Sub bratele lui Iisus

           Soarele apune azvârlindu-se parcă în ocean sub privirile Pietrei Frumoase (Piedra Bonita) și ale Fraților Gemeni încleștați în moțuri de stâncă. Pe terasa apartamentului din Urca, Leonardo  își trage un fotoliu aproape de balustrada din sticlă transparentă prin care oceanul își proiectează albastrul neliniștit. Umbre prelungi sunt aruncate pe ape de nori răzleți care pe cer aproape nu se văd. Patru siluete de cocotieri se semețesc după balustradă și privesc cu invidie la prelungirea terasei în piscina care, privită de sus, pare a se termina direct în apele oceanului. Și oceanul însuși pare cuibărit undeva jos, sub coama de coastă.

           Leonardo se trântește pe una din pernele pătrate și moi, aproape vărsând lichidul de culoarea chihlimbarului din paharul strâns între degete. Maxilarele îi sunt strânse într-o încleștare cu rădăcini în sufletul lui făcut țăndări. Se uită în zare. Corcovado își unduie cocoașa sub năframa azurie și dă libertate brațelor lui Iisus să domine cerul și pământul. Muntele, așa cocoșat cum e,  se profilează mândru pe umbrele înălțimilor din spatele său și se pare a se prelungi spre apele oceanului cu alte două cocoașe. Este Bucățica de Zahăr pe care cine vrea poate urca nu cu lingurița de ceai, ci cu o telecabină mai tot timpul luată cu asalt.

           Umbrele acelea semețe și de neclintit îi dau forță lui Leo. Și ele se avântă dincolo de ape gata să țină cerul pe crestele lor și pe brațele Mântuitorului.

           Vederea din zare s-a constituit poate ca principal motiv al achiziției acestui apartament, pentru că deschidea ochilor lui Leo perspective spre înălțimi și speranță de ocrotire.

Undeva în livingul ce parcă prelungește spre interior terasa, pe o canapea de culoarea argintului, Helena s-a tolănit de ceva vreme cu o carte în mână. L-a văzut pe Leo traversând încăperea prin spatele canapelei, dar încrâncenarea de pe chipul lui a oprit-o să-și facă simțită prezența. Își cunoaște foarte bine fratele mai mare și știe că expresia asta a lui nu prevestește nimic bun. Ce o îngrijorează este frecvența cu care o regăsește în ultima vreme pe chipul lui Leo. Simte că este o altfel de încrâncenare decât a băiatului abia scăpat de adolescență ce a plecat acum mulți ani de acasă.

A părăsit atunci  așezarea mică din Parana, rătăcită printre coline cu iarba arsă de soare, a plecat să-și caute norocul undeva mai la nord, pe coastele Atlanticului. După ce a fost în excursia aceea la Monjolinho  și apoi a văzut stânca cu nume de piatră frumoasă ce i s-a părut sora din Rio a acestui munte, hotărârea lui a fost luată. Sufletul  îl chema să cunoască lumea, să facă ceva, nu știa exact ce, dar să facă. Trebuia să iasă dintre ierburile acelea arse de dogoare. Simțea dureros nevoia de a scăpa din sărăcia familiei lui adăpostită de căsuța în care abia încăpeau el, fratele și surioara împreună cu părinții. În ultima după-amiază petrecută acolo, Leninha, atunci doar de vreo opt anișori, l-a văzut trântind pămătuful cu care dădea cu var trunchiul pomului de la poarta și intrând cu furie în casă. Apoi i-a simțit brațele înconjurându-i căpșorul ascuns la pieptul lui și sărutul fugar pe păr. Și dus a fost. Era singura care l-a văzut plecând și singura care i-a urmat într-un târziu. 

După câțiva ani buni de liniște totală, mai bine de doisprezece, când părinții și frații îl credeau mort și îngropat printre străini, în fața  porții lor s-a oprit o mașină necunoscută, din care a coborât un flăcău înalt, bronzat, cu plete castanii legate îngrijit la spate. Ochii lui căprui au privit gânditori casa mică rămasă parcă încremenită în timp. Doar riduri adânci în tencuială arătau cumva trecerea anilor. În poarta cu zăbrele de metal vopsit în maro s-au grăbit figuri recunoscute cu greu și care păreau a privi la un străin. Doar chipul mamei ivit de sub șopronul din fundul curții a deschis ochii a mirare și s-a acoperit cu palme muncite. Apoi ochii aceia mari, încărcați de lacrimi s-au deschis a bucurie. ”Leonardo”, un nume îngropat în suflet, a scăpat printre buzele femeii și apoi un resort nebănuit a propulsat-o spre poartă cu brațele larg deschise.

S-a întors Leo și întoarcerea lui a însemnat și o altă eră pentru familie. Nu au înțeles ei prea bine ce a însemnat viața fiului rătăcit, dar clar că nu mai era sărăntocul care plecase. Tata s-a temut că s-a apucat de rele, că banii vin din buzunare negre, dar îl știa pe feciorul lui crescut cu grija de cinste și de muncă, îi urmărise seriozitatea cu care a învățat chiar dacă școala de acolo de la ei nu era cea mai acătării din lume. Mereu a știut tata că visurile lui Leo sunt înalte, de aceea nu s-a mirat foarte tare când a plecat. Doar tăcerea aceea de ani l-a amărât și l-a lăsat fără speranță.

Au stat amândoi de vorbă o noapte întreagă, doar ei doi. Și chipul tatălui s-a înseninat. Știa că feciorul lui nu minte, a aflat tot zbuciumul acelor ultimi ani, munca turbată, sărăcia și pericolele prin care a trecut, tenacitatea cu care și-a urmat visul. Nu a înțeles foarte bine tot ce i-a povestit, pentru că vorbea despre o lume care bătrânului îi era departe de minte și de inimă, ale cărei mecanisme de evoluție erau complet străine lumii lui pierdute printre coline și pe ulița cu case pipernicite. Tot ce a priceput era că fiu-său făcuse școală, greu, cu câte două munci deodată, dar făcuse, că acum lucra ceva la o firmă unde era un fel de șef. Văzându-i mașina și ce a scos din ea cadou pentru ei, precum și teancul de bani  ce i-au poposit în mâinile bătătorite și după ce i-a ascultat povestea privindu-l adânc și tot timpul în ochi, l-a crezut. Și nu a greșit, pentru că Leo nu ascundea nimic rău. Poate că a trecut doar, cu discreție, peste ceva dureri neuitate, dar ascunse în străfund de conștiință; era vorba despre cele mai crunte dintre suferințele din anii lui de ascensiune. Le-a lăsat sub năframa tăcerii doar pentru a nu-l amărî pe cel ce-i era tată. Ce să îi fi spus ? Câte zile, săptămâni, luni a stat flămând? Câte nopți a dormit pe bănci în parcuri, prin holurile unor blocuri în construcție? Câte bătăi a mâncat și cum i-a ocolit pe cei ce erau cu adevărat pierduți? Cum a reușit să scape de tentația răului? Cum Dumnezeu i-a întredeschis niște porți pe care el, cu credința lui în sine și în visul lui, a știut să le deschidă tot mai larg, chiar dacă asta l-a costat și sănătate și somn și durere? Dar  șansa i-a adus un al doilea părinte, profesorul lui din facultate care l-a îndrumat, l-a susținut și l-a învățat să vadă mereu seninul printre coroane de cocotieri și brațele lui Iisus cuprinzându-l. Și i-a rămas părinte, i-a rămas prieten toți anii ăștia. Iar fiul lui, la început reticent, i-a fost apoi ca un al doilea frate…

Helena a venit după doi ani la Rio, la chemarea fratelui ei pe care l-a iubit mereu și a cărei preferată s-a simțit fără echivoc. De celălalt frate și de părinți a avut Leo grijă acolo la ei în sud vest, că ei nu au vrut să plece de acasă. Le-a renovat Leo casa părinților, tot pentru că ei nu au acceptat în ruptul capului să o părăsească. L-a ajutat și pe fratele, însurat și devenit tată între timp, să aibă un cuib al lui. Dar ei nu au venit niciodată să vadă pe unde s-a aciuit fiul cel mare. Peticul lor de cer și de pământ le-au stat mereu deasupra capului și sub picioare. Unde să plece ei în lumea aia pe care nu o știu și nici nu au de ce s-o cunoască? De ce să plece?

 –  Voi nu ați vrea să vedeți unde s-a așezat copilul? erau întrebați adesea. Iar după plecarea Helenei, întrebarea revenea tot mai des și de la alții și de la ei înșiși. Dar răspunsul a rămas mereu același: unde să ne ducem noi, cu ce ajutăm noi de ne-om duce, ce s-a alege din noi de-om pleca de acasă, de aici din locul nostru, în care Dumnezeu ne-a pus și noi n-om avea a-l părăsi?

Acum Helena și Leonardo locuiau într-un spațiu cum fata nici în filme nu văzuse; ei doi, numai ei doi pentru că Leonardo era însurat doar cu munca lui. De obicei era senin, dar de o vreme ceva i-a întunecat constant ochii și fruntea.

 

Prima locuință a lui Leo a fost o odaie închiriată pe o stradă cu nume de Euclide stâncos, șerpuind cu unduiri din coapse de dughene pe buza dealului. Pe panta înverzită de deasupra se cățărau case  gata-gata să cadă.

Odaia era cât o cutie de chibrituri, avea un geam  doar cât să fie. Ajungeai cu greu la ea, după ce treceai de magazinul de la stradă, care vindea de toate. Nu era cine știe ce, nici măcar prin comparație cu căsuța amărâtă lăsată în urmă pe dealurile copilăriei. Dar era un palat pe lângă scările reci, băncile tari, cutiile de carton în care a petrecut atâtea nopți, o vreme lungă  ce au urmat după plecarea de acasă.

A reușit să - și închirieze odăița asta după ce și-a luat primul job, amărât, dar care-i dădea mâncare și uite, un tavan deasupra creștetului. Iar liniștea treptat câștigată l-a lăsat să-și caute drum către studiu. I-a fost greu, al naibii de greu; și nu atât ca să poată învăța, pentru că, deși era departe, se ducea la biblioteca publică din Centro Rio. Apoi a reușit să intre și la universitate la bibliotecă făcând mici corvezi administrative și câștigând bunăvoință. Problema era că, stând pe stradă, nu putea să-și păstreze curățenia și-i era nu știu cum să intre în bibliotecă cum dădea Dumnezeu. Mutându-se într-un loc al lui, Leo putea să aplice tehnicile de acasă, unde nu avea cine știe ce condiții, dar regulile de igienă erau respectate strict sub ochii exigenți ai mamei.

Mult mai târziu, după ce, cu sprijinul bătrânului profesor, a petrecut câțiva ani în căminul universitar și și-a finalizat studiile, primii ani de profesie i-au dat posibilitatea închirierii unui apartament ceva mai acătării în Copacabana. Se afla pe una dintre străzile perpendiculare pe linia oceanului, stradă ce se termina în coamă de pădure. Apartamentul avea aer de garsonieră cu un plus de încăpere fără geam și se afla într-un bloc nu tocmai nou și nici prea ochios, așezat lângă multe altele ce străjuiau strada cu nume de republică sud americană. Bucuria lui cea mare era că fereastra  minusculă spre lume se deschidea în strada umbrită, la poale de edificii, de arbori ce și azi   își întind emoționați crengi cu degete de frunză spre albastru, să-l mângâie.

Leo a conștientizat curând un fel de foame de spațiu, de confort, de așezare ca oamenii… așa cum visa în copilărie când se întindea în iarbă cu ochii spre Ursa Mare și cu gândurile transformate în vise frumoase îmbinate în cioburi de caleidoscop al  viitorului.

Și asta poate avea rădăcini adânci în insomniile nopților de școlar înghesuit de fratele mai mic în pătuțul din camera meschină a copiilor, unde se auzea puternic sforăitul tatei după zile istovitoare de muncă. Nopțile acelea răsucea în minte pe toate părțile imagini văzute la cinematograf cu case frumoase, apartamente spațioase în care oameni cu școală (cel puțin asta era condiția stabilită de el cu fermitate!) se lăfăiau și păreau fericiți. Chiar dacă filmele sau reportajele văzute nu relevau cu adevărat fericirea personajelor în cauză, mintea lui Leo refuza să vadă vreo legătură între poveștile uneori triste, alteori de-a dreptul macabre și frumusețea acelor locuințe la care visa, visa cu ochi închiși strâns sau deschiși cu speranța copilului naiv dar  îndârjit.

Foamea asta de lărgime l-a purtat în repetate închirieri, cu spațiu din ce în ce mai mare, chiar dacă, a fost nevoie de mulți ani până să ajungă la o locație cât de cât acceptabilă. Iar când situația financiară i-a permis, cu o muncă acerbă, încăpățânată, fără pauze și fără răgazul de a-și ostoi sufletul, un pansament pentru acest suflet a fost primul apartament  mai luxos cumpărat în Butafago. De când l-a luat însă, a dat drumul visului mai departe spre locații râvnite în Urca, Leblon, Ipanema sau Joa. 

Și, când după doisprezece ani lungi s-a întors acasă, vreo trei nu a putut face mare lucru pentru că i-a ajutat pe ai lui.

Dar cum s-a ivit ocazia și-a cumpărat apartamentul din Ucla, cu vederea lui superbă spre mărimile munților din acest loc binecuvântat. Helena a stat puțin timp cu Leo în Butafago. De ceva vreme s-au mutat aici. E ceva cam departe de Gávea, unde e P.U.C., universitatea unde învață ea. Face cam o jumătate de ceas de condus, dacă o ia pe Bulevardul Atlantica, pe unde îi place așa de mult.  Lasă să curgă oceanul în stânga, cu faleza lui încremenită în unduiri de pietre cenușii, și se ia la întrecere cu hoteluri și blocuri cu apartamente de lux pe dreapta; e trecerea prin cea mai frumoasă zonă a orașului, după părerea ei. Cât și-ar dori s-o aducă și pe mama aici.  I-a povestit de statuia aceea sublimă ce ține cerul pe umeri și binecuvântează frumosul de la poale, i-a vorbit de zgomotul ritmic al oceanului, de restaurantele de pe faleză. Dar ce nu i-a povestit?  Spera că doar-doar i-ar trezi curiozitatea și dorința de a își vizita copiii. S-a izbit mereu de aceeași cerbicie din care nu mai crede că îi poate scoate: Unde să ne ducem? Noi aici ne-am învățat, dacă veniți voi și dacă mai vorbim și la telefon (că acum aveau) e numai bine. Nu mai trebuie să ne urnim și noi de-acasă.

&

Orice ar fi putut crede Leo dar că Murilo, fratele lui din Rio, băiatul bătrânului profesor îl va trăda vreodată, asta nu. Îl luase la el la firmă, la rugămintea tatălui, pentru a-l ajuta să se așeze și el după perioade de rătăcire și pierdere în alcool. Părea că totul revenise pe linia de plutire până când ura a izbucnit ca o lavă, s-a rostogolit în vorbe crâncene, s-a revărsat prin ochi înroșiți. N-a înțeles Leo ce anume a declanșat sentimentul acela profund rău și dureros, mai cu seamă că nu l-a ghicit niciodată. El a fost mereu protectorul lui Murilo, confidentul lui, mediator în relațiile cu tatăl. Profesorul era  un personaj auster, demn și uneori rigid, dar extrem de drept. Leo cel ce fusese unul de-al casei, acum dintr-o dată constata că mama lui Murilo și fiul ei se arătau cei mai mari dușmani ai lui. Dacă ar fi simțit  un cât de mic semn de respingere, o undă de neîncredere, nu s-ar fi băgat în familia lor. Sprijinul dat de profesor în afara familiei îi era mai mult decât suficient. Uneori chiar a simțit ca pe o corvoadă nevoia de a ține echilibrul într-o familie ce părea construită pe nisipuri. S-ar fi lipsit bucuros, doar că datoria de a plăti cumva binele făcut l-a determinat să se implice cu recunoștință și dăruire.

Privea valurile subțiri încrețite de vânt în piscină și oceanul  înfuriat parcă odată cu sufletul lui, învolburându-se în valuri sparte cu înverșunare de țărm.

Unde-o fi   Leninha? se îngrijorează el dintr-o dată. De când a adus-o pe soră-sa în orașul acesta mare pe care-l iubește cu tot sufletul lui, nu prea a mai avut liniște. O știe copil cumva sălbatic, neînvățat cu o lume așa diversă, cu gama de pericole de la tot pasul, dar contează pe esența tare din străfundurile ei, născută din rădăcinile venite de la părinți, de la iubirea lor și decantată prin educație.

Începuse facultatea la P.U.C. iar fratele ei era mai mult decât ar fi putut ea să viseze. Era stâlpul de care avea nevoie să își așeze catarge pentru vise. Și până acum Leninha a fost al doilea diamant pe care Domnul i l-a dăruit în viață, după bătrânul profesor. Acesta i-a fost lui catarg și el se dorea catarg pentru fata asta cu chip de înger. Înaltă, cu un trup sculptat, cu piele măslinie și mers de o eleganță naturală  ieșită din comun, cu ochi mari negri și adânci, Helena nu este doar frumoasă ci, mai cu seamă, de o inteligență remarcabilă. S-a temut ea că la venirea la Rio școala de provincie unde a învățat nu o va  ajuta să facă față cerințelor universitare. Dar fratele ei a fost lângă ea și a ajutat-o să învingă orice dificultate.

In parcul universitar Helena stă adesea pe o băncuță ascunsă la umbră de bambuși. Acolo se ascunde de toți și toate pentru că, deși fire sociabilă, ceva din adâncuri o cheamă din vreme în vreme la solitudine, la reflectare în sine. Acum, se ascunde la umbra culcușului din canapea și nu îndrăznește să scoată un sunet. Parcă niciodată Leo nu a fost așa înnegurat. Și privirea aceea aruncată înspre apartament parcă în căutarea ei nu are căldura-i cunoscută. Furtună de mânie clocotește în spatele pleoapelor. Îngrijorarea o cuprinde și dă să se ridice, dar Leo trece vijelie pe lângă canapea și dispare. ”Unde s-o duce Deus”?

Cu teama în suflet pentru Helena bărbatul nu se poate scutura de uimirea reacției lui Murilo. Și mai ales ale mamei lui, senhora Madalena, pe care o înțelege și mai puțin. Măcar Murilo are mintea tulbure de atâta alcool, droguri și alte alea, dar senhora? Întotdeauna a admirat eleganța acestei femei chiar dacă de ea nu s-a putut apropia mare lucru; un zid de gheață a înconjurat-o mereu, o gheață ce se spărgea în cristale mici, abia vizibile doar în preajma fiului ei. Iar acum, de când cu izbucirea aceea turbată parcă zidul tot s-a spar pentru o clipă în țurțuri mari, tăioși ce i s-au înfipt lui adânc în suflet.

Bătrânul profesor era de o vreme la pensie și petrecea mult timp undeva în nord de Rio, în apropiere de Vitoria din Espirito Santo. Mai colabora cu Universitatea Federala din zonă. Leo nu știe că acolo e o zonă nu mult diferită de locurile lui natale. Nu înțelege foarte clar nici  de ce a plecat bătrânul din Rio după o viață trăită în orașul acela pus parcă pe pământ sfânt, în ciuda păcatelor ce-l inundă. Nu  a plecat de tot, dar adevărul este că vine din ce în ce mai rar. Uneori are senzația că mai degrabă ține legătura cu el decât cu ai lui. ”Oare ăsta să fie motivul urii celor doi?” Gândul îl străpunge ca o suliță rece.  Nu simte că ar avea vreo vină, chiar de ar fi așa. El nu a subminat în nici un fel legăturile interne ale acelei familii.

Se oprește în pragul unuia dintre dormitoare, apoi se aruncă pe patul larg lovind cu brațul întins statueta feminină ce străjuiește veioza de pe noptiera acelei părți unde ar trebui să stea  cineva cine nu există în viața lui... soția.

”Oare să fie relația mea cu don Horácio de vină?” Nu vede vreun motiv să considere asta și totuși…  Își amintește chipul bătrânului Horácio  pe holurile sanatoriului de recuperare, mai gârbovit și mai întunecat decât l-a văzut vreodată și privirea de vânt înghețat aruncată de nevasta lui, Madalena, când l-a găsit pe soțul ei cu mâna pe brațul lui Leo, parcă în căutare de sprijin.  Schimbarea aceea de direcție de mers fără a saluta măcar, capătă în mintea lui acum o altă semnificație. O mulțime de alte lucruri pe care nu le-a remarcat, sau nu a vrut ă le bage în seamă, vin să completeze puzzle-ul gândurilor. Apoi își amintește după amiaza aceea când l-a adus pe Murilo acasă, beat mort, pus pe harță, mai să-și lovească tatăl, tratând-o pe femeia ce-i era mamă ca pe o mobilă ce-i sta în calea pașilor împleticiți. Din străfund de memorie privirea de gheață a femeii răzbate prin vreme și din nou i se pare că au trecut pe lângă el multe momente de viață pe care le-a ignorat. De când a plecat bătrânul profesor, pe Murilo l-a văzut mai rar, chiar dacă teoretic lucrau la aceeași firmă, iar pe la ei pe acasă nu s-a mai dus.  Aseară l-a sunat don Horácio și l-a rugat să meargă la Joa  pentru că nu reușește deloc să ia legătura cu ai lui. L-a căutat pe Murilo la firmă și așa a aflat că de ceva zile nu a mai venit. S-a speriat.  După muncă a sunat la poarta vilei,  fără să bănuiască uraganul ce se va abate asupra lui. I-a deschis Xande omul de casă, un soi de ins bun la toate, care venea în fiece dimineață dintr-o favelă și-și petrecea ziua făcând tot ce era nevoie, dar, mai cu seamă asigurând securitatea celor din vilă.  L-a salutat cordial pe Leo, pentru că ținea la el. În primul rând Xande îl iubea pe bătrânul Horácio, cu dragoste de frate mai tânăr, cu recunoștința celui ce era conștient că familia lui toată îi era datoare profesorului. Acesta i-a asigurat un venit mulți, mulți ani, siguranță pentru el și ai lui. Și totuși, Leo a simțit o oarecare stânjeneală în salutul bărbatului. A dat să intre dar parcă nu i s-a dat în bună.

 – Don Leo, bună ziua…

– Bună  Xande, aș vrea să vorbesc cu signora Madalena și cu Murilo, sunt acasă?

– Păi ….

– Nu sunt? S-a întâmplat ceva? Don  Horácio este tare îngrijorat că nu a putut vorbi cu ei….

– Da, nu vor să vorbească cu dânsul…și nici cu dumneavoastră…

– De ce? Leo este mai mult decât mirat.. nu a avut niciodată vreo altercație cu doamna, iar pe Murilo îl considera ca pe un frate.

–Păi…..

– Uite ce e Xande,  ce îmi ascunzi?

Până să răspundă bietul om, mașina roșie a doamnei Madalena s-a oprit scrâșnind în dreptul porții dând să iasă din curte.

– Ce mai cauți aici Leo..? Nu ai înțeles că nu ești binevenit? Gata s-a dus pomana.. s-a dus vaca de muls, dacă vrei du-te după ea acolo la Espirito Santo unde s-a topit, că aici nu ai ce căuta.

Pe scaunul din dreapta Murilo se ascunde sub coama de păr vâlvoi, cu ochi răi și cu un rânjet tâmp. Doamne iar e drogat, gândește Leo și o durere îl fulgeră în stomac.

– Du-te la dracu,  aude de sub claia de păr și apoi vede mașina țâșnind pe lângă el, iar doamna de gheață nu îl mai învrednicește nici măcar cu o privire.

Rămâne locului, pironit, cu sprâncenele ridicate a mirare, nu înțelege nimic. Mai ales pe Madlena nu o  înțelege, că bietul Murilo ce să spui despre el? În starea în care părea că e nu era nimic de așteptat.

A dat să plece dar Xande l-a oprit.

– Așteptați puțin, am o scrisoare pentru dumneavoastră. Mi-a lăsat-o doamna și Murilo mai demult, dacă cumva treceți pe aici.

A dispărut în căsuța de la poartă și a revenit în fugă cu un plic maroniu, de hârtie ieftină. Nu era un plic obișnuit în familia profesorului. După ce a citit cele câteva rânduri a înțeles că și el exprima o intenție clară de punere la punct.

Scrisoarea era scrisă de Murilo și asta l-a șocat.

Leo,

Cred că a venit vremea să înțelegi că ești doar un biet sărăntoc pe care tata l-a ținut destul în brațe, i-ai luat destul, m-ai îndepărtat de el, așa că ai face bine să te cari dracului din viața noastră. Să îți intre în cap că averea noastră vine mai mult din partea mamei, iar dacă crezi că te vei alege cu ceva din ea poți să îți iei gândul, că nu e nimeni fraier. Doar blegul ăla bătrân care s-a dus să plângă lângă sărăntocii lui din nord, acela e fraier dacă crede că ne face pe mine și pe mama.

Așa că salut bătrâne, eu am scăpat de dădacă…

Să-ți fie de bine!

Să nu mai dai pe la noi că punem câinii pe tine. Mama nu glumește.

Murilo

P.S.

Plicul acesta sper că îți arată cât valorezi….

A rămas Leo cu scrisoarea în mână multă vreme la poarta vilei.

Xande îl privește cu tristețe, bănuind ce scrie acolo, după ce a fost martor la atâtea certuri dintre profesor și nevasta lui care îi reproșa într-una că s-a ocupat mai mult de amărâtul acela din păduri decât de copilul lor, că din cauza asta a luat-o Murilo pe arătură, că nu i-a fost tată, deși așa a promis, că s-a ocupat de oricine altcineva, de  studenți, amărâți fără căpătâi … numai de Murilo nu.  Și Xande știa că nu e drept să i se reproșeze profesorului asta și nici lui Leo.  Numai de câte ori știa el că bărbatul acesta tânăr din fața lui și-a sacrificat din timp, din bani chiar, deși nu avea mulți, pentru a veghea asupra lui Murilo. Și mai știa Xande că Leo nu era un profitor. L-a văzut refuzând banii profesorului, refuzând orice alt ajutor decât cel pentru învățătură. Îl stima pe omul acesta, dar ce însemna stima lui pe lângă ura cucoanei aceleia plină de nazuri, rece ca iernile polare și după părerea lui fără nici un rost pe lumea asta. Nu a înțeles niciodată cu ce se ocupa ea, că o găsea vegetând în pat până ce soarele era pe mijlocul cerului, lâncezind la piscină sau plecând în trombă cu mașina, doar ea știa unde. De multe ori se întorcea cu pungi de firmă de nu îi încăpeau în mașină. Uneori bănuia că lipsea nopțile de acasă. Mai ales atunci când profesorul era plecat la vreun congres. Erau puținele dăți când o vedea cu ceva mai puțină gheață în ochii ei de Husky. A fost o vreme când a fost tentat să îi spună profesorului sau lui Leo dar nu a vrut să se bage.

Leo se-ntoarce pe o parte și-și ascunde fața în pernele mari. Simte lacrimi sub pleoapele ce-l ard și asta îl înfurie și mai tare. Nu-și amintește să fi plâns în ultimii ani. De fapt, ultimele lacrimi i-au ținut loc de apă înghițită cu pâine uscată, pe scările unui bloc din Centro Rio, într-o noapte de iulie, ploioasă și rece, la puțină vreme după poposirea lui în oraș. Era singur, flămând, înfrigurat și-i era un dor nebun de mângâierea blândă a mamei. De atunci a plâns doar pe dinăuntru, de umilință, neputință, prea mare efort sau de furie. Dar nu a mai lăsat ochii să-și reverse preaplinul. Acum însă, contradicția asta dintre împlinirea lui și pierderea celor pe care i-a considerat familie, o pierdere de neînțeles, îl sugrumă. Și deodată un gând îi fulgeră mintea: am fost vreodată ceva ce ar putea fi membru al familiei lor, pentru ei? Cu o claritate dureroasă realizează pentru prima dată că nu, nu a fost. Poate doar pentru Don Horácio să fi întruchipat fiul pe care nu l-a avut niciodată, un fiu așa cum și-ar fi dorit și cum Murilo, băiatul mamei, nu avea să devină. Conștientizarea  acestui adevăr dur probabil că l-a determinat pe profesor să caute un paliativ? Și el a fost acest paliativ? Nu, înlătură cu un scuturat din cap acest gând. L-ar durea prea tare. Și totuși…

Ce are de făcut acum? Cum să reacționeze? Ce să îi spună bătrânului profesor? Simte că un pilon al existenței lui, chiar îndepărtat de Rio de o vreme, se clatină și tinde să se dărâme. Până în acest moment nu a realizat câtă importanță avea susținerea lui, forța lui. Da, Horácio a însemnat punctul lui de reazem, acel izvor de speranță, nu materială ci spirituală. A fost mereu acel arc ce cu coarda întinsă i-a propulsat mintea, sufletul, voința spre a se defini pe sine. Ar fi reușit fără el? Poate, dar cu mult, mult, infinit mai greu. Simte ca pe o datorie că trebuie să-l răsplătească într-un fel, să îi fie și el reazem. Multă vreme a încercat să medieze relația tată-fiu, care a intuit că este de o importanță enormă pentru bătrân. A crezut că a și făcut asta, mai ales în perioada în care Murilo părea că revine pe drumul drept. Acum vedea clar că Madalena era de fapt principala cauză a dezastrului. Nu i-a plăcut niciodată femeia asta, dar abia acum privește adevărul în față. S-a temut atâta amar de vreme să accepte ideea. O face acum nu pentru că l-a rănit pe el, nu, Leo este egocentric dar nu estre egoist și nici ranchiunos. Simte însă că în inconștiența și răutatea ei Madalena îi face rău lui Murilo și, implicit, lui don Horácio. Dar ce poate face el? Cum poate schimba  el ceva? O nouă ipostază a neputinței i se profilează sub frunte, iese parcă prin lacrimi și se prelinge pe obraji roșii de deznădejde.  Nu credea că va mai trăi vreodată acest sentiment. Nu acum, după ce și-a dovedit lui însuși cu atâta greu că se poate. Și totuși?  Realizează că e mult mai greu să faci ceva pentru alții decât pentru sine. Propria voință stă în mâini proprii, dar cu lipsa de busolă a celorlalți nu te poți lupta. Și cu lipsa de suflet. Știe că nu poate topi gheața  ce-o umple pe dinăuntru și o învăluie pe Madalena. O are în fiecare celulă. Dar a crezut sincer că e doar masca cu care îl tratează pe el nu și pe propriul său fiu. Se pare că s-a înșelat profund. Și asta îl nedumerește cel mai tare. Chipul mamei sale, muncit, nedormit, dar veșnic veghind la binele copiilor ei se suprapune cu tot ceea ce a fost familia sa surogat. Nimic nu se potrivește. Acum abia își dă seama de asta. Nici măcar don Horácio nu este ca tatăl său. Nu! Și culmea, nici asta nu a văzut-o până acum. Își dă seama că mereu a suprapus cele două imagini, cea a omului simplu, muncitor și devotat, cald și mereu prezent cu o vorbă bună, chiar dacă închis în lumea lui mică, cu  aceea a bătrânului distins, mereu afundat în lectură, cercetare, grijuliu pentru familie, dar relativ distant cu membrii acesteia. Acum înțelege Leo că, în ani, Horácio a petrecut mai mult timp cu el decât cu propriul lui fiu, deși știe cu certitudine că l-a avut mereu în minte și la inimă. De câte ori nu au vorbit despre Murilo ceasuri la rând. De câte ori nu i-a văzut ochii întunecați de grija băiatului ce se rătăcea. Dar nici bătrânul și nici Leo, până acum, nu au înțeles că era nevoie de mai mult decât preocupare, îngrijorare. Ar fi fost nevoie de prezență reală și de comunicare. Murilo a crescut ca un arbust într-o grădină luxuriantă, de care aveau grijă muncitorii cu seriozitate și minuțiozitate, dar care pentru stăpâni nu era decât un subiect de grijă, preocupare și sperată mândrie când va căpăta formă și rod. Doar că nu a mai ajuns să dea roade. S-a topit sub soarele luxului, și-a ars frunzele și aripile. S-a afundat în țărâna neudată cu iubire autentică, exprimată.

 – Dar eu am avut iubire în toți anii ăștia? Am fost atâta vreme departe de casă. Ai mei nici nu au știut despre soarta mea. Da, am avut, am avut-o în copilărie, mi-am făcut provizii. Din ele m-am hrănit în anii de singurătate. A stat iubirea în străfunduri ca apa în cocoașa cămilei. Leo înțelege că tot acea iubire l-a făcut să caute, deîndată ce s-a putut, vești constante despre ai lui. Colegul lui de școală, Pipo, stabilit în apropiere de locurile natale, se interesa și îi scria regulat. L-a întrebat odată de ce nu ia el legătura cu ai lui și  i-a răspuns sec atunci: Nu a venit vremea! Nici el nu știa exact ce înseamnă asta. Acum deslușește nevoia lui de a se căpătui, de a-și demonstra că nu a plecat degeaba de acasă, din cuibul acela de iubire, ci a făcut-o pentru a da înapoi, cu aceeași dragoste măcar puțin pentru ceea ce a primit,  să dea din ceea ce a câștigat singur. Își amintește durerea surdă a gândului că ar fi putut să se întâmple ceva cu unul dintre ai lui și el să nu știe. Îi repeta prietenului cu o insistență ce-l enerva  până și pe el, să facă cumva să fie anunțat dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla ceva. Durerea asta îi încetinea uneori goana pe orbita pe care și-a croit-o singur cu foame, frig, muncă și îndârjire. Acum privește orbita pe care s-a înscris viața lui Murilo, o privește dintr-o cu totul altă perspectivă decât până acum. Dacă viața lui personală a fost mereu o luptă, o goană cu ochii spre mâinile lui Iisus întinse a ocrotire și țintă, viața lui Murilo a fost mai degrabă o culcușire  sub brațele de piatră, cu capul sub propriul braț, refuzând să vadă frumusețea de jos, neîncercând nici o clipă să ridice ochii spre propriu-i cer, ci căutând mereu și mereu un dram de căldură. Mama îi era de piatră, capul tatălui era undeva deasupra, iar ochii acestuia păreau că nu îl văd. Doar inima din statura măreață știa că trebuie să-l ocrotească. Și totuși nu a înțeles don Horácio că nu-și poate ocroti  fiul doar ținându-l sub braț, nici nu-l poate feri de propria sa micime ce creștea odată cu anii ? Ce l-a făcut oare pe omul acela atât de inteligent, să nu vadă un adevăr simplu, evident?

Un adevăr fundamental se relevă în mintea lui Leo. Șansa lui a fost să ajungă la picioarele statuii, să fie văzut de la înălțimea ochilor de piatră, mai bine decât copilul de sub braț și să fie ajutat să urce pe soclu.

Poate că, în felul lor Madalena și Murilo aveau dreptate. El a avut șansa să fie sub ochii profesorului. Ei au rămas doar sub ocrotirea brațelor lui, dar fiecare pe alt braț și au reușit să se depărteze și unul de celălalt.

– Ce voi face acum? se tot întreabă Leo. Își alungă gândurile și se concentrează asupra Helenei. Unde-o fi fata asta?

Țâșnește pe scări și ajuns pe ultimul palier acoperit cu marmură bej o vede cu o carte în mână privindu-l îngrijorată.

– Unde ai fost Leninha? Rostește aspru dar cu o mare ușurare în suflet.

–Aici pe canapea, de când ai venit dar erai așa de supărat că nu am îndrăznit să mă mișc. Leo, ce e cu tine?

Să-i spună, să nu-i spună? Oare cât ar putea ea înțelege atâta vreme cât nu a trăit alături de el în anii din urmă? Nu, mai bine nu!

–Hai să mâncăm ceva, vrei?

Fata înțelege că nu e rost de conversație. I-o spun ochii întunecați ai fratelui și o doare. Dar a învățat că pe Leo nu îl poți face să fie și să spună altceva decât vrea și când vrea. Așa că dă din cap a încuviințare și pornește spre bucătăria dichisită care încă o intimidează. La fel ca întreg apartamentul i se pare frumoasă, dar rece, seacă. Aragazul incastrat în dulapul acela lung nichelat, i-a dat adevărate dureri de cap până a învățat să umble la butoane. Noroc că în fața lui era o deschidere largă spre dining unde o masă rotundă aștepta mai mereu degeaba mesenii să o onoreze. Dincolo de ea livingul se lăfăia în linii sobre deschizând ochi de ferestre imense spre ocean și spre formele acelea ale munților, singurele ce îndulceau peisajul.  Frigiderul, de dimensiunea șifonierului lor de acasă, ascundea fructe cât în piața din sat, pungi și punguțe de tot felul. Toate pachetele alea au determinat-o să cugete cu oarecare tristețe: aici nu ai nevoie de cuțit ci doar de foarfeci și de ele foarte rar.

Ea mânca la universitate. Sistemul de acolo, la început de neînțeles, s-a dovedit a fi benefic. Se cumpăra mâncare la kilogram. Luai o farfurie și-ți puneai pe ea ce doreai, de la friptură, garnituri și dulciuri, ce-ți poftea inima. Supa o luai într-un alt vas. Se cântăreau, se scădea greutatea standard a vaselor și plăteai ce ieșea. Adevărul este că mâncarea era variată și bună iar prețul pentru o masă mai mult decât rezonabil, chiar și pentru ea care nu acceptase de la Leo prea mulți bani, deși el i-ar fi dat. Nu i se părea corect când îl vedea cum muncește. În plus, înverșunarea aceea a lui de a avea cele mai bune lucruri, de la apartament la mașină, de la haine la obiecte în casă a ajuns să o îngrijoreze. E ca o boală pentru el  și-a spus când au plecat din Butafago. Ei i-a plăcut acolo, era mai puțin fițos, dar mai îmbietor, iar vederea era frumoasă spre munți. Leo a vrut însă oceanul aproape, a visat să pună ștampilă de lume bună și prin locul în care stă. Aci se pierd unul de altul în apartamentul imens, ca și când nu ar fi destul că distanța dintre ei se face oricum tot mai mare. Acum, că se apropie vacanța ei va fi și mai rău. Va trebui să își găsească ceva serios să facă altfel, înnebunește în dihania asta luxoasă.

Leo mănâncă îngândurat salata pe care au încropit-o amândoi în fugă. Lena i-a propus să facă un grătar, dar bărbatul a obiectat argumentând că se face fum.

–Păi la ce mai e bună hota asta, doar așa ca să facă umbră aragazului? Că și acesta săracu stă cam degeaba!

Leo a privit-o lung.

– Să înțeleg că e un reproș?

– Nu, e doar o remarcă. Nu mă lași să gătesc, măcar atunci când suntem amândoi acasă. Și atunci ieșim și mâncăm în oraș.

Nu a zis nimic în acel moment, dar acum, mestecând parcă cu greutate o întreabă:

– Nu-ți plac restaurantele de pe plajă? Pare mirat. Atâția ani cât a bântuit pe faleză, admirându-i râurile unduite din piatră cenușie în două culori, s-a uitat cu jind la cei ce-și permiteau să mănânce la acele terase. Acum, fata asta, căreia îi este permis dintr-una, face nazuri? Nu prea înțelege și îl doare.

Nici pe ea nu reușește să o descifreze și deslușește asta chiar acum când tocmai a realizat câte necunoscute a lăsat în urmă în toți acești ani!

– Poate că dacă ai spune ce ai pe suflet ți-ar fi mai ușor Leozinho… Glasul fetei, cu unde de tristețe și îngrijorare, îl trezește. O privește lung, lung  a îndoială…

…Și începe să-i spună despre ce a descoperit în după-amiaza asta, despre toată frământarea lui. La drept vorbind nici nu vorbește cu ea, ci își exprimă clocotul cu voce tare. Fata nu îl întrerupe. Înțelege că e bine, foarte bine că s-a deschis robinetul. Apoi, ascultându-l, realizează câtă frământare, câtă durere a strâns fratele acesta al ei în anii ce i-au despărțit. Vede prețul luxului în care trăiesc, al aparenței de bine, de realizare. Și se întristează. Îi vine în minte fratele ei de acasă, Pepê sau Pedro pe numele serios. El este alt aluat decât Leo, mai puțin înverșunat, poate mai puțin inteligent și mai fără ambiții, dar mai fericit, gândește cu tristețe  Lena. Și-a terminat câtă școală a putut, și-a găsit jumătatea, pe Aninha, fată simplă și muncitoare. Puțin cam prea simplă, după gustul Helenei părea făcută să fie nevastă și mamă și-a spus cumnata de la bun început. Nepotul Ricardinho, venit mai târziu, l-a transformat urgent pe tatăl său în Pedro, câștigând doar pentru el dreptul la alint. Pentru Helena însă fratele ei a rămas tot Pepê, cel cu care hoinărea pe dealuri și povestea nopți întregi despre Leo cel dus de acasă. Când a plecat, amândoi au simțit un gol imens, pentru că Leo era un fel de stâlp emoțional pentru ei, chiar dacă și cu părinții aveau o relație deosebită. Apoi, când nu au mai știut nimic de el, uneori Pepê își exprima cu cuvinte șoptite și întretăiate de plâns reprimat, teama că nu-l vor mai vedea vreodată. Când au mai crescut și Pepê s-a îndrăgostit de Ana, Helena a fost confidenta lui și l-a ajutat adesea în momente de cumpănă. Nunta! Își aduce aminte cu plăcere de veselia aceea nebună, specifică nunților la ei, de bucuria din ochii fratelui ei, umbrită doar, atunci când l-a îmbrățișat la altar de remarca ei neinspirată ”ce bine ar fi fost să fie și Leo acasă”. Dar el a trecut rapid la statutul lui de mire și umbra s-a dus. În sufletul Helenei a mai rămas însă să tremure o vreme și să facă valuri de tristețe.

Când s-a întors Leo, viața lor s-a schimbat, Pepê s-a mulțumit cu ajutorul acestuia în a-și asigura o locuință și venirea pe lume a lui Ricardinho a întregit parcă fericirea. Da, știe Helena că au greutăți, că viața de zi cu zi nu e ușoară, că nu au nici apartamentul, nici hainele și nici mașina lui Leo. Dar fericirea? Privindu-și fratele mai mare Helena știe cu siguranță că fericirea nu e cu el, se teme chiar că e teribil de departe.

Eu unde îmi voi găsi fericirea? Întrebarea țâșnește fără voie din străfunduri de gând și o cutremură duritatea ei. Nu prea știe ce este fericirea și, mai ales, ce ar putea să însemne pentru ea. Când  a venit la Rio s-a considerat fericită. Ieșirea din matca vieții de până atunci, posibilitatea de a vedea cu proprii ochi acele locuri la care a visat ani întregi, ba mai mult să trăiască și să învețe în acele locuri, ideea că poate învăța și-și poate face o profesie, toate au fost motive serioase de bucurie. Acum, rutina cursurilor, pregătirea pentru un domeniu pe care de-abia îl pipăie – comerț exterior –  care nu-i displace, dar nici nu-i este foarte clar ce o așteaptă, toate se întregesc cu singurătatea alături de un singuratic. Și amândoi par a fi destul de departe de fericire.

Și Leo nu era așa  îți spune cu năduf. Ce i-a făcut viața asta nouă? De ce l-a schimbat? Dar oare l-a schimbat? Nu a fost mereu parcă ușor detașat de locul nostru de baștină?

&

 O seară de august, răcoroasă și uscată se conturează în poartă de amintire. Leo mereu spunea că el preferă anotimpul rece, pentru că îl doare să vadă ierburile pârjolite de soare în lunile fierbinți de ianuarie și februarie. Stătea zgribulit sub streașina magaziei și învârtea între degete o carte .

– Ce citești Leozino?

– O carte de călătorii. Despre Europa. Doamne, Leninha cât mi-aș dori să ajung în părțile alea?

– Nu-ți place aici la noi, Leo?

A privit-o lung, dând parcă deoparte  o perdea nevăzută de vise, a zâmbit și a tăcut. Dar tăcerea aceea venea de atât de departe, încât Lena l-a simțit parcă luat de o pală de vânt și purtată spre o lume pe care ea nu o știa, dar care părea că pe el îl cheamă inevitabil. Atunci a fost primul moment în care fata a presimțit iminenta despărțire de fratele ei. Dacă se gândește bine Leo a fost un singuratic în felul lui; un puști vesel, comunicativ și totuși parcă mereu prezent în două planuri: unul al vieții reale și altul al viselor neștiute din capul lui. Acum Helena simte la el același lucru, doar că din puștiul comunicativ nu a mai rămas  mai nimic. I-a luat locul un bărbat cu privire îndârjită, cu o cută între sprâncene mereu prezentă, dar cu aceeași lume ascunsă de vise, doar că acum nu mai vorbește despre ele nici măcar cu ea.

– Când mergem în Europa? se aude Lena vorbind. Leo tresare.

– Ce-ți veni să întrebi asta?

– Nu știu, cred că mi-am amintit de o seară de demult când citeai o carte de călătorii și mi-ai spus că ai dori foarte tare să mergi acolo. Îți amintești?

Cuta dintre sprâncenele bărbatului se adâncește puternic apoi se destinde și un zâmbet larg îi acoperă fața.

– Măi fată, tu știi că asta ar putea fi o soluție?

– La ce? se miră ea.

– La  toată situația asta încâlcită. O să mă gândesc serios la o posibilitate. Tu cât mai ai până la vacanță?

–Doamne, pe ce lume trăiești ? Suntem aproape în vacanță. Voi avea cel puțin două săptămâni de umplut.

– Și ai merge cu mine?

– Ba bine că nu! Ce crezi că doar tu visezi la meleaguri străine? Eu sunt mai mult sora ta decât Pepê. Zău Leo, oare cu care dintre părinți semănăm noi doi? Care dintre ei  o avea sămânța asta de ducă?

– Bună întrebare, dar chiar că nu știu, după îndârjirea cu care stau lipiți acolo și nu vor să vină nici măcar până aici să vadă unde stăm noi.

– Știi, dacă mă gândesc mai serios cred că mama o ține ascunsă bine de tot undeva în buzunar de suflet, să nu-l supere pe tata. Că tata chiar e pironit locului.

– Și ea de ce se supune? Nu ar trebui să facă ceva să-l scoată…

– …din imposibilul lui? Nu are forța ta Leo. Abia de l-a convins să mă lase și pe mine să plec. Nu știi ce discuții lungi, pe înfundate, au fost în camera lor înainte de a zice tata da!

Leo tace din nou. Încearcă să-și amintească frânturi de poveste din copilărie.  Nu îi vin în minte momente de tensiune între părinții lui. Nu au fost certuri, scandaluri, sau nu în fața lor, niciodată. Știe sigur că s-au iubit și se iubesc în felul lor și acum. Dar nu s-a întrebat niciodată dacă și-au dorit cu adevărat aceleași lucruri. Tata a fost întotdeauna stâlpul casei iar mama pragul, odăile, masa, tot ce a umplut viața lor săracă dar frumoasă prin pacea ei.

Și-o amintește pe mama cu ochii pe cer urmărind o pasăre în zbor. A întrebat-o atunci: La ce te gândești mamă? Și ea i-a răspuns cu glas venit parcă dintr-o altă dimensiune: Mă uitam și eu după pasărea aia și mă gândeam cum o fi să zbori și să vezi atâta pământ de acolo de sus? A tăcut apoi și l-a mângâiat pe creștet, cu drag și apăsat, ca într-un îndemn mut spre zbor. Da, crede că mamei îi seamănă, mai ales el.

&

Dimineața se strecoară aurie pe geamurile mari, fumurii. Culoarea lor e menită să apere interiorul de ceea ce,  dincolo de punctul care înseamnă bucuria luminii, devine teroarea dogorii.

Pletele cocotierilor se scutură molcom în briza plecată dinspre apă. Cerul e aproape senin, doar câte un nor răzleț se răsfață pe albastrul de sus, oglindindu-și umbra în apele acum cuminți, abia încrețite și spărgându-se în tiv alb de spumă de nisipul așezat leneș la soare.

Leo se trezește și tot zbuciumul după-amiezii de ieri i se revarsă în minte. Va trebui să sune astăzi la don Horácio, dar se va da grăbit și îi va spune doar că a aflat că ai lui sunt bine, dar că nu i-a găsit acasă. Din conversația cu Xande îi va relata doar că el este sursa informațiilor, atât și nimic mai mult. Apoi, poate îi va adăuga detalii în momentul în care va fi sigur de evadarea lui. Preferă ca bătrânul să vină la Rio când el va fi departe, să-și rezolve problemele și să nu fie încurcat de prezența lui în nici un fel. E sigur că, aflând adevărul despre ce e acasă, va dori să vorbească cu el și nu o va ascunde de Madalena, ori asta nu poate decât să înrăutățească lucrurile. Și el nu vrea în ruptul capului să mai fie sămânță de vrajbă în familia aia. Nu a vrut-o niciodată, nu a greșit cu nimic, decât că i-a fost profesorului alături și l-a avut la rându-i ca sprijin, dar nu în detrimentul celorlalți. Chiar dacă, se pare că efectul nu a fost cel dorit de ei. Înțelege acum unde a greșit don Horácio, unde a fost poate și vina lui, dar oricât ar încerca nu găsește vreun dram de intenție rea în acțiunile niciunui dintre ei. Știe vorbele alea: drumul spre iad e pavat cu bune intenții, al căror autor este atât de controversat, ca și secolul în care s-ar fi rostit prima dată. Știe și tălmăcirea lor cum că „binele cu forţa te poate duce-n Iad”, doar că asta nu se potrivește deloc. Nimeni nu a făcut nici un bine cu forța. Binele a venit natural pentru el de la un bătrân profesor care își căuta poate propriul bine, propria mulțumire, într-un paliativ. Nu-i place ideea asta lui Leo, dar trebuie să o accepte, pare a fi al naibii de potrivită. Sau poate nu?  Oricum îi e dator profesorului cu o informație corectă, pe care o va da ca atare, însă cu o mică întârziere.

Cum ajunge la muncă ia toate măsurile pentru o scurtă vacanță. Nu îi e greu pentru că are o echipă bună, pentru că nu a mai avut liber de tare multă vreme, și atunci doar câteva zile; de concediu întreg nici vorbă. Acum însă va pleca pentru cel puțin două săptămâni șnur. E păcat să treacă oceanul doar așa pentru un flecușteț de timp. 

Discuția cu profesorul o amână. Într-un târziu nu are ce face. Dă să spună ceva după ce-l salută, dar bătrânul i-o ia înainte.

– Știu Leo, l-am prins pe Xande la telefon și mi-a spus că ai fost pe acolo și că Madlen și Murilo tocmai plecau, că nu ai apucat să vorbești prea mult cu ei. 

Bine că nu i-a spus că nu i-a văzut deloc, s-ar fi prins bătrânul că ceva nu e în ordine. Se pare că Xande nu a comentat mai mult.

– Don Horácio, eu urmează să plec probabil pentru vreo două trei săptămâni, dar vă voi suna înainte de plecare

– S-a întâmplat ceva cu ai tăi Leo? Vocea profesorului e încărcată de îngrijorare, ca întotdeauna când e vorba de vreo problemă de-a lui. Îl doare sufletul pe Leo  că nu poate proceda altfel, că nu va fi alături de profesor în confruntarea cu familia lui dar știe, simte, că așa e mai bine.

– Nu, nu, plec… vreau să plec cu sora mea Lena în Europa.

– O, ce bine, măi copile, cum de te-ai hotărât să faci și tu o pauză? Credeam că nu mai vine clipa asta! Știi, orice lucru în viață se face și cu odihnă, ori tu.. . ai fost ca o locomotivă ce nu s-a mai oprit pe nicăieri decât în gări în care avea de lăsat marfă, nu de primit combustibil.

Doamne cât îi e de drag omul acesta, cât de grijuliu poate fi cu el! De ce oare nu poate să fie la fel de deschis și cu Murilo? Doar e convins că își iubește fiul.

Închide telefonul pe gânduri.

La agenția de voiaj stă o vreme nehotărât încotro să meargă. Sunt atâtea locuri în care ar vrea să ajungă, dar timpul este totuși limitat. Îi dă câteva puncte de reper agentului și pleacă cu promisiunea că pe seară va primi pe email câteva oferte. E mai bine așa, le poate discuta și cu Lena.

&

Zilele trec în ritmul lor obișnuit. Muncă și casă pentru Leo, final de cursuri și lectură de plăcere pentru Helena.

După ce au stabilit traiectoria celor două săptămâni de Europă, Helena are la ce să viseze. Nu s-a gândit niciodată că viața îi va oferi o asemenea șansă. Când era în liceu, la geografie, numele acelea Paris, Londra, Roma, Zurich, Florența, Milano, Strasbourg  erau doar niște puncte pe hartă. Acum a avut de ales ce și cum să vadă și i-a fost greu și ei și lui Leo.

– Este tentant să mergi în mai multe locuri, dar să faci totul în fugă parcă nu merită – a comentat bărbatul în seara dezbaterilor.

– Da, așa e, dar și să mergi în prea puține parcă nu e destul. Nu știu, aș vrea să pot să merg peste tot și să stau cât să mă satur, a completat Helena.

– Și totuși, trebuie să ne hotărâm.

Parisul era punct asupra căruia nu se discuta să fie scos din schemă.

– Putem trage o fugă la Londra cu trenul, pe sub canal.

– Nu ți-e frică să ai atâta apă deasupra capului? – a rostit Lena pe gânduri.

– După ce treci peste și mai multă apă pe sub picioare mai contează un ceas de apă peste cap – a râs băiatul cu ochi luminoși.

Nu-l mai văzuse Helena de tare multă vreme râzând și acum ideea ei de a merge în Europa i se pare mai bine venită decât oricând. Parcă a întors un resort necunoscut în inima fratelui ei și a făcut-o să bată altfel, mai normal. S-au decis pentru Paris, cu o escapada de două zile la Londra și apoi pentru Roma. I-a tentat teribil și Portugalia, unde limba lor era la ea acasă, dar Lisboa a fost bătută de lipsa de timp.

– Lasă că acolo vom merge odată să stăm mai mult – a conchis Leo. Deocamdată să hrănim nostalgiile vechi și apoi mai vedem noi.

&

Discuția cu don Horácio, amânată până cu două zile înainte de plecare, a fost unul dintre cele mai grele momente din viața lui Leo. I-a spus scurt și deschis care era situația, ca fapte. Nu s-a lansat în nici un comentariu, în nici o considerație privind vinovății de vreo parte sau de alta. L-a simțit pe Horácio mut parcă de uimire în prima clipă, pentru ca apoi, spre surprinderea lui, să-l audă spunând ceva ce nu a înțeles prea bine, dar care l-a uimit:

– Da, era de așteptat ca buba să se spargă odată și odată… Leo, voi veni la Rio și vorbim.

– Când vreți să veniți? – a întrebat tânărul cu oarecare teamă.

– La sfârșitul săptămânii ăsteia. Am ceva cursuri la universitate vineri și plec după-amiaza.

– Eu nu voi fi în Rio don Horácio, plec așa cum v-am spus.

O tăcere de câteva secunde s-a înșurubat între cele două puncte pentru ca apoi vocea liniștită (prea liniștită i s-a părut lui Leo) să continue:

– Da, poate că e mai bine așa, Leo. Oricum, cânt te vei întoarce eu voi fi acolo și vom avea destul timp de vorbit. Sunt multe, tare multe de spus.

– Don… pot să vă întreb ceva?– s-a auzit Leo îngăimând timid.

– Ascult…

– Am greșit eu tare cu ceva, nu-i așa?

– Tu? Doamne, nici vorbă băiete, povestea are rădăcini mult mai adânci și dincolo de tine. Tu ai fost doar o parte dintr-o poveste lungă… lasă, vorbim când ne-om vedea. Drum bun băiete și bucură-te de viață. Nu știi cât de mult contează și e păcat să realizezi asta doar când nu mai ai puterea de-a te bucura sau nu mai ai multă vreme la dispoziție. Era ceva profund trist în glasul bătrânului, trist dar cumva cu un soi de împăcare și decizie, un amestec de emoții pe care Leo chiar nu le înțelegea deloc, mai cu seamă că era ceva complet nou la don Horácio.

&

Stăteau pe terasa apartamentului lui Leo de mai bine de patru ceasuri. Helena plecase în oraș cu niște colege, făcându-și program anume spre a-i lăsa singuri. Într-un târziu s-a întors acasă, dar a intrat ușor, ca un hoț ce nu-și dorea să dea ochii cu cineva și a ținut drumul spre camera ei, ocolind cu grijă terasa.

Lui Leo îi venea greu să se raporteze la noile date ale situației. Nu a bănuit niciodată adâncimea problemelor din familia aceea pe care o vreme a considerat-o propria-i familie.

Cu vreo patruzeci de ani în urmă tânărul Horácio venit la studii din nord, din acel Espirito Santo, se număra printre speranțele universității și nu a dezamăgit. Nu universitatea! Prietenul lui cel mai bun, Manuel, era un tânăr de bani gata, fiul unui magnat din Rio, cu afaceri nu tocmai curate, după cum bănuia de ceva vreme tânărul Horácio. Manuel avea o iubită, Madalena, și ea cam din aceeași lume, studentă la litere.

Lui Horácio nu-i plăcea fata în mod deosebit, nu se împăca cu superficialitatea ei, cu pretențiile ei de fată de familie, cu tendința ei de a se fofila de la orice angajament. Era frumoasă, o șatenă cu ochi mari de un albastru rece, zveltă, cu mers de regină, cu părul căzut în cascade de bucle peste umeri, dar cu ceva  ce-i sugera serile nesuferite de iarnă, într-un iulie înfrigurat și uscat.  Cum Manuel era îndrăgostit de fată,  Horácio nu a prea avut ce comenta. Prietenia băieților era ceva frumos, ceva ce se născuse treptat după ce s-au cunoscut mai bine. Venit din nord, nu foarte sărac dar nici cu cine știe ce avere, Horácio s-a legat de Manuel pentru că a ghicit un soi de însingurare în comportamentul colegului lui și asta s-a potrivit cu singurătatea proprie în orașul acesta mare. Nu-l interesa pe Horácio că Manuel era un tip cu dare de mână, el chiar nu avea nevoie de asta și nici în fire nu-i stătea să lege relații cu astfel de ținte.

A înțeles după o vreme că Manuel era rupt sufletește, prin prăpăstii adânci, de familia lui, că nu se simțea în nici un fel parte a acesteia, dar era prizonierul ei fără drept de tăgadă. Deși au fost prieteni până la finalul acela nefericit, Manuel nu l-a dus niciodată acasă și nici alor lui nu le-a vorbit despre prietenul său. Târziu, foarte târziu a înțeles Horácio că asta a fost forma lui de a-l proteja, de a nu-i crea probleme.

Relația cu Madalena nu era deloc încurajată de ai lui, în special din motive de rivalitate într-o lume pe care băiatul nu o accepta. Și  Manuel așa a simți nevoia să se răzvrătească.

Erau în anul final de facultate când Horácio  a aflat  că iubita prietenului său e însărcinată. Manuel părea disperat;  om hărțuit din toate părțile, nu găsea resurse suficiente să facă față unei revolte dusă până la capăt, unei situații critice peste care nu știa cum să treacă. A devenit deodată parcă pasiv, dus parcă într-o altă lume.

Era o seară de primăvară australă, un început de octombrie cu ploaie plângând dintr-un cer plumburiu răsfirat peste ape și oraș, nu foarte cald, dar nici cu adevărat frig. Manuel l-a chemat pe   Horácio în oraș cu un pretext banal. Au mâncat pe o terasă din Copacabana și au vorbit despre lucruri nesemnificative. După evenimente, Horácio, analizând fiecare secundă a acelei seri, a dat cu totul alte semnificații cuvintelor ce-au zburat în aerul serii. Au trecut ani  mulți și își mai amintește cu acuratețe aproape fiecare cuvânt.

– Hei irmão, viața asta e prea grea, prea urâtă să mai merite să o trăiești. Vocea lui Manuel era calmă, dar ceva plat și impersonal parcă o marca din străfund de suflet.

– De ce zici așa frate? La urma urmei suntem sănătoși, terminăm facultatea anul acesta, viața e înaintea noastră.

– Horácio, viața e înaintea copilului ăluia ce va veni și nu știu cum se va descurca, fiind născut de o mamă în fond neajutorată. O tristețe adâncă răzbătea acum din vorbele lui Manuel.

– Da, dar copilul acela are și un tată și, cum te știu, nu ești dintre cei ce l-ar abandona.

– Eu nu l-aș abandona – o tăcere scurtă a întrerupt firul vorbelor –dacă viața mea, așa cum e ea, nu  m-ar abandona pe mine. Hai să mergem Horacinho.

Era prima dată, și nu știa atunci că avea să fie și ultima, când prietenul lui i se adresa astfel. Nu-i stătea în fire să alinte. A  spus-o cândva într-o discuție direct și clar, argumentând atunci că ” probabil pentru că eu nu am fost alintat niciodată. În familia mea nu este loc de asta.”

S-au despărțit în fața locuinței lui Horácio, unde l-a lăsat Manuel cu mașina. După ce a închis portiera și l-a salutat pe prietenul lui, Horácio a mai făcut câțiva pași spre intrarea în bloc și, cum nu a auzit mașina plecând, s-a întors. Doi ochi mari și parcă lucind a lacrimi îl priveau cu o tristețe pe care nu avea să o uite vreodată. A dat să se întoarcă, dar în secunda următoare mașina a pornit în trombă.

A doua zi Manuel nu a venit la școală. Nu știa nimic despre el. Apoi vestea a căzut ca un trăsnet. Trupul lui Manuel fusese găsit strivit de căderea în gol de pe una dintre înălțimile ce înconjoară orașul. Nu era locul acela de unde își dădeau drumul parapantiștii, ca să se poată considera accident. Era o stâncă în sălbăticia pădurii unde băiatul s-a dus să își îndeplinească destinul așa cum a crezut el că trebuie să o facă.

La înmormântare s-a dus și Horácio cu colegii. Era pentru prima dată când îi vedea familia. O adunătură de haine negre, toți cu ochelari de soare la ochi, purtați ca un soi de accesoriu obligatoriu; au aruncat pumnul de țărână sau au depus floarea pe sicriu cu mișcări mecanice. Horácio s-a întrebat dacă în spatele lentilelor a jucat vreo lacrimă. Ceva îl făcea să creadă că nu.

A doua zi după înmormântare a găsit printre scrisori un plic care i-a dat fiori. A recunoscut imediat pe plic scrisul nervos al prietenului lui.

Horácio,

 Pe dragă îl las pentru acest început pentru că acum, în acest moment de răscruce, știu că doar ție ți-aș putea spune așa. Nu fii supărat pe mine. Măcar tu nu fii supărat. După mine nu cred că va plânge cu adevărat cineva, nici măcar tu, pentru că bănuiesc că nu știi să plângi. Dar știi în schimb să prețuiești oamenii și să fii un prieten adevărat. Nu îți scriu nici să explic, nici să justific ceva. Am obosit. Atâta tot. Și nu mai găsesc energia să continui. Poate mă voi întoarce cândva pe acest pământ să duc mai departe un destin pe care nu știu să-l folosesc până la capăt. M-ar bucura să pot spera pentru copilul meu că va avea în tine un sprijin. Dar nu pot să te rog asta pentru că ar fi prea mult, chiar și pentru tine. Gândește-te la asta însă, ca o posibilă ultimă rugă de la prietenul tău…

 Manuel

Scrisoarea aceea i-a schimbat lui cursul vieții. Nu putea să nu țină cont de ea. Pur și simplu  nu a avut puterea să o ignore. A căutat-o pe Madalena, i-a spus doar că poate avea încredere în el și că o va sprijini în tot ceea ce are nevoie.

– Eu nu am nevoie decât de un tată la copil, Horácio. În familia mea, care nu ține cont de nici o altă regulă, așa zisa moralitate este protejată cu sfințenie. Dacă ar fi ceva autentic ar fi cum ar mai fi, dar e doar o fațadă. Am nevoie de această fațadă. Te-ai putea însura cu mine ca tată al copilului ”nostru”… de dragul prieteniei cu Manuel?

L-a luat prin surprindere cererea Madalenei. Nu s-ar fi așteptat la asta în ruptul capului. Nu știa nici ce ar putea răspunde pentru că îi vâjâia mintea și trupul se antrenase într-un tremur imperceptibil, dar cu forța unui cutremur de adâncime. Doar tâmplele îi zvâcneau cu ticăit de ceasornic dereglat.

– Eu îți voi oferi stabilitate materială, cel puțin până te afirmi tu. Știu că ești un personaj cu perspectivă științifică, ceea ce Manuel nu ar fi fost niciodată. Ai mei ar fi mulțumiți cu asta la cât de snobi sunt. Le-ar plăcea să aibă nepoți de la un om cu aura ta.

– Nepoți? Nu-i venea să creadă că a putut articula acest cuvânt. Apoi, deodată parcă s-a luminat. A înghițit de câteva, multe ori, în gol și apoi s-a auzit vorbind, cu și mai mare surprindere.

– Uite ce e Madalena. De dragul lui Manuel voi face asta dar cu condițiile mele. Nu am nevoie de sprijin material, eu mă mulțumesc cu ce am, dar nici nu vreau să am alți copii…cu tine. Copiii trebuie să se nască din iubire, ori… nu este cazul, asta o știi și tu. Fără iubire mor ca florile în glastră.  (Te văd pe tine, l-am văzut pe Manuel … a continuat în gând). Da, mă voi căsători cu tine, voi recunoaște copilul, dar mă vei lăsa să-mi văd de munca mea.

Nici că se putea mai bine pentru Madalena. Era o rezolvare nesperată și aproape că îi mulțumea lui Manuel că s-a dat la o parte. Familiile lor ar fi ajuns la scântei. Așa, cu savantul acesta venit din nord nu avea să aibă bătăi de cap.

– De acord, doar că am și eu o.. (condiție, a fost cât pe ce să rostească, dar s-a corectat la timp) rugăminte. Să locuim în ceea ce pot eu oferi, de la început. Nu pot altfel. Nu, eu nu pot trăi oricum. Ultima remarcă era parcă mai degrabă pentru sine.

Așa a ajuns Horácio în vila din Joa, cadoul de nuntă de la familia Madalenei, cu servitori cu tot. Și tare nu-i plăcea de oamenii ăia aduși ca mobilele și purtându-se tot ca ele.  I-a suportat însă ani buni, chiar după ce s-a născut Murilo.

Într-un târziu la adus pe Xande ca om de nădejde și om al lui. El avea să fie singurul al lui în tot acel habitat.

 Copilul era ceva ce l-a speriat la început pentru că era atât de mic, apoi pentru că semăna din ce în ce mai bine cu Manuel, nu atât la fizic, cât la gesturi,  la alură. Nici el nu știa exact să spună la ce, dar parcă își recăpătase  prietenul. La început, Madalena nu i-a dat voie să se apropie de copil apoi, afundat în munca sa, a ajuns să se îndepărteze de casă în general. Viața l-a pus în situația să se confrunte cu un puști ce creștea cumva sălbatic, pus mereu pe opoziție cu tot și toate și asta iar îi amintea de Manuel. Îl iubea pe Murilo, chiar îl iubea, așa cum și-a iubit și prietenul, fără efuziuni, fără manifestări explicite, dar poate dintr-o datorie profundă,  de la care nu dorea și nu putea să abdice. Era conștient că a greșit mult în relația cu copilul, apoi cu preadolescentul, adolescentul și mai târziu tânărul Murilo.

Când l-a întâlnit pe Leo s-a bucurat nespus. În primul rând s-a bucurat pentru că îi amintea de el în tinerețe. Leo avea chiar de un destin mai dramatic decât al lui, cum a realizat când i-a cunoscut mai bine povestea. A înțeles curând că Leo nu avea înclinație spre cercetare, ci spre viața reală, spre performanța în teren, nu în laborator și s-a adaptat în fața acestei  complementarități pe care soarta i-a oferit-o. În al doilea rând a văzut imediat în băiat nu atât un fiu pentru sine cât mai degrabă un frate pentru cel ce devenise fiul lui. Și iubindu-i pe amândoi, din motive diferite, în feluri diferite, a crezut mereu că se va ajunge la un nivel de maturitate care va topi asperitățile. Când Murilo a luat-o razna de tot cu drogurile, cu băutura, a avut în Leo un sprijin solid. Și totuși, cu acesta nu a putut fi sincer până la capăt, nu i-a putut destăinui cauza reală a ostilității din ce în ce mai fățișe a Madalenei față el. Îi sună în urechi vorbe grele mereu rostogolite în spatele ușilor închise: ”pe coate goale acesta îl consideri mai fiul tău decât pe Murilo. Și nu e copilul celui pe care l-ai considerat prieten. Halal prieten! Uite cum îl desconsideri pe fiul lui! Prețuiești mai mult un ” homem de Lugar Nenhum”, pentru el ai timp, pentru Murilo niciodata!”

A rugat-o de nenumărate ori să nu mai spună lucrurile astea, mai cu seamă că nu ar fi vrut ca Murilo să afle că nici măcar nu era fiul lui. S-ar fi îndepărtat și mai tare. Și n-ar fi vrut. Ar fi dat orice să poată face ceva pentru tânărul ce a crescut sub ochii lui. ”Oare l-am văzut suficient în anii ăștia? Am fugit cât am putut de acasă să nu-i stau în cale mamei care nu s-a dat niciodată în vânt după mine”.

Viața lor a fost o viață paralelă. Știa că ea avea relațiile ei, nu o condamna și nici nu îi păsa. El a avut în toți acești ani o relație stabilă, dar sporadică. O colegă de departe, necăsătorită, sau mai degrabă cununată, ca și el, cu cercetările nesfârșite, cu o mamă și o soră de a cărei familie s-a îngrijit în tot ceea ce a însemnat timp neacaparat de muncă, i-a devenit parteneră de viață…așa la distanță. Era o relație fără pretenții, dar cu un soi de comunicare care i-a făcut, le-a făcut amândurora foarte bine. Se întâlneau la congrese, la diferite acțiuni care când se iveau, când și le căutau… și a fost bine.

Acum, la pensie, mama Paulei, murise, sora  devenise bunică de nepoți ce-i acaparau iubirea, ea mai preda și mai conducea un punct de cercetare, dar vârsta își spunea cuvântul. De când s-a dus la Espirito Santo pe Horácio l-a bătut serios gândul să îi propună să vină și ea mai aproape de el.

Când Leo i-a comunicat despre comportamentul Madalenei și al lui Murilo, dar, mai cu seamă când a constatat inconștiența mamei care își susținea băiatul nu în a-l îndepărta de beții, ci în a-i îndeplini orice capriciu, hotărârea lui de a rupe contractul datoriei era aproape luată. Momentul fundamental a fost însă acela în care Murilo i-a aruncat  adevărul în față, abia ținându-se pe picioare, nu atât de băutură în acel moment cât de slăbiciune și epuizare acumulate în timp.

– Știi ce bătrâne?  Mai scutește-mă cu teatrul. Oricum nu ești tatăl meu. Am aflat, târziu, dar am aflat. Nu suflu nici o vorbă altora pentru că nu vreau să supăr marea familie. Nu știu dacă m-ar accepta știind cine mi-e tată.

Între timp între familiile rivale s-au dus lupte crâncene nu doar la figurat. Horácio a înțeles că Murilo, așa dus cum e, încă își cunoaște interesul. La stilul parazitar de viață  al lui și al maică-sii, dacă  seacă izvorul nu e tocmai bine.

Un lucru l-a apreciat la Madalena, nu a stat în cârca lui de universitar niciodată. Și bănuia că nu ar face-o nici în caz de divorț. De-a lungul anilor, el aproape că a avut independență financiară. De mâncat mânca la universitate, în week-end-uri ea era mai mereu la ai ei sau cine știe pe unde și el își încropea singur ceva de mâncare, fără probleme, chiar cu bucurie, ca în tinerețe. Murilo ori rămânea acasă, ori era și el dus fără control, dar cu bani de la mama pe mâini …și pe nas.

S-a luptat o vreme cu tânărul, chiar a reușit s-o convingă într-o vreme pe Madalena să ia măsuri dar, se pare că a greșit rugându-l pe Leo să fie sprijin  lui Murilo. Madalena n-a precupețit nimic să-i cultive fiului ei o ură cumplită pentru ”pupilul lui taică-tău” la început și apoi, după ce băiatul  a aflat adevărul:  ”pupilul ăstuia sau ăluia”, după caz.

Un soi de eliberare sufletească s-a produs în clipa în care Murilo a crezut că lovește.

– Bine băiete, dacă așa gândești tu, fie ca tine, fie ca mama ta. Voi face ce trebuie făcut.

Și s-a hotărât. Cu o forță pe care nu și-o știa manifestându-se  în afara spațiului profesional a stat de vorbă cu Madalena. Nu a rugat-o nimic, i-a comunicat doar, i-a spus ce vrea și și-a impus condițiile. Noroc că nici ea nu se împotrivea unui final amiabil. Au convenit ce vor spune lumii, cum și cu ce va rămâne fiecare, cum și în ce relații, cel puțin aparente, vor fi în continuare.  Noroc că nu erau căsătoriți religios. Cu asta au fost amândoi de acord atunci demult și acum le simplifica mult viața. El oricum nu avea ce să ia din vilă, altceva decât cărțile lui și cele câteva haine ce mai rămăseseră.  Bani nu aveau de împărțit și sentimente nici atât.

Spre surprinderea amândurora, totuși Horácio i-a cerut Madalenei să încerce să îl împace pe Murilo afectiv cu el, pentru că poate va veni un moment în care ar putea fi de folos. Cu un dram de luciditate tardivă Madalena a acceptat, surprinsă și ea să constate că lui Horácio pare că totuși îi pasă de fiul ei.

–  După atâția ani e și fiul meu Madalena, păcat că nu ai vrut să înțelegi și să accepți asta. Poate că am greșit în comportament, dar în ceea ce am simțit mereu, nu, nu am greșit, de asta sunt sigur.

&

S-a lăsat o tăcere pe terasă, o tăcere parcă zbârnâind. Gândurile multe și contradictorii erau cele ce vociferau mut în străfunduri de creier. Leo e uluit. Nici o clipă în lungii ani petrecuți alături de profesor și familia lui nu a bănuit realitatea ascunsă cu grijă. Da, acum vede limpede că profesorul a fost mereu adâncit în munca lui, că deși era evident că îl iubește pe Murilo, ceva nu știe prea bine ce anume, lăsa să se vadă o oarecare detașare. Leo a pus asta mereu pe seama preocupării lui aproape bolnave pentru muncă. Nu a știut că totul era și un refugiu, o fugă de o viață de împrumut. În minte i s-a conturat imaginea Paulei, femeia despre care  don Horácio recunoaște că i-a fost adevărata tovarășă de viață. A văzut-o de câteva ori, la conferințe și chiar la încheierea unui contract. În minte i se profilează o figură comună, un chip cu trăsături de aztecă, cu un păr lung strâns la spate într-un soi de conci. Silueta e înveșmântată cu costum taior anost, de o culoare ștearsă pe care nu o poate defini. Doar ochii, ochii aceia mari, căprui, luminoși, privindu-l pe Horácio cu venerație (Doamne, abia acum realizează asta!) îi străpung cu lumina lor amintirea. Îl privește pe bătrân fără să poată deschide gura. Oare  don Horácio a iubit-o? O iubește? Dacă e să judece după decizia de a o aduce lângă el, acum la bătrânețe, se pare să da. Sau este doar o soluție de avarie? Un alt paliativ? Să fie viața acestui om, pe care mereu la prețuit ca pe nimeni pe lume (în afară de ai lui, pentru care are altfel de simțăminte), un amalgam de paliative?  Și-a înlocuit nevasta cu munca, fiul cu un pupil, iubirea cu distanța și acum vrea să își aline singurătatea cu iubirea cuiva pe care nu a prețuit-o îndeajuns? Sau poate că nici Paula nu a vrut altfel? Cine mai știe? Prea complicat!

Fără să vrea Leo își întoarce privirea minții către sine? Oare el nu face cam același lucru? Ce este viața lui? O goană pentru un ideal difuz. Și-a depășit cu mult condiția, cu preț de neprețuit; și-a ajutat părinții, cu drag; și-a astâmpărat cumva (insuficient) foamea de spațiu, foamea aceea maladivă ce s-a născut în copilărie, s-a accentuat în nopțile sub cerul liber și în diminețile de trezire în camera strâmtă din fund de curte. Își iubește munca, familia, pe sine. Și familia îl iubește, în felul specific al fiecăruia dintre membri. Dar iubirea, viața lui se va rezuma la asta ? Scutură energic din cap. Nu! Nu va intra pe teritoriul acesta al gândurilor. E teritoriu minat.

– Hei Leo, tu de ce fugi băiete?

Glasul lui Horácio îl trezește ca un duș rece.

– Știu și eu Don Horácio? Poate că de mine însumi.

– Vezi tu? Cred că mă bucur că am ajuns să îți povestesc viața mea. Poate te va ajuta să nu repeți greșelile ei. Tare mă tem că deja ai făcut o parte dintre ele, la care ai mai adăugat și nota ta personală. Iar tăcere.

 – Și acum? Ce va mai fi Don Horácio?

– Sper ca actele să se facă în tăcere. Madalena nu vrea scandal pentru că cei din clanul ei nu ar înghiți asta. Într-un fel o compătimesc, să știi. Acum îmi dau seama că Manuel avea dreptate spunând că e neajutorată. Mereu a fost sclava familiei. În lumea lor e greu de trăit. Eu am avut noroc că m-au tratat întotdeauna ca pe un outsider, dar ca pe o emblemă cu care, la nevoie, se mândreau. Oricum eu nu am intrat în viața lor, cu adevărat,  niciodată. De altfel, în toți anii ăștia de …căsnicie (de-ai ști ce greu îmi vine să spun cuvântul acesta!) nu-mi aduc aminte să-i fi vizitat de mai mult de zece ori. Și atunci au fost întâlniri scurte, protocolare sau am participat în câteva dăți la niște evenimente de familie … în rest, am fost mereu niște străini. Eu m-am bucurat Leo, oricum nu am nimic comun cu ei. Dar știi care e culmea ironiei? Nici Madalena nu

are! Ea a fost poate mai nefericită decât mine. Prinsă într-un mariaj de formă, străduindu-se să mențină aparențele, mai mult de dragul sau de frica alor ei decât față de mine, cu un copil pe care nu a știut să-l apropie, să-l iubească, pentru că ea însăși nu a primit vreodată dragoste adevărată… M-am tot întrebat dacă Manuel a iubit-o. Sincer să fiu, nu cred. Nici măcar între ei nu a fost un sentiment adevărat. A fost doar răzvrătire față de propriile constrângeri. Nu e de mirare că Murilo e chintesența răzvrătirii însăși. O vreme mi-a părut rău că familia lui Manuel nu a știut niciodată despre acest nepot. Asta până când am auzit de ușurința cu care au sacrificat viața (metaforic vorbind) a unei tinere din familie de dragul afacerilor lor. Nu mi-a mai păru rău deloc.

–   Dona Madalena…pe mine tot la fel de mult mă urăște?

– Nu cred că te-a urât vreodată cu adevărat, Leo. Chiar dacă a înțeles că tu însemni mult pentru mine, eu nu reprezentam mai nimic pentru ea așa că .. ura față de tine a fost mai degrabă o încercare de a concentra resentimente către ceva concret. Madalena se urăște în primul rând pe ea, ca fiică, femeie, mamă. Acum știu că viața ei în ansamblu este un eșec. Și a mea …alături de ea.

Din toate astea Leo rămâne cu mierea sufletească a ideii generate de ”tu însemni mult pentru mine” , cuvinte rostite ca pe un adevăr firesc, de netăgăduit.

–  Vă pare rău de decizia de atunci?

–  Nu a fost o hotărâre bună, e singurul lucru clar. Nu a făcut bine absolut nimănui. Dar asta a fost! La ce păreri de rău? Cui mai ajută?

E atâta amărăciune în întrebările puse  sieși cu glas tărăgănat.

– Cred că doar concluziile mai contează: e bine să gândim în viață privind spre un viitor mai îndepărtat, să nu ne mărginim la a vedea doar în fața ochilor. Există o zicală pe care am auzit-o la o conferință în Europa: Nu vedem pădurea din cauza copacilor. Cred că asta s-a întâmplat cu mine atunci și m-aș bucura să reflectezi și tu asupra miezului acestei ziceri. Ți-ar fi de mare folos.

– Don Horácio, am doar impresia sau credeți cu adevărat că în viața mea se întâmplă ceva ce nu e în ordine?

– Te las pe tine să cugeți Leo, să descoperi. Nu cred că te-ar ajuta părerea mea. Poate îți este de folos acest imbold la cugetare. Datele complete ale problemei tu le ai. Eu știu câte ceva, privind doar din afară.  Te las acum filhinho, mi-a făcut bine să stau de vorbă cu tine. Chiar mi-a făcut bine! Nu-mi amintesc să mai fi vorbit așa deschis, de pe vremea prieteniei mele cu Manuel. Acum… o aștept pe Paula. A venit și timpul nostru. Târziu, foarte târziu, dar nu prea târziu.

Leo îl conduce pe bătrân până la ieșirea din clădire. Îl surprinde ceva la don Horácio și nu înțelege ce.  În mersul lui, în privirea și vocea lui descoperă parcă un soi de tinerețe pe care nu a mai perceput-o niciodată, nici măcar atunci când l-a cunoscut. În  toți acești ani ai valsului lor  prin viață totul a fost inundat de o tristețe de care abia acum e conștient.

– Să ai grijă de tine băiete, să ai grijă. Și nu uita, eu voi fi întotdeauna lângă tine, oricând ai nevoie.

Îl strânge în brațe (spre uimirea lui Leo care nu l-a mai văzut vreodată făcând acest gest) și-l bate cu drag pe umeri. Nici asta, așa, în felul acesta, nu a mai făcut-o vreodată. O lumină parcă jucăușă îi strălucește în ochi.

Leo îl privește și simte că  niciodată nu l-a iubit mai mult ca în clipa asta.

&

Helena îl aude pe Leo intrând în dormitorul lui. I-ar fi plăcut să o caute și să stea de vorbă. Își dă seama că ceva foarte important s-a întâmplat acolo pe terasă și poate Leo are nevoie să asimileze totul. Este interesant cum pentru un om cu tenacitatea fratelui ei, cu spiritul de luptător, cu viteza de reacție în profesie care a devenit celebră, atunci când este vorba de viața personală totul pare a fi pe dos. Nevoia de retragere și cugetare, amânarea unor decizii, chiar tendința de ocolire a unei decizii radicale uneori, devin trăsăturile aceluiași om. Parcă Berbecul și Balanța se reunesc și încearcă să se contopească într-un singur semn al destinului.

 Helena stă cu ochii în tavan și cu fotografiile din excursie pe laptopul sprijinit pe picioare. A trecut vacanța ca un vis, o bucurie intensă de două săptămâni și mai bine. În tot acest timp Leo nu a fost Leo și ea, nici ea nu a fost ea. Exuberanți, curioși, fără odihnă, au făcut kilometri întregi în orașele vizitate, nu au lăsat să le scape nimic din ceea ce au știut că ar putea să vadă.

Privește fotografia ei pe aleea ce coboară spre Tour Eiffel în Grădinile Trocaderò. Sus  în spatele lui Leo, fotograf,  Palatul  Chaillot își etalează brațele albe în seara de mai cu miros de flori ascunse în arbori. Cel mai greu i-a fost Lenei să perceapă diferența anotimpurilor. Știa de la geografie cum e cu teoria dar în plan concret bucuria oamenilor în prag de primăvară acum când ”acasă” se pregăteau de iarnă era mai greu de înțeles.

Ce a frapat-o a fost, cu mici excepții, impresia că europenii nu au exuberanța lor a celor de la ea de acasă. Da, și ei zâmbeau, râdeau, erau veseli, mai ales italienii și mai puțin englezii, dar cumva la suprafață, cu o notă de superficialitate la francezi, cu reținere parcă jenată la londonezi și cu emfază studiată la italieni.

Uite, chiar azi când a fost în Copa, deși aici dă să vină vremea mai rece, turiști sunt mai puțini decât în vremea nebună a Crăciunului, Revelionului și a festivalului, pe străzi era un adevărat vacarm. Oamenii se grăbeau spre cafenele și terase să vadă meciul de fotbal, indiferent care ar fi fost acela…

Pe plajă, țânci de doar câțiva ani jucau cu o bucurie nebună fotbal, volei și mai ales volei cu piciorul. Cucoane cu antrenori alergau săltat de-a lungul falezei, tineri și mai puțin tineri râdeau, glumeau și mai făceau un dans pe terasele ce își așezau cuminți scaunele în așteptarea meciului.   Lena își dă seama că abia acum a băgat de seamă aceste detalii, după ce excursia i-a construit un termen de comparație. Se gândește la oamenii în preajma cărora a crescut care erau mult mai simpli decât carioca, locuitorii Copacabanei, nu aveau la dispoziție condițiile celor din Rio. Și totuși, se bucurau când se bucurau cu sufletul, cu trupul cu totul. În Europa nu, oamenii nu erau așa; nu ar ști să-i descrie decât cu cuvântul ”altfel”, dar un altfel cu nuanțele lui, foarte diferite, în fond, de la țară la țară.

La Paris, una dintre dorințele amândurora a fost aceea de a vedea o pădure a locului, altfel decât tropicală. Au închiriat o mașină și au mers în Bois de Boulogne, o pădure urbană așa cum au și ei aici în Rio. Doar că vegetația este atât de diferită încât aproape că nu recunoșteau esența conceptului de pădure. Era frumoasă și ”altfel” în aceeași măsură ca și oamenii.

Parisul real a fost pentru Helena mai mult decât a visat. S-a documentat înainte de plecare, dar frumusețea și eleganța orașului au impresionat-o peste așteptări.  Mergând agale pe bulevardul acela renumit ce leagă Piața Concorde de Arcul de Triumf,  pe aleile din Grădina Luxembourg, pe scările de la Sacré-Cœur,  sau stând umăr lângă umăr cu Leo pe marginea fântânii de la Piramida Luvru-lui, mereu s-a lăsat tăcerea între ei, mai mult decât oriunde în timpul celor două săptămâni de vacanță. Ceva în orașul acesta inspira nevoia de iubire, de a fi alături de un partener, nu de un frate. Deși băgată în seamă de băieți la facultate, Helena are relații amicale cu foarte mulți dintre colegi, dar nu a dat apă la moară nici unuia dintre ei. Nu pentru că nu a vrut, ci pentru că nu a fost să fie, nu a apărut  acel cineva despre care a tot auzit că ar fi suflet pereche. Nici nu a simțit neapărat nevoia, până acolo, la Paris. Și culmea, întrebându-l pe Leo care este cauza tăcerilor lui, că după ochi nu părea a fi supărarea, acesta i-a răspuns dus pe gânduri

–Știi Leninha, trec anii și eu am făcut atâtea, dar pentru inimă nu am prea avut timp!

– Da știu! Oare de ce tocmai aici ne-au apucat pe amândoi gânduri de astea? Au râs ridicând priviri vesele spre turnul luminat în culoarea lunii. Stăteau pe o băncuță în spatele turnului, în parcul ce se întinde până aproape de Academia Militară. Mirosul proaspăt al frunzelor și florilor ce împrimăvărau atmosfera le dădea o stare de bine, de pace, iar lumina aceea țâșnind spre cer părea o lumânare imensă aprinsă spre rugă și mulțumire în catedrala luminată a cerului de deasupra lor.

Drumul cu trenul pe sub Canalul Mânecii a fost mult mai simplu decât s-au așteptat. Dar Londra, sincer nu a fost la înălțimea așteptărilor. Amintirile filtrate acum prin sita emoțiilor multiple ale întregii vacanțe  se luminează doar pe zona parcurilor londoneze, a palatelor, dar în cazul acestora cu umbre venite din austeritatea și tenebrele unei istorii despre care fata nu știe foarte multe, dar nici nu simte că ar vrea să știe.  Poate că și timpul scurt petrecut în orașul acela al contradicțiilor, al amestecului de arhitecturi,  a contribuit la impresia aceasta nu întru totul favorabilă. S-au adăugat, fără tăgadă și vremea închisă, ploaia măruntă care nu i-a slăbit decât câteva ore și chipurile londonezilor parcă și ele plouate.

În schimb Roma, a lăsat amprente adânci în inima celor doi frați. Aici istoria era pe stradă, în muzee, în nenumăratele bazilici întâlnite la tot pasul. S-au jucat imaginându-și romani vechi venind către Colosseum spre a vedea, sperau ei, nu luptele creștinilor cu fiarele ci spectacole ceva mai puțin sadice. I-au văzut cu ochii minții plimbându-se în straiele acelea imitate acum spre deliciul turiștilor, printre coloanele cariate de vreme și ascunse undeva sub nivelul actual al străzii, pe Via dei Fori Imperiali. Au iubit de-a dreptul copăceii aceia umbrelă, cum nu mai văzuseră vreodată, ce străjuiau și aici și scoteau coroane bizare peste tot în Roma. S-au bucurat de frumusețea Altarului Patriei ce străjuia cumva semeț, dar nu arogant, Piazza Venezia și s-au amuzat să descopere o lupoaică mică, cu pui și mai mititei într-un colț de clădire în spatele Palatului lui Vittorio Emanuele.

Vaticanul, pe care și-au dorit atât de mult și atât de demult să îl vadă, s-a deschis majestuos privirii lor deîndată ce au intrat pe Via Împăcării (Via della Conciliazzione). Imaginea falezei cu pietre cenușii în două culori de la Rio s-a împăcat și ea parcă cu pavajul mărunt al bulevardului, deschis apoi larg în piața străjuită de coloane de marmură.

Îi e greu să pună în cuvinte, chiar și în gânduri clare ce a simțit în Biserica Sfântului Petru. Mai degrabă un noian de emoții o inundă și acum ca și atunci. Deschide larg ochii amintirii spre faldurile de marmură, spre culorile acelea inegalabile și o lacrimă i se prelinge în gând în fața imaginii lui   Pieta. Au stat clipe lungi in fața statuii cu chip feciorelnic ce-și plângea mut fiul luat de pe cruce, statuia din marmura cu irizații de o căldură greu explicabilă.  Aproape că o supărau pe Helena flash-urile neîntrerupte ale aparatelor de fotografiat ce nu lăsau clipa aceea sacră să își extindă timpul.

În fața altarului de sub cupolă  au cugetat din nou la tot ceea ce a fost istoria creștinismului și au rememorat ziua precedentă când în peștera Mamertină l-au văzut parcă pe Sfântul Petru încătușat.

În Basilica Santa Maria Maggiore au avut o surpriză. S-au întâlnit cu o mulțime impresionantă de conaționali. Purtau toți tricouri cu acelaşi stil de inscripţionare. S-au adunat acolo să o celebreze pe Sfânta Fecioară. Leo și Helena au  regăsit bucuria de a se ruga împreună, așa cum o știau de acasă, bucuria de a se întâlni cu Dumnezeu în ruga lor comună, făcută în ritmul melodiilor lor specific sud americane, cu mişcări schiţate de dans, atât de către credincioşi, cât și de către cei peste douăzeci de preoţi prezenţi.

I-a amuzat teribil pe amândoi uimirea  nedisimulată a unor europeni pentru care felul acesta de rugă era clar atipic. Dar s-au bucurat să constate că le plăcea, că se bucurau și ei.

Doamne ce bucurie i-a lăsat în suflet drumul acesta, evadarea peste ocean, ieșirea în lumea mare și împlinirea atâtor crâmpeie de vis. Abia așteaptă să meargă la ai ei să le povestească. Dar mai e până atunci, încă un felie de școală.

Îi vine în minte o maximă a Sfântului Augustin citită nici ea nu mai știe unde, dar pe al cărui tâlc abia acum începe să-l înțeleagă: Lumea este o carte și cine nu călătorește citește o singură pagină. Ea a trecut la pagina a doua, dar este conștientă că mai are tare mult de citit. Oricum, e mulțumită că a început lectura.

&

Leo urcă cu pași rari spre camera lui. Un sentiment de neînțeleasă ușurare îl domină. Seneca spunea că mai des suferim din cauza părerii decât a realității.  Poate că în această zicere stă și secretul lui privind relaxararea. Câtă vreme a crezut că familia mentorului său era una închegată, cu temelii solide (cum ar fi putut altfel câtă vreme el avea modelul familiei lui de acasă?), părerea aceasta l-a făcut să sufere. O posibilă intervenție negativă a lui în liniștea celui ce i-a stat alături ani buni l-a durut. Cunoașterea realității, neașteptată și tulburătoare i-a luat o greutate de pe suflet. Dar nu poate să nu reflecteze cu amărăciune la viața acestui om; viață irosită, neîmplinită. Îl surprinde această reflecție. De ce neîmplinită? Este un profesionist recunoscut, se bucură de stima aproape a tuturor. Știe că are și el dușmanii lui. Aste pentru că cei ce nu i-au putut ajunge nici până la brâu, în ciuda unor funcții mai înalte, nu i-au iertat reușitele și au încercat fără preget să-l lovească. Doar că toate loviturile lor au ricoșat în nepăsarea profesorului Horácio în fața imposturii, a prostiei și a răutății. Părea că nimic din toate acestea nu îl pot atinge cu adevărat. Leo l-a văzut adesea amărât și scârbit, dar niciodată înfrânt. Parcă întoarcerea la munca și la succesele lui, fără goarnă dar cu miez, a fost de fiecare dată mai înverșunată și mai cu spor.

Leo se întreabă cum de nu a bănuit nimic? Murilo nu semăna deloc, absolut deloc, cu don Horácio, nici fizic, nici ca personalitate, dar nu s-a gândit niciodată la asta. Fuga de acasă, o constantă a vieții profesorului, a pus-o pe seama pasiunii sale pentru profesie. Acum vede că nu era doar asta. Și încă odată își conturează ideea că munca lui nu a fost doar pasiune ci și evadare. Dar iubirea? Cum a putut trăi o viață fără iubirea femeii de lângă el?

Parisul, cu farmecul lui inegalabil, cu invitația discretă la iubire îi revine în minte. De acolo a început să se gândească tot mai mult la el, la viața lui, la împlinirea sa prin iubire. Acum, exemplul mentorului, goliciunea emoțională a vieții lui îl sperie. Cu el ce va fi?  În anii din urmă a avut mai multe aventuri, total nesemnificative din punctul lui de vedere. Nu și-a pus nici o clipă problema ce a însemnat el pentru fiecare dintre partenerele lui. Gândind în urmă bănuiește că nu a produs prea multă suferință. Se bucură pe de o parte dar, la o analiză mai profundă, un soi perfid de îngrijorare își face loc în mintea lui. Să nu fie el oare în stare să trezească nici un sentiment mai de profunzime în inima unei femei? Ce îi lipsește? Pe poarta aproape ferecată de amintire intră chipul acelei fetișcane care cândva demult, când era un tânăr aspirant la studenție,  aproape vagabond,  l-a întâlnit și l-a găzduit la ea o vreme scurtă. Chipul ei se conturează luminos în amintire. Trup de lujer unduios de floare, ochi plini de lumină deși negri, zâmbet larg cu buze cărnoase dar fine, dezvelind un șirag de perle neverosimil de albe. Era vânzătoare la o florărie și se pregătea și ea să învețe. Oare cum  chema? Leo face un efort serios să își aducă aminte. Nessa! Da, așa își spunea. Nu s-a întrebat atunci dacă numele ei era chiar acesta sau dacă venea de la Vanessa. Mai face un efort să își amintească unde stătea. Îl ajută imaginea plecării de la ea. Reperul din minte este  o clădire cu două etaje și cu o arhitectură frumoasă aflată pe colțul unei piațete. A ieșit din clădirea alb cu galben, sau de lângă asta, nu-i e foarte clar. Era ca o bătrână doamnă ajunsă la senectute cu toate semnele vârstei pe chip. Obloanele de tablă ale magazinelor de la parter erau ca reumatismul ce ondulează mersul la vârsta mai înaintată. Ultimul etaj avea ferestre cu arcade. Ține minte că nu era departe de Catedrala Metropolitana din São Sebastião. Oare aș recunoaște locul?   Se întreabă de ce ar vrea să-l recunoască. Poate lacrimile ivite în ochii aceia negri când i-a spus Nessei că pleacă pentru a nu se mai întoarce au generat dorința asta? E singura care a manifestat părere de rău când s-a sfârșit. Era o fată simplă, venită de undeva din sud ca și el, chiar nu mai știe de unde. Stătea în casa unei mătuși plecată din Rio o vreme. Nu a mai întâlnit-o niciodată, nu știe cum a fost viața ei de atunci încoace. Ce-ar fi să o caut? Îl surprinde până și pe el acest gând. Nu înțelege ce se întâmplă cu el. Și totuși adoarme cu gândul la fata cu păr întunecat căzându-i în bucle largi pe umerii goi, așa cum a văzut-o în ultima noapte în brațele lui, atunci atât de reci și lipsite de interes.

&

Lena, cu ochii cârpiți de somn coboară în bucătărie. E sâmbătă, o sâmbătă frumoasă de final de vară australă. Nu mai este așa de nesuferit de cald, cerul e senin și orașul toarce cuminte sub brațele deschise a binecuvântare ale lui Iisus. Leo e deja la aragaz și, spre surprinderea fetei, pare că face ceva de mâncare. Un miros îmbietor de carne prăjită îi gâdilă nasul.

– Hei, să-și fi găsit și aragazul acela rostul? Ce ai pățit Leozinho? Cum de l-ai băgat și pe el în seamă, săracu’?

Băiatul râde și râsul îi e așa de frumos. Nu l-a mai văzut râzând din Europa, de la Roma.

– Mi-a fost chiar dor să mâncăm ceva ca lumea acasă. Ce zici frumoaso, vii cu mine azi?

– Unde? Era așa de multă vreme de când nu o mai scosese în oraș. După întoarcerea din vacanță ea a început școala iar el a avut multe de recuperat la muncă. Apoi a fost povestea cu don Horácio și munca, munca lui fără odihnă.

Leo se întreabă ce să îi spună. Adevărul? Care adevăr? Nu-l știa nici el. Se hotărâse așa deodată să caute o fantomă a trecutului. De ce? Nici el nu știa prea bine. Doar că un imbold inexplicabil se născuse și el era gata să îi dădea curs.

– Vreau să caut pe cineva Leninha, o fată care m-a ajutat cândva și al cărei ajutor nu am știut să-l prețuiesc. Era un soi de tristețe în vorbele lui și Lena nu înțelegea de unde vine asta.

Au mâncat povestind despre de toate și totuși despre nimic. Subiectul Horácio și cel al fetei păreau ocolite cu grijă. Într-un târziu Lena și-a luat inima în dinți și a întrebat totuși.

– Cum a fost Leo cu don Horácio?

– Mult mai bine decât aș fi putut spera. Vezi tu fată dragă, într-adevăr în viață, multe lucruri nu sunt ce par a fi. Se pare că dincolo de porțile închise ale marilor vile sunt multe tenebre. Eu nu am avut ochi să le văd. Poate nu am vrut? Poate nu am putut? Poate nu am știut că sunt atâtea lucruri ascunse. Dar oricum, ceea ce mi-e clar este că viața face în așa fel încât valurile să ajungă la mal. Chiar dacă se sparg uneori cu zgomot, până la urmă se potolesc și liniștea se lasă din nou. Știu că pentru don  Horácio va fi mai bine decât a fost vreodată. S-a lăsat sau, oricum, se va lăsa liniștea și pe plaja lui. Iar eu nu pot decât să fiu fericit pentru asta. Îi datorez atât de mult acestui om încât mi-e și frică să mă gândesc. Dacă analizez bine lucrurile cred că viața mea ar fi fost mult diferită fără el. Poate că aș fi reușit, la cât sunt de catâr. Dar nu ar fi fost așa fără să-l am pe el ca sprijin material, chiar dacă mai mult indirect, și, mai ales, moral. Acum, că îl știu liniștit, mi-e și mie mai bine Leninha. Chiar mi-e bine! Da, mi-e bine! continuă în gând.

Lena ar vrea să știe mai multe, dar e clar că Leo nu va continua subiectul. Bănuiește că e vorba de lucruri care nu țin atât de intimitatea lui cât de a profesorului și la discreție nu-l întrecea nimeni pe fratele ei.

Termină masa, strâng împreună să rămână totul în ordine după vechiul obicei de acasă și se pregătesc de plecare.

 Centro Rio e aproape pustiu. Asta e o zonă a orașului care nu o prea atrage pe Helena. Doar catedrala aceea ciudată de forma unui con cu clopotnița alături, o clopotniță piramidală cu cruce semeață în vârf a impresionat-o mereu. Și apeductul Carioca cu forma lui interesantă  este un punct care îi place.  Sunt singurele. Nu, mai e ceva! Undeva în apropiere, Catedrala prezbiteriană cu personajele ei metalice din față i-a oferit o surpriză.

 Mașina lui Leo rulează încet tatonând. Lena nu știe exact ce vrea să facă fratele ei dar nu întreabă nimic. I se pare că el a plecat într-o aventură al cărei final nu-l prevede, dar pare să-l aștepte cu înfrigurare. Ajung în Piața Tiradentes. Îi dau ocol până când Leo spune precipitat:

– Trebuie să găsesc un loc de parcare. Mă aștepți în mașină puțin? Apoi, când închide portiera îi șoptește: Ține-mi pumnii!

Nu-i e deloc clar Helenei pentru ce, dar își spune apăsat în gând Deus ajuda Leo!

După vreo douăzeci de minute băiatul apare cu o figură îngândurată, dar aparent mulțumit.

– Imaginează-ți că, după mai bine de zece ani, am găsit locul, am găsit-o și pe mătușa Vanessei.

Aflase că numele fetei era într-adevăr Vanessa.

–Am și numărul ei de telefon. Dar, Deus me perdoe, a trebuit să mint!

Lena nu înțelege nimic, cum nu are nici o dată a problemei. Văzând mutra nelămurită  a fetei își dă seama că ea habar nu are despre ce vorbește el.

– Da, ai dreptate. Nu ai cum să înțelegi. Hai să mergem undeva să îți povestesc. Unde vrei să mergem?

– Ce zici de Arpoador? Bem o cafea acolo și povestim.

 –Așa departe?

– Avem altceva de făcut? Eu nu am azi nimic programat. Tu?

– Nici eu, hai să fim doar noi doi ca în Europa!

– Da, mi-a plăcut să fim noi doi acolo… și aș vrea să reușim să fim tot așa și aici!

– Crezi că nu suntem?

– Suntem?

– Nu, ai dreptate, aici parcă ne despart uneori oceane, chiar dacă dormim la  câțiva metri distanță. Poate pentru că așa e viața Leninha, cu problemele ei de fiecare zi! Dar cred că e leac pentru asta. Hai să începem azi tratamentul. Cred că ai dreptate.

Pe terasa de pe plajă stau de vorbă de ceva vreme. Intr-o parte priveliștea e închisă de capul Arpoador. În cealaltă se deschide Avenida Atlantica  cu finalul ei  aparent undeva în zarea străjuită de Pão de Açúcar, pintenul înaintat temerar în ocean dincolo de Leme.

Leo i-a spus istoria fetei  despre care azi a aflat că a terminat facultatea de limbi străine, a fost plecată în China vreo doi ani și acum lucrează în Rio. Nu a îndrăznit să o întrebe pe mătușa care, din fericire tot acolo stătea, dacă s-a măritat sau nu. Îi spusese că este un fost coleg de muncă. Nu a specificat ce muncă și femeia nici nu l-a întrebat. Probabil ținuta îngrijită a bărbatului, aerul lui de om serios, care nu-l părăsea nici dacă era în slip pe plajă (a gândit ușor malițios Lena), la care s-a adăugat politețea și buchetul de flori pe care Leo a fost inspirat să îl ia, au făcut-o să nu îl suspecteze. El i s-a adresat întrebând-o direct dacă este cumva mătușa tinerei Nessa, dând femeii un punct de reper. Fata căutată îi spusese cândva că acolo stă o mătușă.

S-a lăsat tăcerea. Povestea terminată  de Leo cerea totuși continuarea cu o intenție. Dar tânărul nu avea să spună nimic pentru că nu știa nici el însuși ce vrea să facă.

–  Irmão , pot să te rog ceva?

– Cum să nu Leninha? Zi!

– Mergem până în Grădina Botanică? Îmi place  liniștea de acolo, în fiece colțișor. Îmi place să privesc statuia lui Iisus de pe aleea palmierilor sau printre frunzele arborilor. Să stăm puțin pe băncuțe uitate, așa cum stăteam la Paris în parcuri…

– Hai! O ia de mână și pleacă aproape fugind spre mașină.

Nu știu când au trecut ceasurile. Amintiri din copilărie au ieșit din picături de dor printre stalacmitele  acelui arbore ce-și scoate din pământ fărâme de rădăcini ca pe rugi  întrupate tăcut  ridicate către  cer.

Ceva din orele și zilele europene s-a strecurat în această zi de Rio.

Intrând în casă Leo o ia în brațe pe Lena și-i șoptește cu drag: Să mai înviem momente de astea sis. Se pare că ne priesc la amândoi.

– Știi Leo, mi s-a făcut atâta dor de ai noștri!

– Și mie surioară, vom merge deîndată ce se poate; da, vom trage o fugă până acasă. Abia aștept să le dăm cadourile din Europa.

&

 

În săptămânile următoare Leo nu și-a făcut timp să o caute pe Vanessa.  Sau, mai corect nu a avut curaj să își facă. Nu înțelegea deloc ce l-a apucat. Dincolo de aglomerația zilelor de muncă au fost destule seri când ar fi putut să sune. Și totuși… Habar nu avea ce voia. Nu știa ce să-i spună, de ce o caută după un deceniu?  Răspunsul  încă tot nu-l știa nici el.

Vineri seara își ia inima în dinți și formează numărul.

Vocea fetei se aude la capăt de fir.

– Alo?

– Vanessa?

– Mdaa… e ceva nesiguranță în  glasul Nessei. Cine e?

Leo înghite în sec dar nu apucă să răspundă.

– Ești Leo?

– De unde știi, se miră sincer bărbatul.

– Mi-a spus mătușa că m-ai căutat. Coleg de muncă, ai? Râde. Acum își aduce aminte Leo de râsul ei frumos, cristalin, tonic.

– Și cum de ai ghicit că sunt eu?

– Păi tu i-ai spus că ești Leo și eu alt Leo nu cunosc.

– Nessa, … ai putea să …

– Vrei să ne vedem?

– Doamne, da!

– Okay, cred că ar fi o idee bună. Ar fi câte ceva de spus.

– Crezi?

– Sunt absolut sigură!

Leo simte o ușoară dezamăgire. Să fie așa ușor?  Ar fi vrut să … Nici el nu știe ce ar fi vrut!

 

&

Cu siguranța bărbatului care se știe dorit de femei și cu amintirea unei experiențe anterioare în care el a fost cel ce a plecat, plus acceptarea rapidă a întâlnirii din partea fetei, Leo s-a suit în mașină și a plecat spre locul de întâlnire. L-a mirat puțin că nu i-a spus să o ia de acasă deși era vineri și începuse deja week-end-ul. A luat-o din fața unui edificiu a cărei adresă i-o dăduse și despre care a crezut inițial că e cea de domiciliu, dar ea a explicat imediat că nu este.  Era pe o strada paralela cu Avenida Atlantica.  A aflat că este un punct al  Centrului cultural  China din Brazilia și a înțeles că încă păstra legătura cu experiența ei anterioară.

Vanessa este o altă persoană. O femeie de-acum femeie, luase locul fetei din amintirea lui Leo. Părul, la fel de lung și de negru, silueta tot de lujer, dar cu ceva distins în mișcări și ochii, ochii aceia frumoși și luminoși par mai adânci și mai misterioși ca niciodată. Doar zâmbetul este mai puțin larg, mai puțin prietenos.

S-a suit alături de el în mașină și nu s-a sfiit să remarce cu oarecare mirare și apreciere în același timp.

– Se pare că băiatul trist de altădată a rămas undeva în urmă, nu-i așa Leo?

Prima privire a bărbatului a fost către degetul inelar al femeii ce i se alăturase. Nu poartă semnul unui mariaj. Și, spre surprinderea lui asta îl bucură.

– Da, a rămas în urmă Nessa, cu bune și cu rele.

Femeia nu comentează remarca.

– Unde vrei să mergem? rostește Leo cu o intonație ușor șăgalnică.

– În nici un caz la mine acasă Leo…și nici la tine. Vocea Vanessei are ceva metalic în ea.

O privește cumva mirat cu coada ochiului. Sentimentul acela de cucerire facilă care l-a încercat când au vorbit la telefon s-a dus pe apa sâmbetei. 

–Atunci?

– Te las pe tine să alegi!

Să o impresioneze cu o invitație la un restaurant super? Simte că nu e cazul. Nu cu femeia asta.

– Ce zici de o terasă în Copacabana, ceva fără pretenții dar plăcut ?

L-a privit de data asta ea mirată. Se aștepta ca el să încerce să epateze. Dar s-a înșelat.

– Cred că e perfect – îi răspunde calm.

Găsesc un loc plăcut și confortabil. În fața lor oceanul își cântă simfonia cu valuri când mai mari când mai mici, într-o balanță de crescendo și piano în ritm cu inimile lor. Într-un târziu femeia întreabă cu clas scăzut.

– Leo,  pot să știu, așa după zece ani și mai bine de ce?

– De ce am plecat?

– Da…

– Nu din cauza ta Nessa. Din cauza mea în totalitate. Eram fiul ploii atunci, nu aveam de nici unele, sau nu!… Aveam vise, o mulțime de vise, dar nu neapărat și speranțe. Tu m-ai ajutat și asta nu am uitat-o.

– De aceea m-ai căutat?

– Da cred că da!

– Crezi?

– Nu sunt în totalitate sigur. Nici eu nu știu răspunsul corect la această întrebare.

– Ce vrei de la mine Leo? Asta știi?

– Aș vrea… cred că aș… crezi că am putea-o lua de la capăt?

O tăcere adâncă se instalează între ei.

Leo așteaptă. I se pare că e un condamnat care așteaptă verdictul.  Doamne, ce îmi trece prin cap? Parcă aș depinde de femeia asta! Aproape că se instalează o respingere față de ea. El nu a depins niciodată de nimeni. Ce i-a venit acum?

Vanessa se întoarce spre Leo și îl privește adânc în ochi, cu o lumină a privirii pe care nu i-o mai văzuse vreodată.

– Leo, cred că ar trebui să știi povestea fetei pe care ai cunoscut-o atunci. Era singură, atât de singură, în casa unei mătuși lăsată în grija și responsabilitatea ei, cu o slujbă minoră dar cu visuri cât Corcovado. Muncea, se pregătea să-și facă o carieră și spera. Într-o seară a întâlnit un băiat. Era jerpelit (iartă-mă!), înfrigurat și singur. Singur ca ea. Dar și cu visuri ca ea. Pentru fata aceea parcă s-a deschis cerul.  Găsise o pereche, un suflet cu vise ca ale ei. Nu a vrut să-l ajute, a vrut să se ajute, să se sprijine reciproc, să meargă împreună pe un drum care putea fi victorios pentru amândoi. Se pare că soarta nu a vrut asta. Băiatul a plecat într-o dimineață. Ea a simțit că a fugit.  A fugit de ea. Și s-a simțit umilită.

De aceea am vrut să ne întâlnim Leo, să înțeleg. Nu am înțeles mare lucru. Se pare că nici unul dintre noi nu am fost pregătiți de un efort împreună.

– Acum nu putem să ne unim eforturile Vanessa?

Femeia îl privește cu tristețe.

– Nu Leo, o încredere odată pierdută nu se mai recâștigă. Nu în cazul meu.  Aș sta într-o permanentă alertă. Și viața m-a învățat să îmi protejez sufletul. Doar un lucru poate că ar trebui să îl știi. După ce ai plecat am înțeles un adevăr care m-a durut multă vreme. Te iubeam. Poate că acesta este motivul răspunsului meu de acum.

Ar fi bine ca în viitor să ai grijă de sufletul care te va iubi. Nu-l mai pierde. Nu știi ce pierzi!

E siguranță, calm și hotărâre fără echivoc în tot ce spune femeia asta. Leo știe, simte că nu are rost să insiste. Nu ar fi decât un moment penibil fără nici o finalitate. Înțelege că așa cum pentru el este imposibil să treacă peste acele ceva-uri care îi pigmentează viața și Vanessei îi este imposibil să treacă peste dezamăgirea de atunci. O singură îndoială mai are în această privință. Poate că o relație nouă este cea care o reține. Și asta ar înțelege-o și ar accepta-o mai ușor.

–  Vanessa, să înțeleg că ai găsit acel suflet care se poate alătura efortului tău de a învinge drumul prin viață?

Răspunsul îl debusolează și mai tare.

–  Nu Leo, din păcate nu. Dar încă mai caut. Doar că o fac privind în viitor, nu în trecut.

–  Îți mulțumesc pentru sinceritate.

–  Și eu.

Ies de pe terasă în vântul ușor al serii.

Te conduc? Sau nu vrei să știu unde stai.

–  Nu, nu am asemenea temeri Leo. Măcar atât pot crede despre tine că ești un tip fairplay. Nu mă aștept să forțezi în vreun fel nota. Poți să mă conduci.

Îi dă o adresă pe malul Lagunei  Rodrigo de Freitas. Se opresc în fața unui bloc elegant cu balcoane albe. Înțelege că fata și-a împlinit, ca și el, unul dintre visuri. Își amintește neașteptat o discuție de demult. Ea îi spusese atunci: Doamne cât aș vrea să am un balcon spre apă și să pot vedea și munții în față. Dacă ar fi să-l pot vedea și pe Iisus aș cere deja prea mult!  Nu știe dacă vede statuia lui Iisus de la balconul ei, dar apă și munți poate vedea, cu siguranță. Se bucură pentru ea și înțelege că a pierdut o posibilă tovarășă de viață care i-ar fi putut fi cu adevărat aproape.

Când coboară Vanessa îi spune simplu:

 Chiar dacă, cu certitudine, drumurile noastre ca și cuplu se despart, ca prieteni ce se aud și eventual iau o masă împreună nu văd ce ne-ar putea împiedica să rămânem. Mă bucur să constat că pot spune asta, având certitudinea că o pot face și pentru mine și pentru tine.

Leo pleacă și nu se poate opri să se mire de simplitatea, onestitatea, franchețea și, poate, duritatea acestei femei. Ce păcat că sunt amândoi prizonieri în imposibil!

I-a simțit pe părinții lui, pe fratele lui, pe don Horácio și ai lui într-un asemenea prizonierat, doar cu alte ipostaze ale imposibilului.

Pleacă cu convingerea că va trebui să facă totul pentru ca Helena să nu împărtășească aceeași soartă. Oare va fi posibil  să facă ceva? Nu este sigur… dar va încerca.