să trimită bani acasă pentru cei mai mici. Mama a plecat la liceu, că învăța bine și dirigintele a tot insistat pe lângă taică-său să o dea la școală mai departe, că e păcat de ea. S-au întâlnit din întâmplare, la niște prieteni comuni  Aneta și Niculiță, veniți dintr-un sat, cocoțat în vârful unui deal ce despărțea locurile lor de baștină. Era o tânără familie căsătorită acolo, pe deal, la nunta căreia Filofteia fusese cu ai ei; aveau datorie, că și bunicii miresei fuseseră la nunta fratelui ei mai mare. Așa merge treaba. Vii acum la nuntă în familia mea, obligatoriu la viitoarele nunți ale invitaților merge și cineva dintre ai mei. Că altfel, ne facem de rușine. E o cutumă ce se respectă cu sfințenie. Împrumut pe termen lung cu camătă neștiută;  așa glumea Gheorghe, un prieten mucalit al familiei Filofteii.

Venită la oraș, cum nu știa pe nimeni altcineva, Filofteia a ținut aproape de Aneta, mai ales la sfatul insistent al tatălui, care nu o vedea bine pe fata lui între atâția străini.

– Fată, să nu te prind că o iei razna și mă faci de rușine să-mi roșească obrazul, că te omor cu mâna mea.

Erau vorbele cu care a plecat Filofteia de acasă în loc de drum bun. Chipul tatălui, Ghiță al lui Culiță a lu’ Păstorel, îi rămăsese mamei în minte ca o arsură pe pielea vacilor din curtea lor, însemnate să nu se piardă.

Aneta și bărbatul ei Niculiță aveau un apartament modest dar curat, într-un bloc de patru etaje în cartierul de vest al orașului, aproape de uzina unde lucrau. La un Anul Nou Filofteia a fost invitată la ei. Nu s-a putut duce acasă, că i-au chemat la școală pentru un spectacol de 30 Decembrie, de la care nu era chip să lipsească. A venit și Maxim. Era prieten cu Niculiță. Se cunoșteau de pe vremea când feciorii de pe sate se adunau la horă, când într-un loc când într-altul. Maxim deja terminase școala, lucra cu Niculiță la uzină și locuia într-un bloc de nefamiliști.

Cum Aneta și Niculiță aveau un puști de cinci ani, Leontin, Maxim a făcut pe Moș Gerilă. Asta după ce, cu draperiile trase, fusese și Moș Crăciun, făcându-l pe copil să se mire cum de moșii ăștia seamănă așa de tare unul cu altul.  Când Leontin și-a exprimat mirarea, cu inocența lui inegalabilă, râsul cristalin al fetei înăltuțe și firave i-a atras atenția lui Maxim. A intrat în vorbă cu ea, s-a informat grijuliu de la Niculiță cine-i și ce face și, mai ales, descoperind că e de prin locurile lor, la un sat depărtare, i-a clopoțit inima și mintea. Și asta a fost. Le-a spus alor lui să se intereseze din ce neam e, dacă e cu rost și, cum nimic nu era împotriva principiilor stricte ale familiei lui, ci dimpotrivă, i-a făcut curte.

Nici Filofteia nu s-a lăsat mai prejos. A pus și ea în mișcare neamul.  Cum se putea altfel? Nu mișca unul în front fără ca familia să nu-și dea consimțământul. Cel puțin la însurătoare și măritiș, că după aia, cântecele populare cu versurile lor spun adevărul: întâlniri pe la izvor, să se iubească cu dor, care cu care… Asta era doar treaba radio-șanțului și făcea parte din pitorescul vieții rurale. Doar aparențele și alianțele au făcut mereu obiectul unor reguli nescrise cu o putere  de netăgăduit. Nici ai ei nu au avut obiecții majore. Neamul băiatului nu era chiar așa de fală, nici înstărit ca al lor, dar chiar și așa, despre el se știa că e muncitor și are slujbă bună la oraș.

 Ai ei ar fi vrut pentru Filofteia lor altceva decât un muncitor, că ea era la liceu. Sincer vorbind bunicu’ lui Miron, Ghiță, a murit cu oful că fata lui s-ar fi putut mărita cu un inginer, ar fi putut face și ea școală mai înaltă în loc să se mărite, dar s-a consolat cu veșnicul așa a fost să fie!

Din păcate el nu a prins momentul în care Maxim chiar a ajuns inginer, după șase ani la fără frecvență și muncă în uzină, iar fata lui a făcut o școală de desenatori tehnici. Buna mereu zicea: de-ar trăi Ghiță să vă vadă, ce mândru ar fi.

S-au căsătorit la vreo doi ani de la revelionul acela, după ce Filofteia și-a terminat liceul. Fetei i se zicea Tea și asta nu-i prea plăcea lui Maxim că parcă nu era ea, dar la început nu i-a zis nimic. Apoi, a început să o strige cu atâta înverșunare Filofteio, de se speriau și cei mici intrați în familie, de câte ori îl auzeau.  Miron și Pamela erau cei mici. El, Miron e fiul cel mare, mândria tatei, că-i duce neamul mai departe. Pamela săraca, a fost condamnată de mică. Mama a ținut morțiș să-i dea numele personajului din Familia Ewing, pe care Maxim nu-l prea plăcea, ca pe nici una dintre muierile de-acolo, că prea erau slobode la toate .

Miron a crescut în atmosfera austeră, imprimată de Maxim, cu reguli pe care el nu le accepta, nu pentru că avea ceva împotriva lor, ci pentru că nu le vedea rostul.

Fire iscoditoare, minte ascuțită, ca a maică-si, băiatului nu-i plăcea autoritatea obtuză a tatăl lui, uneori îmbrăcată în brutalitate. Țipetele și palmele date mamei, când a văzut-o rujată înainte de a pleca la o nuntă, nu le va uita cât va trăi. Nu pricepea ce a avut cu mama, că îi stătea așa de bine. Apoi când mama și-a făcut costumașul acela din stofă  de culoarea fragilor și croitoreasa i-a pus la spate o gaică cu doi năsturași, iar nu a priceput Miron de ce Maxim s-a făcut foc și pară și a pus-o să dea jos tot.

– Adică ce, de ce îți trebuie ție găici cu nasturi la spate? Să se uite ăia după curu’ tău? Asta vrei? – se auzea vocea mânioasă a tatălui din dormitorul lipit de cel  al copiilor.

Miron s-a mirat tare. Văzuse clar că gaica era la mijloc, nu unde zicea tata. Avea pe vremea aceea doar vreo șapte ani, iar Pamela era cu doi ani mai mică.

L-au durut lacrimile mamei atunci și lacrimile ei de mai târziu. Aveau să-l doară și lacrimile tatei când mama, sătulă de țipete și palme, de reguli,  de restricții, de chipul mânios al propriului tată și de sâcâiala de picătură chinezească a bărbatului ei s-a îmbolnăvit și a fost la un pas de ducă în lumea celor fericiți. Dar după ce a scăpat, lacrimile ei s-au prelins din nou, mai rar ce-i drept, dar tot au fost. Ale tatei s-au uscat.

Cu Pamela a fost o istorie întreagă. Tata parcă înnebunise când ea a intrat la liceu. Era o fătucă zveltă, cu picioare lungi, cu sâni abia mijiți, dar fermi sub bluza bleu a uniformei, cu ochi calzi de căprioară, umbriți de gene lungi și dese. N-o lăsa în ruptul capului să-și taie părul, dar nici să-l lase despletit; așa că biata fată, voia nu voia își făcea cozi ca puștancele. După mintea lui Ghiță, bunicul, ar fi trebuit să și le încolăcească pe creștetul capului. Măcar de asta a reușit să scape biata copilă.  Într-o vreme,  a îndrăznit să își facă o singură coadă spic la spate. Ce tărăboi a făcut Maxim, păzească Dumnezeu.

– Ce fată, le-ai văzut pe alea din filme și te prostești ca ele? Ia vezi că ne supărăm rău. Pe mine nu mă faci de băcănie în oraș cu prostiile tale.

– Da ce prostii tată, ce fac rău?

– Ascultă fată, mie să nu îmi întorci vorba, că mă cam mănâncă cureaua și degetele, să știi.

Ar fi vrut Miron să intervină, să îi explice tatălui că nu e chiar așa, că Pamela nu a greșit cu nimic, dar a înțeles că nu are cu cine vorbi. Când era vorba de regulile alea moștenite din sat, cu tata nu era de glumit. Era om muncitor, preocupat de familie de copii, chiar de lectură și de propria informare, după ce a trecut la statutul de intelectual, dar obtuzitatea asta a lui i-a băgat în boală pe toți din casă .

Miron termină acum liceul. Ar fi vrut să stea de vorbă cu taică-său, să-i spună ce vrea de la viața lui, să-i explice că visul lui cel mai vis este să meargă la Școala de Aplicație pentru Forțele Aeriene “Aurel Vlaicu” –  la Bobocu. Tot liceul a avut grijă să se antreneze, să își cultive și trupul și mintea pentru ca visul lui să prindă aripi. Când i-a spus mamei, sau mai corect, când mama a aflat întâmplător și el a trebuit să recunoască adevărul, i s-a luat parcă o piatră de pe inimă. Luminile aprinse  o clipită în ochii mamei,  i-au dat speranțe. Dar luminițele s-au stins aproape imediat sub umbra spaimei ce a năpădit-o.

– Ce-o zice Maxim măi băiete? Nu cred că el ar fi de acord cu asta.

– Și dacă nu e ce? Eu trebuie să fac numai ce vrea tata? E meseria mea, nu a lui, e viața mea, la urma urmei.

În inima Teei s-au aprins artificii. Era mândră de băiatul ei. Măcar el să se răzvrătească. Să facă ce-i place, să se bucure de viață. Nu voia pentru copiii ei ceaiul de pelin al fiecărei dimineți pe care le-a trăit ea în închisoarea unei căsnicii pentru a cărei înfăptuire nici nu avea pe cine să dea vina. Plină de percepte înghițite din copilărie, a făcut mereu ce trebuia. Trebuia pentru cine? S-a întrebat de milioane de ori de-a lungul anilor. Ce știa sigur era că în nici un fel n-a fost bine pentru ea. Când i s-a propus avansarea cu condiția să urmeze facultatea la FF și i-a spus lui Maxim, bărbatul mai că a explodat.

– N-ajunge că am făcut-o eu, ție ce-ți trebuie, femeie? Ai copii, ai serviciu, ai casă, ai bărbat ce mai vrei? Ți s-a făcut de plecat de-acasă? Ia vezi!

A crezut, ca o naivă ce era, că va găsi sprijin la maică-sa, că tata Ghiță, cerberul, se dusese dincolo de ape.  Chiar dacă el ar fi vrut-o la școli înalte, acum că era măritată și cu ceva școală și cu copii nu ar fi fost nici el de acord. Dar nici maică-sa nu i-a dat în bune.

– Măi fată, eu nu știu ce să zic. Că doar ai serviciu bun, ai copii ce-ți trebuie ție școală mai mare? Are Maxim, aveți ce vă trebuie….

Se săturase Tea de lozincile astea, simțea că se sufocă. Pe Maxim aproape că nu-l mai suporta fizic la zece centimetri distanță. Când n-avea încotro strângea din dinți, închidea ochii și evada printre stele, abandonându-și trupul inert și rece în voia sorții.  Dar nu a avut putere să se lupte pentru stelele din visele ei. Când Miron i-a dezvăluit dorința lui, ceva s-a aprins în ea, un dor nebun de  desăvârșire. Și-n clipa aceea, propria-i neîmplinire s-a conturat hidoasă, în toate detaliile ei. Știa că ar fi putut face mult, mult mai mult în profesie, că ar fi putut întâmpina pe copiii ei cu mai multe zâmbete adevărate, că le-ar fi putut fi mai aproape, dacă și-ar fi găsit curajul să lupte pentru propria ei împlinire. Nu-l condamnă numai pe Maxim. El e doar purtător acerb al unor prejudecăți pe care și ea le are, chiar dacă le recunoaște sau nu.  Prejudecățile  strecurate de-o viață în mintea ei pe canalele neștiute ale tradiției și apartenenței sociale s-au izbit însă de un suflet mai răzvrătit, mai conștient de potențialul lui, dar un suflet chinuit de propria lui neputință de a lupta.

Maxim n-a avut aceste războaie interne. El a primit prejudecățile, le-a acceptat și gata. Ca bărbat și-a făcut datoria, ca tată și-a sprijinit copiii și nevasta, atât cât se cade, nu are ce-și reproșa. Poate doar spaima aceea și anii lumină distanță ce-i ghicește în ochii Filofteii în clipele lor de singurătate.  Subconștientul lui îi șoptește că undeva e vina lui, dar conștientul nu și nu, n-ar recunoaște-o în ruptul capului. Și când tabără conștiința cu argumentele ei, împrumutate din cutumele și regulile în care a crescut și pe care le-a adus cu sine la oraș, încuiate bine în sipetul minții, subconștientul se chircește în inconștient și nu mai scoate capul la lumină. Din când în când îl chinuiește câte o frântură de vis în noapte; se face că trupul lui pare să cadă într-un hău inundat de nori alburii, iar ochii Filofteii îl împing parcă cu reproșul lor tot mai adânc în marea clocotindă alb în jurul lui. Amintirea vagă a visului îi tulbură diminețile, cu un sentiment de amărăciune fără o cauză anume.

– Eu știu ce să zic Miron? – se aude Tea rostind cu glas aproape pierit. Privindu-și însă copilul, bărbatul acesta tânăr, bine făcut, cu o dârzenie în ochi pe care nu a remarcat-o până acum,  simte un val de energie care parcă-i renaște în tot trupul. Capul i se ridică de la sine, ochii își aprind lumini jucăușe în iris.

– Știi ce băiete? Dă-i înainte. Avea o vorbă tata despre oameni, care se poate înțelege și dintr-o altă perspectivă: omul acesta tace și face! El o zicea cu reproș și ton critic. Dar tu așa să faci băiete. Și vom reuși!

Miron privește mirat la femeia din fața lui. N-o recunoște. Umbra aceea ce ani buni s-a strecurat parcă pe lângă pereți, care nu părea să aibă suficient loc în casă din cauza lui Maxim și pentru ca să le facă loc lor, celor mai mici, pare să se înalțe deodată, să renască. Și în urechi îi răsună cu clinchet vesel acel și vom reuși. Simte că, dacă mama e de partea lui, are șanse de izbândă.

– Uite cum facem! Tata vrea să dai la politehnică. Foarte bine, vei da și acolo, dacă se poate. Oricum trebuie să te pregătești pentru admiterea de la aviație. Te înscrii și  dai probele și acolo.

– Păi va trebui să plec de acasă.

– Și pentru politehnică nu pleci?

– Va vrea să vină cu mine – se lamentează Miron.

– Lasă pe mine asta, voi vedea cum îl țin acasă.

– Și dacă e vreo perioadă când se suprapun probele?

–Dacă va fi așa, te vei duce la cea mai importantă pentru tine.

Nu, lui Miron nu-i vine să creadă.

– Cine e femeia asta însuflețită dintr-o dată? Unde e mama lui temătoare, îndoită de supunere și tristețe?

O vreme au știut doar ei doi despre planul cu admiterea în două locuri. Dar Pamela, fată cu instincte ascuțite, cu o capacitate de descifrare a misterelor și o imaginație aproape ieșite din comun (nu degeaba publică ea tot felul de povestioare în revista literară a școlii), l-a luat direct la întrebări într-o zi:

– Hei frățioare! Ce tot ascunzi tu cu mama de-o vreme?

– Noi… ? s-a arătat mirat băiatul ca să câștige timp pentru o invenție. Doar că își subestimează sora.

– Nu, vecinii de scară! Voi, sigur că voi! Și ca să te scutesc de o minciună, să știi că ideea ta de a te face aviator nu numai că îmi place, dar mă chiar face fericită. Stai liniștit bănuiesc ce-i în spatele tăcerii voastre și mi se pare de-a dreptul înțeleaptă. Crezi că nu voi avea și eu nevoie de acoperire peste doi ani? Lasă, că voi conta pe voi amândoi atunci!

Râde cu râsul ei cristalin și se strecoară pe ușă afară. O așteaptă un cârd de colege pe care Maxim nu le privea  deloc cu ochi buni.

– Ce are fata asta toată ziua de ieșit? Asta era întrebarea standard a lui tata, însoțită de un semn a lehamite din mână.

Nu-i vorbă,  peste ora zece seara nu îndrăznea Pamela să intre în casă, dar cu asta și Miron era de acord. Nu ar fi vrut să o știe pe sora lui în primejdie, chiar dacă orașul nu este deloc periculos, băieții însă, îi știe el cum sunt… Și el era doar fiul tatălui său, nu era de acord cu prejudecățile, dar încet-încet a înghițit și el vreo duzină de-a lungul anilor trecuți prin viață.

Ziua când a aflat că a fost admis la școala de aviație a fost cea mai fericită și cea mai urâtă din viața lui.

Mama l-a luat în brațe și l-a strâns cu putere. Așa i-a găsit tata și crezând că  i-a intrat feciorul la politehnica  pe care el o făcuse chinuit, la FF, a dat să se alăture îmbrățișării. Apoi, vestea adevărului a picat ca un trăsnet și tot așa s-au abătut și pumnii bărbatului, nu doar asupra lui, ci mai ales asupra mamei. Mintea lui Miron s-a încețoșat. Nu-și mai aduce aminte clar cum l-a trântit pe tatăl lui la pământ. S-a trezit deasupra bărbatului întins pe covor, blocându-i zbaterile furioase și strigându-i printre dinții încleștați:

– Nu te mai atingi de mama niciodată, auzi? Niciodată! Ajunge. Și să îți fie clar, nu plec să fur ci să mă fac aviator. Vreau să zbor! Să zbor!  Auzi? Să zbor dintre pumnii și țipetele matale, dintre regulile astea stupide. Știu că și acolo sunt reguli, dar eu am exercițiu îndelung de supunere.

Nu se vede, îi vine să spună lui Maxim, rămas perplex de reacția fiului lui. Dar culmea, zbaterile se termină și parcă mânia se stinge.

– Lasă-mă să mă ridic. Du-te unde vrei, e viața ta. Dă să plece. Se întoarce din drum.

– Dar tu chiar ai intrat acolo măi? Sau visezi la cai verzi pe pereți. În vocea lui Maxim e mai degrabă îngrijorare decât ranchiună. Tea și Miron parcă simt asta și-l privesc zâmbind.

– Chiar am intrat spun amândoi deodată și apoi râd, râd cum nu au mai făcut-o poate niciodată.

Și culmea, Maxim se alătură râsului lor.

Pamela, care intră pe ușă rămâne perplexă în prag. Deși în fața ei sunt toți cei trei știuți, familia ei, fata pare convinsă că a deschis o altă ușă!

Dă să iasă dar șase brațe o cheamă într-o îmbrățișare la care fata nu a îndrăznit să viseze vreodată.

Să fie un semn bun pentru următorii ei ani? Ar fi bine dar ea cunoaște și forța prejudecăților cu care lupta ei va fi de zece ori mai grea. E gata însă să lupte.  Cu alianțele va fi mai greu că, dacă pe mama putea conta, simte cu certitudine asta, pe Miron poate conta doar pe jumătate. Dar de acum are și ea armele ei.

Aleargă spre grupul îmbrățișărilor și îi cuprinde pe toți cu propriile-i brațe. Simte pe frunte sărutul fratelui, pe creștet mâna caldă a tatălui iar ochii, ochii îi râd când întâlnește privirea mai vie ca niciodată a mamei.

Ce simplă și frumoasă ar putea să fie viața!

PRIETENUL MEU A PLECAT LA ÎNGERI

Maria  închide ușa cu grija omului care parcă nu vrea să deranjeze pe cineva din casă, deși țipenie de ființă nu tulbură liniștea camerelor lăsate în plasa nepăsării de o vreme destul de lungă. Bagă cheia în broască pe dinăuntru și  o învârtește absentă. Ochii îi fug pe cadranul ceasului și se gândește febril  ”i-o fi foame săracul”. Apoi un lacrimi amare îi inundă ochii, iar pe genele lungi, picături de rouă se agață disperate înainte de a se prelinge pe obrajii palizi.

Se lasă așa îmbrăcată pe scaunul din bucătărie, cu geanta pe genunchi și cu plasa cu cumpărături la picioare. Gândul că prietenul ei bun nu mai este o sfâșie pe Maria cu puterea acelor de cactus înfipte în mătasea fină. Lacrimile îi inundă tăcut și sufletul cu puterea stâncii sfărâmate de valurile furtunii ce-aduce apa oceanului să măture pământul ce în zadar i se împotrivește.

Știe că prietenului cu blană albă și cu bot umed nu-i mai este foame, că nu își va mai ridica ochii blânzi, oglindind în ei iubirea lui nemăsurată, către femeia ce l-a iubit mai mult decât pe sine însăși.

O durere surdă o sfâșie pe Maria și o arde un dor nebun de blana curată, spălată cu grijă în fiecare săptămână. Își simte încă  sub mâna ce se abandona cu dragoste în blana moale bucuria atingerii și un suspin necontrolat i se scurge din piept, ca un șuierat de vânt trecut prin crăpături de ușă uitată de vreme.

Sună telefonul. Femeia tresare puternic cu același gând: ”îl trezește și el nu mai are nici puterea să latre”. Apoi, aceleași lacrimi nărăvașe îi curg deopotrivă pe obraji și se preling dureros în sufletul încins de dor.

Se dezbracă cu gesturi mecanice, descarcă cele câteva lucruri din sacoșă, le pune în frigiderul lăsat de o vreme gol, gol ca și casa asta, ca și mintea ce nu vrea să asimileze realitatea.

I-a fost greu Mariei, greu de tot în ultima vreme. Obligațiile de fiecare zi au ținut-o ore bune departe de prietenul ei cel mai bun și mereu s-a simțit sfâșiată între nevoia de a-i onora prietenia cu grijă și iubire și necesitatea de a-și urma propria viață cu toate problemele ei.

Vara trecută ar fi vrut să se ducă la copiii ei, la sute de kilometri distanță, să se bucure de  grădina cu pruni și meri, de iarba ce i-a mângâiat ani de zile tălpile goale, chemate de pământul reavăn în îmbrățișare tandră, să se scalde în soare și în apa râului cu unde curate și sprințare.  Dar prietenul ei nu o mai putea însoți. Și Maria a rămas acasă.

Mereu și-a spus că s-a întors lumea cu susul în jos. Ea, o femeie aflată la apus de soare, a rămas să își târâie zilele pe asfaltul trotuarelor de la oraș, în vreme ce copiii ei au  plecat să respire aerul curat al satului de munte. Și-au încropit o fermă cu vietăți crescute cu grijă și iubire, o livadă cu pomi fructiferi și o vie cu struguri ai căror boabe mari și lunguiețe par a înghiți în ele tot soarele de pe cer pentru a-l transforma în sfântă împărtășanie.

Pe vremuri, nu foarte îndepărtate, dar care acum îi par la capăt de veac, își lua prietenul cu ea, iar Viv cu picioarele lui solide alerga cât era via de mare, bucurându-se și punând bucuria în morișca ce-i învârtea coada, ca să știe toți cei din jur cât este de fericit. Îi lingea pe toți ai casei, iar pe prietena lui bună o liniștea cu capul pus în poala ei și cu laba proptită tandru pe genunchi. 

Când pe Maria începuseră să o doară cumplit genunchii, Viv își făcuse un obicei din a-i încălzi sub trupul lui întins cu grijă peste ei. ”Măi, parcă ești o mâță” râdea Maria și-l scărpina cu dragoste între urechile ridicate a mulțumire. Nu-i venea să se ridice ca să nu-i strice odihna pe genunchii ei; asta până a priceput că pezevenchiul se prefăcea că doarme, dar curios, din când în când mai deschidea câte un ochi a spionare.

La nașterea fiului ei, Maria îl avea pe tatăl lui Viv; un prieten pe care l-a prețuit și care a ajutat-o cu tot devotamentul lui. I-a însoțit anii tinereții cu blândețea lui dublată de puterea și siguranța rasei, o rasă pașnică, dar cu trăsături de ființă de nădejde, ce nu accepta nici trădarea și nici obrăznicia. I-a vegheat copiii cu grija unui bătrân sfătos care ”știe el ce face” și s-a bucurat de devotamentul lui până în clipa aceea din urmă. I se pare că a fost mai puțin greu momentul acela decât clipa   de acum, când Viv a plecat la îngeri. Poate și pentru că bătrânul prieten lăsa în urma lui puiuțul care era cu ceva ani buni mai tânăr  decât propriul ei copil. A închis  ochii, bătrânul ei prieten din tinerețe, a plecat lin fără să i se presimtă sfârșitul. Era într-o seară de vară când amândoi își făceau plimbarea obișnuită pe aleea din apropiere; ea  mereu cu zgarda în mână, dar fără a o folosi vreodată. Cățelandrul Viv de atunci, i s-a așezat în față Mariei și a stat în locul acela nemișcat până când trupul celui ce-i era rădăcină a fost ridicat pentru eternitate.

Din nefericire, Maria nu a reușit să păstreze pe nici unul dintre puii lui Viv. Așa a vrut viața să fie, să nu găsească loc și pentru pui în apartamentul mic în care femeia a rămas să își ostoiască propria-i singurătate.

Prietenul i-a fost mereu alături. Când ea s-a îmbolnăvit, Viv a vegheat-o, când a rămas fără tovarășul ei de viață, tot Viv i-a ostoit singurătatea, cu aceeași înțelegere și dragoste manifestată în feluri de neimaginat pentru o necuvântătoare.

Când nepoțica ei s-a pierdut în magazinul acela prea mare pentru niște pași atât de mici, disperarea celor ce o căutau s-a limpezit deîndată ce Viv, cel ce țâșnise de lângă ei cu înțelegerea unui înțelept ce știe ce face, s-a întors împingând ușor cu botul fetița ce o luase cătinel, cătinel prin mulțimea mărșăluind gălăgioasă pe culoarele colosului ivit în locul unde cândva se construiau mașini.

O vreme bună  Maria și Viv s-au tot dus împreună în concediile scurte ale vieții să se bucure de munte sau de mare, apoi au petrecut la copii la fermă și în cele din urmă au rămas să se bucure doar de evadările la plimbare în parcul din apropiere.

Viv se mișca din ce în ce mai greu, auzea tot mai slab, mânca tot mai puțin. În seara aceea când, la fel ca și părintele său, s-a întins pe aleea din parc și nu s-a mai putut scula, Maria l-a ridicat cu greu în brațele-i de-acum și ele bătrâne. Nu-i poate uita ochii, oglindind o tristețe sfâșietoare, cu care o privea parcă vinovat de greutatea propriului trup ce chinuia brațele prietenei sale. 

Privirea lui Viv de atunci  a urmărit-o toți anii ce au urmat acestei căderi, nu mulți dar încărcați de suferință crescândă. Bătrânul prieten parcă-i cerea iertare pentru toată grija pe care ea trebuia să i-o poarte, pentru toată tevatura pricinuită de neputința lui. Parcă înțelegea pe femeia aceasta care ajunsese să-și facă programul după nevoile și durerile lui. Nu mai putea pleca Maria mai nicăieri, iar dacă pleca îl lăsa în grijă sigură și nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu afle, prin orice mijloc la îndemână, ce face și cum este Viv. Un soi de prizonierat în iubire se instituise pentru femeia ce îl iubea necondiționat, ca o pedeapsă parcă. Se revolta câteodată Maria pe soartă, mai ales atunci cât simțea acut greutatea  de a împăca toate cerințele vieții.

Da, ochii blânzi și triști ai lui Viv i-au rămas pe retină ca o durere dulce. În orice moment când închide pleoapele își amintește cu drag bucuria lui după baie, plăcerea cu care încă mânca cele știute doar de ea că îi fac bine, liniștea cu care stătea ca ea să îl tundă, că doar pe ea o accepta, să îl mângâie (asta o primea de la toți cei dragi). Și sufletul o doare și mai tare. De fiecare dată se oprește din orice face și închide ochii. Aduce din străfund de memorie, amintiri înghesuite cu grijă și cu mare trudă. Dar cea mai dureroasă este amintirea vremii din urmă când Viv, abia respirând zăcea pe o parte, aproape nemișcat și fără reacții. Iar când durerea o arde pe dinăuntru ca un fier înroșit în vâlvătaie, își amintește ultima privire tulbure, dar parcă rugătoare  a unui suflet gata să se desprindă și care parcă cerșește celei de alături să lase ușa deschisă, că îngerii îl așteaptă.

Știe Maria că asta a fost ceea ce a vrut Viv, să plece la îngeri, să se elibereze și să o elibereze, dar cu promisiunea că prietenia și iubirea ce i-a legat vor rămâne cheie a trecerii dintre lumi.

CU CE AM GREȘIT?

Orașul doarme sub subsuoară de pădure. E toropit de căldurile care-i alungă nefiresc aerul ce cândva, acum ceva decenii, era pur și răcoros, chiar și în zilele de vară.

Mama îi spunea adesea că, pe vremuri, nu era chip să ieși în oraș fără să te plouă. Cât ținea vara nu pleca de acasă fără umbrelă la ea, că risca să se facă ciuciulete. Dar, după o ploicică rapidă și adesea vijelioasă, aerul se purifica miraculos și  chipul celor adăpostiți vremelnic pe sub streșini sau terase se lumina a prospețime. Vântul ușor și blajin, ce își făcea rondul sub lumina aceea altfel a minutelor de după furtună, usca tandru părul ud al celor mai îndrăzneți  a se încumeta în lupta cu picurii mari și iuți.

Acum, în anii din urmă, vara se sufocă în vălătuci de căldură. Toamna aproape că nu mai există; din căldurile unui septembrie sau octombrie încinse-n foc, vremea sare direct în zgribulitul iernilor ce vin. Iernile se instalează uneori pentru a rămâne, alteori doar amenință, apoi se răzgândesc și mai dau drumul unei uși de la cuptorul vremii. Pare că se vrea întârzierea vremurilor și așa întârziate, împotmolite în ițele unei morale tot mai șchioape și ale unei îndobitociri împopoțonată cu văluri de  nepăsare  .

Frunzele, colorate în frumusețea melancolică a nuanțelor de ruginiu, stau în câte un an agățate în dogoarea verii prelungite pentru a se așterne în iureș, apoi, direct sub zăpadă; alteori, trec fără zăbavă la veștedul searbăd al așteptării înghețului.

&

E vară, una din verile astea mai noi. Dar în inima Roxanei bate crivățul. Mama ei, Ana, stă ferecată de zile bune după gratiile pe care, nici în coșmarurile cele mai coșmaruri, nu și le-ar fi putut imagina ca viitor previzibil.

Ani de zile  Ana a tot spus că trebuie să se facă ceva cu valul acela de oameni ce nu iau bilet pe tren; dar cum ea și cei câțiva colegi mai vocali, au constatat că nu-s decât penibili predicatori în pustiu, și-a văzut de treaba ei, de bucățica ei de sarcini, căznindu-se să nu facă nimic ce ar putea abate vijelii asupra ei.

Dar crivățul a venit de la vârfuri, nu de munte ci de strategie. Se pusese lumea, așa deodată, pe prinderea, nu atât a celor fără bilet, cât a ”nașilor” gata să încaseze șpaga de la cei ce se urcau fluierând în garniturile tot mai hodorogite, mai murdare și mai urât mirositoare.

O razie, picată la țanc ca din cer, a găsit-o pe Ana cu câteva persoane în sectorul ei, fără bilet, fără bani, cu doar o sumă infimă încasată de ea, de Ana, cu chitanță, de la nefericiții ce făceau naveta. Așa i-a crezut Ana multă vreme, niște năcăjiți. Erau, gândea ea, amărâți ce mergeau pentru a munci pe doi lei ca să ducă ceva de-ale gurii copiilor acasă. Ea nu i-a iertat fără bilet, a luat cât au dat oamenii, le-a tăiat chitanță și i-a lăsat să-și continue drumul. Bilet nu le-a putut elibera, că oamenii nu aveau la ei atât cât prevedea regulamentul. Dar ce  a încasat a luat pe chitanță. Nu avea de unde să știe atunci că ”amărâții” erau lighioane ce se vând pe o bucată de ciozvârtă râncezită, că erau actori de doi bani puși să joace farsa murdară pentru a o pune pe ea, o victimă colaterală, de care nu-i păsa nimănui, pe canavaua luptei anticorupție. Nu avea de unde să știe atunci că momentul acela va fi blestemul vieții ei, începutul de drum către zăbrele.

Au trecut ani de anchete, interogatorii, tot felul de acțiuni ale căror rost nu-l pricepea, dar care, pare-se, aveau rosturile lor. Nici o clipă nu a crezut însă, știindu-se nevinovată, că finalul va fi cel ce avea să fie.

I-au spus să recunoască, dar ea nu avea ce. Nu luase nimic pentru ea, banii erau la stat, în baza chitanțelor; îi predase imediat după tură, că hârtiile emise se cereau onorate, chiar dacă cei din control nu au comentat nimic atunci la fața locului. I-au făcut doar un proces verbal de constatare, cum că au prins călători fără bilet în zona ei și, deși ea le-a arătat chitanțele, ei nu au zis nici pâs. Ea a făcut ce știa că trebuie făcut. Dar ce? A păsat cuiva? Acesta era , se pare, un amănunt ce nu intra în scenariu.

– Alții nu s-au încăpățânat să nu recunoască. Asta e! Dumneata nu vrei și pace. A luat omu’ doi lei, cinci lei, zece lei, cât o fi luat, a recunoscut și uite, are șanse mai multe decât dumneata care nu vrei și nu vrei.

Ce să recunoască? Nu înțelegea. Nu putea nici să mintă că a luat când nu a luat. În fața ăstora în uniformă și în instanță știa  că nu trebuie, nu se cade să spună nimic neadevărat. Atunci ce voiau de la ea?

Chiar și unii din familie au îndemnat-o să spună cum vor ăia, numai să scape. Dar în mintea ei nu putea să încapă ideea de a spune altceva decât ceea ce se întâmplase. Pur și simplu nu pricepea ce vor toți de la ea. Nici pe Roxi, fata ei cea dragă, nu a reușit să o înțeleagă când, timid, i-a cerut și ea, cu jumătate de glas, același lucru. Doar că, la Roxi, Ana a îndrăznit să țipe. Și-a descărcat pe ea tot necazul, toată nedumerirea transformată în mânie. Aproape că a avut pornirea să își abată palma pe obrazul fetei. Noroc că s-a stăpânit la timp. Au oprit-o ochii larg deschiși cu  câte o lacrimă alungindu-se din fiecare, gata-gata să se prăvale peste obrazul înroșit de emoție.

Pe măsură ce timpul trecea, numărul celor condamnați cu suspendare se înmulțea. Toți erau docilii ce-și puseseră cenușă-n cap.

”Da’ măcar ei au avut ce recunoaște. Că au luat, nu mult, doar, așa, câțiva lei, dar au fost.” – își spunea Ana cu încăpățânare.

Nici măcar nu s-a gândit femeia asta simplă și enervant de corectă la cei ce au luat, pentru ei și fără chitanțe, miliarde de lei și apoi fac plajă la mare, stau cu burdihanul la soare, se dau cu mașini scumpe chiar dacă, cuminți, mai semnează condica la poliție câte o dată pe săptămână.

Din ”lotul” lor, al nașilor corupți, unii condamnați s-au sinucis sau au murit de inimă rea, de atac de cord sau cine mai știe de ce!

Ea urma să fie achitată. Chitanța aceea, care arăta clar că ea încasase cât s-a putut de la călătorii cu pricina, nu pentru ea ci pentru compania de transport, ar fi fost probă cu putere mare. Doar că nu se putea ca cineva să fie achitat. Alte rosturi erau încurcate. Ițe și orgolii, interese și Dumnezeu mai poate știi ce anume, au făcut ce au făcut și au strâns tare năframa peste ochii justiției; i-au astupat urechile cu dopuri solide. Gura, gura-i știrbă și strâmbă nu a mai fost lăsată să se deschidă decât pentru  a da sentința definitivă de pușcărie, pentru a râde hâd că s-a îndeplinit norma.

Sunt foarte rare cazurile, venite de pe mantinelă,  când gura justiției, așa strâmbă cum e ea, se mai deschide uneori chiar cu maximă uimire. Ana le-a simțit pe pielea ei pe toate astea. A întâlnit toate ipostazele urâtului, ale stupizeniei și nedreptății. Se întreabă: Cu ce am greșit? Ce va fi cu viața mea? Ce mi-a mai rămas?

Roxana știe cât de mult suferă mama ei. Ar vrea să îi aline durerea, ar face ceva, orice numai să o scoată de acolo, din mizeria aia unde nu avea ce căuta. Nu greșise cu nimic.

După sentință, două zile și tot atâtea nopți s-au scurs cu hohote de plâns și perne ude, cu deznădejdea făcându-i  fărâme sufletul chinuit și mintea nedumerită la cele mai înalte cote. 

Prima vizită  a Roxanei acolo i s-a întipărit pe retină cu forța imaginilor ștanțate pe tricouri. Nu crede că se va mai șterge vreodată, oricâte spălături va aplica intenția ei de uitare. Va rămâne o amintire perpetuă atârnată de zdrențe de suflet amărât de viață.

Mama stătea chircită pe scaunul din față.  Parcă era mai mică, mai firavă, lipsită de apărare și de voință. Unde era mama ei cea bărbată, stâlpul familiei lor, încrederea și optimismul servit în  porții echilibrate în fiecare zi ? Femeia din fața ei părea o străină, o umbră, dar nici ca umbră nu semăna cu Mama.

–  M-au terminat, mi-au distrus viața. Nu mai am nimic, serviciu, liniște; doar rușine și datorii. Și nu știu cu ce am greșit!

Acesta a fost murmurul perpetuu al primelor minute. Apoi, parcă văzându-și, într-un târziu fata, s-a scuturat, a ridicat ochii și mâna i-a rătăcit pe obrazul plâns din fața ei, iar ochii-i izvorau încercare zadarnică de îmbărbătare, pentru că durerea gâlgâia din adâncuri. Roxana nu avea cuvinte nici să aline durerea, nici să primească îmbărbătarea care se dorea să vină fără șanse de a ajunge vreodată. Au stat privindu-se minute în șir. O mână a mamei o mângâia mecanic pe obraz; mâna fetei i-o strângea spasmodic pe cealaltă. Mama se încuiase într-o muțenie îndârjită. Nu a ieșit din ea decât când a întrebat tremurat:

– Lui Traian îi e mai bine?

Nu a vrut Roxana să-i spună adevărul. După arestarea mamei, tata a făcut o criză și a căzut la pat mai rău ca în toată perioada anterioară tevaturii juridice. Atunci mai avea măcar o speranță. Acum…

– Da mamă, îi e bine…  –  a rostit fata cu greutatea neobișnuinței de a minți în situații serioase.

Dar a înțeles imediat că mama nu a crezut-o. Ceva în privirea aceea vlăguită a licărit a spaimă, apoi s-a stins. Neputința a înfrânt până și grija firească a femeii față de omul ei, bărbatul cu care a împărțit pâinea  de decenii. S-a stins și înălțarea umerilor mamei. Mâna i-a căzut pe masa rece și murmurul acela de început s-a prelins neinteligibil dintre buze palide și lipsite și de bruma de putere de a se strânge.

&

Așa i-a rămas Roxanei întipărită în minte mama ei. Și fiecare gând la imaginea asta îi provoacă o durere pe care nu o mai poate controla. Durerea de suflet este cea mai cruntă durere, îi spusese cândva bunicul ei și abia acum înțelegea adevărul profund al acestor vorbe. Pe vremea aceea, durerea adevărată era în mintea ei doar cea de dinți! Cât și-ar fi dorit să nu le înțeleagă niciodată!

Ușa de la camera de vorbitor s-a închis în urma Roxanei cu un sunet surd al cărui ecou i-a răsunat în urechi apoi pe stradă, în autobuz, pe scara blocului spre acasă…

&

Și vine, iată, o dimineață când se trezește  cu inima parcă ușoară. Nu înțelege ce s-a întâmplat. Doar nimic nu a schimbat cursul poveștii. A auzit însă pe mulți, foarte mulți, pronunțându-se în favoarea mamei ei, oameni simpli, care au ajuns să îi cunoască povestea.

Era în autobuz, aseară, când a ciulit urechile la discuția dintre tinerii unui grup de turiști. Culmea vorbeau despre mama ei. Nu aveau de unde să știe, că ea, fiica, era acolo lângă ei. Dar ea știa. 

Vorbele lor, indignarea, analiza, cu argumente, a tot ceea ce aflaseră, compararea situației femeii cu cei cu dosare grele, sau cu aceea care furase pentru a da copilului de mâncare, dar care se dovedise a fi recidivistă, toate  au uimit-o pe Roxi. Deși aflată în miezul poveștii, nici nu se gândise la toate astea. Pentru ea durerea mamei și nedreptatea făcută pentru un om nevinovat erau singurele lucruri importante. Apoi, datoriile acumulate de când mama și-a pierdut serviciul, tăvălugul consecințelor de neimaginat în timpul vieții lor de dinainte, boala tatei, agravată după această poveste, școala cu problemele ei și grija de a nu-i mai da mamei un motiv în plus de supărare, toate i-au ocupat prea mult gândurile pentru a-i mai da timp să facă analize și comparații.

Și totuși, azi se trezește cu un soi de ușurare, cu gândul îmboldit de speranță că ceva bun se va întâmpla. Se întinde alene pe canapeaua strâmtă, depășindu-i, pentru prima dată fără să-i pese, marginile meschine. Brațele ei, alungite plăcut deasupra capului, se izbesc de măsuța ce flanchează canapeaua. Măsuța veche de când lumea adăpostește cărțile de școală după sesiunile de învățare nocturnă, înainte de stingerea ca în transă a veiozei. Aude ceva răsturnându-se dar nici asta nu contează. Nimic  nu pare a  mai conta, nici griji, nici durere, nici zgomotul surd ce se aude din camera vecină.  E un soi de horcăit – îi trece fugar prin minte, dar alungă gândul. Nu știe de ce, dar nu se va mai gândi la nimic rău, la nimic trist. Va fi bine, sigur, va fi bine! Dacă oameni străini își pun probleme în povestea mamei, dacă televiziunile  prezintă cazul, fiecare în felul ei, desigur, dar îl prezintă, un soi de încredere într-o rezolvare rapidă și pozitivă începe să îi curgă prin vene, o întărește și o face să vadă dimineața cu soare pe cer, cu răcoare și rouă, cu flori ce nu mor și cai ce aleargă.

Închide pleoapele. O lume scăldată în lumini calde îi inundă gândurile, simțurile, acel ceva din spatele ochilor care aparține doar fiecăruia dintre muritori și pe care ceilalți, în cel mai bun caz îl pot bănui dar niciodată nu-l pot cunoaște.

Într-un târziu se ridică din pat. Liniștea din casă i se pare nefirească. Nu vrea să se impacienteze, dar deschide  încet ușa camerei tatălui ei. Pe pat, trupul lui stă întins într-o poziție nefirească.  Mâna dreaptă îi atârnă inert proptindu-și degetele chircite de parchetul prăfuit. Ochii, ochii aceia dragi și încărcați de tristețe, de grijă și de spaimă, în diferitele etape ale ultimelor luni, acum privesc gol spre tavanul aflat parcă la mii de ani lumină. Cămașa are nasturii desfăcuți la piept și mâna stângă pare a trage de margini. Pieptul jumătate gol se zbate cu mișcări spasmodice dar și ele parcă lipsită de vlagă.

Roxana privește mai întâi mirată, apoi  panica o sfâșie; sufletul ei plonjează în groaza născută din ceea ce mintea, ocupată până atunci de speranță începe să-i deslușească. Mâinile fetei tremură, trupul dă să se frângă. Apoi, cu o forță care vine din durerea imensă ce o cuprinde se trezește cu telefonul în mână sunând mecanic la 112.