LIMITELE COMPROMISULUI

Compromisul este arta de a împărți un tort

 în așa fel încât fiecare să creadă

 că a primit felia cea mai mare.

 Ludwig Erhard

– Ce mă face să cred că ceva nu-i în ordine? Undeva, nu știu unde, nu știu când s-a produs un scurtcircuit. M-am străduit din răsputeri să dau fiecăruia ce am crezut că vrea să primească. Adesea disimulând, făcând compromis cu propria mea conștiință. Și totuși…

Sunt întrebări și gânduri ce-l frământă pe Vlaicu de o vreme încoace. Nu-l mai lasă să doarmă, nu-l mai lasă să respire. Toate-i merg anapoda. Parcă toți cei din jur îl condamnă și habar nu are pentru ce.

Soția lui, Valeria, o fată de bani gata la părinții ei, venită în căsnicie cu o avere considerabilă, încă sprijinită substanțial de ai ei, se arată tot mai nemulțumită. Accese de țâfnă o scutură la intervale tot mai scurte, reproșuri în cascadă vin să-i amărască viața. Și el nu înțelege de ce. De înșelat nu o înșeală, deși , Dumnezeu i-e martor că au fost atâtea ocazii și atâtea tentații. Fata aceea cu părul de aur, cu care s-a întâlnit la ultima expoziție din Madrid, mai că i s-a pus în brațe și el, pe ultima sută de metri, a dat bir cu fugiții. Nu că n-ar fi vrut, dar i-a fost frică. Nu știe de ce. Poate de el însuși, de pierderea statutului de soț al unei femei cu stare, pe urma căreia trăiește și el bine.  Are, ce-i drept, un salariu bunicel ca șef de departament, dar nu și-ar permite toate câte le fac ei numai din salariul lui. Nu mai vorbește de nevoile Valeriei care, fără coafor la fiecare două zile, fără cosmetică și fără antrenamente la sală, nu poate trăi. Și ea, prin munca ei nu aduce nici o lețcaie în casă. Nici gospodărie nu face, că nu are timp. Noroc cu menajera. Valeria e ocupată cu tot felul, nu prea are el habar cu ce, dar nici nu o întreabă. Că așa a promis, să o lase liberă să respire, să trăiască, să nu o bage în colivia căsniciei pe ea care mereu a fost liberă ca pasărea cerului. Pe vremea când a făcut jurământul acesta ea îl iubea, sau se părea că îl iubește și el… O iubea și el, dar, sincer cu sine măcar, iubea mai mult ce oferea fata aia.  Visul lui era să-l scoată din statutul lui de copil de familie medie, cu trai onest, dar fără excese. Și el și-a dorit mereu mai mult, s-a visat mai sus. Își amintește că i-a spus odată mamei:

– Un lucru să știi! Eu sărac nu voi mai fi niciodată!

Și s-a ținut de cuvânt. A găsit-o pe Valeria și gata, a văzut oportunitatea. Iar fata nu era deloc de lepădat.

Nu, pe Valeria nu a înșelat-o, cu fapta. Iar poveste cu gândul e doar o poveste. Nu-i vorbă, pe colegii lui, care se dădeau în stambă la fiecare plecare, nu i-a lăsat să vadă asta, nu a confirmat și nu a infirmat nimic. Ce? Să-l creadă mai prost? Și așa, tot îi era frică să nu ajungă chiar și ambiguitatea asta la urechile lui socru-său sau ale nevestei, că atât îi trebuie.

Socru-său îi aranjase și postul ăsta de șef în care se străduia să facă ce putea mai bine, că nu era tocmai nepregătit. Doar că i se părea prea puțin. Ar fi vrut să urce și mai sus.

Ce el nu putea fi director? Doar avea studiile necesare. Numai că pe directorul lor era greu să-l urnești de unde era. Trebuia să recunoască, nu fără ranchiună, că era și bun. Și nu știa cum dracu făcea că se bucura de un succes turbat. Ceea ce lui îi scăpa. A tot încercat să fie cumsecade cu toți cei din departament, să se pună bine cu toți cei ce reprezentau legături de muncă, să facă tot ceea ce i se cerea și se considera chiar bun în asta. Atunci de ce nu se bucura de același succes? De ce oamenii păreau a nu da doi bani pe el?

Când i-a cerut, cât a putut el de frumos, scorpiei ăleia de la personal să angajeze pe una de i-o recomandase un partener cu ștaif, aia s-a uitat lung la el și l-a întrebat obraznic:

–  Dumneavoastră știți ce vorbiți? Cum s-o angajăm pe cucoana aia?  N-avem destule pițipoance deja? Ne mai trebuie încă una?

Adică ce-i păsa ei că e pițipoancă? Dacă avea spate și spatele putea fi de folos instituției ea ce treabă avea? Și era departamentul lui, nu al ei.  Dar a cedat diplomatic, fără prea multe comentarii, că nu voia să se pună rău cu scorpia. Cine știe când va avea nevoie de ea?

Sau când a propus mărirea de salariu pentru Gelu, directorul i-a spus fără rezerve:

– Nu e momentul acum. Lasă pe altă dată.

De ce el să lase și când s-a dus subalternul lui, nea Gogu, cu aceeași cerere, pentru același Gelu, directorul a fost imediat de acord?

Dacă face o propunere pentru vreo mișcare în departament, pentru vreo acțiune îi vede pe toți că lasă privirea în pământ și nu scot o vorbă. Dacă insistă, se găsește totdeauna câte unul să aducă argumente cum că nu e bine așa și toți restul îi țin tira ăluia. E drept că argumentele lor stau în picioare de cele mai multe ori, el nu le poate contrazice, dar el chiar nu are niciodată dreptate?

Și socrul lui, ca și maică-sa Valeriei, și ăștia parcă îl văd ca pe-un valet al prețioasei creaturi. Și asta doar de o vreme încoace că la începuturi, Doamne, ce-i mai cântau în strună! Din flăcăul lui tata nu-l scotea bătrânul și acum… L-a auzit cu urechile lui spunându-i Valeriei:

– Nu-l lua și pe ăla cu tine la prezentare că prea e fără culoare! Tu trebuie să strălucești! Mai bine ia-o pe prietena aia a ta, Cornelia sau cum o cheamă. Nici aia nu are deloc culoare dar, prin contrast, te scoate pe tine mai bine în evidență, pe când Vlaicu are efect contrar, că e bărbatul tău. Zău, acum îmi pare rău că te-am lăsat să te măriți cu ăsta. Puteai găsi și tu unul mai briliant!

– Ce-ai fi vrut, dragă, să-l iau pe Briliantul? Lasă că-i bun și Vlaicu. Măcar nu-mi dă de lucru. Stă în banca lui.

De la discuția asta au început toate necazurile lui Vlaicu. Adică cum stă în banca lui? Da ce el e școlar? Și ea profesoară? Lasă că-i arată el! Dar tot el se sucește. Nu-și poate permite s-o piardă, că s-au dus avantajele. Și totuși… ceva trebuie să facă.

 E zece seara. Pe noptiera de lângă pat ceasul ticăie enervant. E târziu în noapte și Valeria nu a ajuns acasă. Sună telefonul:

– Hei, Vlaicu? Ce faci dragă, dormi?

– Tu ce zici? Ți se pare că dorm?

Pare că nu-l aude, sau oricum nu bagă în seamă replica lui.

– Vezi că eu întârzii în seara asta. Sunt cu tata la o prezentare.

– Și eu de ce nu știu? – vrea Vlaicu să întrebe dar discuția dintre ea și taică-său îi reînvie dureros în minte.

– Nu-ți face griji, mă aduce șoferul lui tata acasă, că nu mi-am luat mașina. Tu poți să te culci.

Vlaicu simte cum i se urcă sângele în tâmple. Îi stă în gât o replică tăioasă. Dar tace. Aceeași păcătoasă tendință spre compromis îl amuțește. Vrea să îi spună totuși ceva, dar în auz sunetul intermitent al tonului întrerupt îi taie elanul.

Se ridică pe marginea patului și își proptește brațele pe cuvertura răvășită. Capul îi cade în mâini și deodată, un șuvoi de lacrimi îi udă obrajii. Nu-i vine să creadă. Nu-și amintește să mai fi plâns din seara aceea în care, în excursie cu colegii el nu a putut merge la bar cu ei că nu avea destui bani la el. O ciudă imensă l-a cuprins atunci și, după ce a pretextat că nu se simte prea bine, în dormitorul liceului unde erau găzduiți, a plâns amar. Dar și-a jurat să nu se mai întâmple asta niciodată. S-a așezat pe patul de cămin, întins, cu fața spre tavan și s-a lăsat să viseze. S-a văzut într-un costum de culoarea fierului curat, cu cravată elegantă, coborând dintr-o mașină de mașină în fața unui hotel impunător. Nu-și aducea aminte în ce film sau în ce poze văzuse toate astea. A avut grijă însă ca, mai târziu, să aibă și costumul acela și mașina de mașină și să coboare mândru în fața nu doar a unui hotel, ci a cât mai multora. L-a costat ceva asta, dar a meritat.

– A meritat oare? – se întreabă acum ștergându-și cu ciudă lacrimile de pe obraji.

Ce are el de fapt? Nevastă? Nu prea. Copii? Nici unul, că strică silueta și soacră-sa le-a spus că nu se merită. Cel puțin nu încă… și au trecut vreo patru ani de când s-a băgat la jug. Părinți? Da, pe ei îi are, doar că ei nu-l mai prea au pe el.

Dorul de apartamentul acela modest de cartier îl inundă încet. Cu mirare se oprește din plâns.

– Da asta voi face!

Pune mâna pe telefon și sună.

– Sărutmâna mamă! De când nu i-a mai spus așa?

– Vlaicu, ce e mamă? S-a întâmplat ceva? Simte îngrijorarea zbârnâind în glasul pe care-l știe de-o viață, sau chiar de dincolo de ea.

– Nu mamă! Nu s-a întâmplat nimic. Doar că mi-e dor de voi.

– Măi băiete, ce-i cu tine? Nu-mi spune că nu-i nimic, că nu ești tu!

Da, nu era el cel din ultimii ani, cel ce-și vizita părinții la câteva luni odată și suna tot cam așa. Noroc că-l mai sunau când mama, când tata. Și de câte ori vedea telefonul lor se întreba:

– Ce mi-or cere oare?

Acum realizează cât e de nedrept. Oamenii aceia nu i-au cerut niciodată nimic. Doar să dea câte un semn, să știe de el.

– Mamă, pot veni până la voi? Chiar mi-e dor!

Mama îl așteaptă în prag. I-a văzut mașina pe geam, pândind venirea lui. Simțea ea că ceva nu e bine cu Vlaicu. Nu-l apuca pe el dorul așa, tam-nisam. Cu capotul tras peste cămașa de noapte mama îl privește îngrijorată.

– Ce e copile?

– Copile! Da! Pentru mama tot copil am rămas, –zâmbește Vlaicu în gând și o strânge în brațe.

– Nimic mamă, doar că mi-a fost dor să aud iar acest copile!

Intră apoi în casa care până în urmă cu ceva ani i-a fost acasă, și un sentiment de liniște și pace adâncă îl cuprinde. Mama pune mirată în glastră buchetul de flori pe care l-a adus Vlaicu. Era buchetul pregătit, conform tradiției săptămânale, pentru Valeria. L-a smuls cu ură aproape din glastra care-l adăpostea pe servanta din holul imens de la celălalt capăt al orașului. Dar mama nu avea de unde să știe asta și nici nu avea de gând să îi spună.

Se așează pe canapeaua din sufragerie unde tata, bătrânul cu chip blând și obosit, îi face semn, bătând cu palma ușor pe cuvertură, să stea și el. Mama se așează și ea alături, ca-n copilărie când urmăreau împreună câte ceva la televizor.

Se lasă tăcerea. Nici unul nu are curajul să înceapă vorba. Până când mama, cu nerăbdare și grijă întreabă:

– Ești cumva bolnav, mamă?

Zâmbește. Zâmbește printre lacrimi ce-i apar în ochi, dar le împinge cu strășnicie înapoi.

– Nu mamă! Am fost, cred, tare bolnav. M-am îmbolnăvit de boala compromisurilor mamă.  Dar în seara asta stau cu voi și mă voi face bine.

Nu înțelege mama prea bine despre ce este vorba, nici tata nu înțelege. Doar intuiția le spune că-și vor regăsi băiatul.