PRIETENUL MEU A PLECAT LA ÎNGERI

Maria  închide ușa cu grija omului care parcă nu vrea să deranjeze pe cineva din casă, deși țipenie de ființă nu tulbură liniștea camerelor lăsate în plasa nepăsării de o vreme destul de lungă. Bagă cheia în broască pe dinăuntru și  o învârtește absentă. Ochii îi fug pe cadranul ceasului și se gândește febril  ”i-o fi foame săracul”. Apoi un lacrimi amare îi inundă ochii, iar pe genele lungi, picături de rouă se agață disperate înainte de a se prelinge pe obrajii palizi.

Se lasă așa îmbrăcată pe scaunul din bucătărie, cu geanta pe genunchi și cu plasa cu cumpărături la picioare. Gândul că prietenul ei bun nu mai este o sfâșie pe Maria cu puterea acelor de cactus înfipte în mătasea fină. Lacrimile îi inundă tăcut și sufletul cu puterea stâncii sfărâmate de valurile furtunii ce-aduce apa oceanului să măture pământul ce în zadar i se împotrivește.

Știe că prietenului cu blană albă și cu bot umed nu-i mai este foame, că nu își va mai ridica ochii blânzi, oglindind în ei iubirea lui nemăsurată, către femeia ce l-a iubit mai mult decât pe sine însăși.

O durere surdă o sfâșie pe Maria și o arde un dor nebun de blana curată, spălată cu grijă în fiecare săptămână. Își simte încă  sub mâna ce se abandona cu dragoste în blana moale bucuria atingerii și un suspin necontrolat i se scurge din piept, ca un șuierat de vânt trecut prin crăpături de ușă uitată de vreme.

Sună telefonul. Femeia tresare puternic cu același gând: ”îl trezește și el nu mai are nici puterea să latre”. Apoi, aceleași lacrimi nărăvașe îi curg deopotrivă pe obraji și se preling dureros în sufletul încins de dor.

Se dezbracă cu gesturi mecanice, descarcă cele câteva lucruri din sacoșă, le pune în frigiderul lăsat de o vreme gol, gol ca și casa asta, ca și mintea ce nu vrea să asimileze realitatea.

I-a fost greu Mariei, greu de tot în ultima vreme. Obligațiile de fiecare zi au ținut-o ore bune departe de prietenul ei cel mai bun și mereu s-a simțit sfâșiată între nevoia de a-i onora prietenia cu grijă și iubire și necesitatea de a-și urma propria viață cu toate problemele ei.

Vara trecută ar fi vrut să se ducă la copiii ei, la sute de kilometri distanță, să se bucure de  grădina cu pruni și meri, de iarba ce i-a mângâiat ani de zile tălpile goale, chemate de pământul reavăn în îmbrățișare tandră, să se scalde în soare și în apa râului cu unde curate și sprințare.  Dar prietenul ei nu o mai putea însoți. Și Maria a rămas acasă.

Mereu și-a spus că s-a întors lumea cu susul în jos. Ea, o femeie aflată la apus de soare, a rămas să își târâie zilele pe asfaltul trotuarelor de la oraș, în vreme ce copiii ei au  plecat să respire aerul curat al satului de munte. Și-au încropit o fermă cu vietăți crescute cu grijă și iubire, o livadă cu pomi fructiferi și o vie cu struguri ai căror boabe mari și lunguiețe par a înghiți în ele tot soarele de pe cer pentru a-l transforma în sfântă împărtășanie.

Pe vremuri, nu foarte îndepărtate, dar care acum îi par la capăt de veac, își lua prietenul cu ea, iar Viv cu picioarele lui solide alerga cât era via de mare, bucurându-se și punând bucuria în morișca ce-i învârtea coada, ca să știe toți cei din jur cât este de fericit. Îi lingea pe toți ai casei, iar pe prietena lui bună o liniștea cu capul pus în poala ei și cu laba proptită tandru pe genunchi. 

Când pe Maria începuseră să o doară cumplit genunchii, Viv își făcuse un obicei din a-i încălzi sub trupul lui întins cu grijă peste ei. ”Măi, parcă ești o mâță” râdea Maria și-l scărpina cu dragoste între urechile ridicate a mulțumire. Nu-i venea să se ridice ca să nu-i strice odihna pe genunchii ei; asta până a priceput că pezevenchiul se prefăcea că doarme, dar curios, din când în când mai deschidea câte un ochi a spionare.

La nașterea fiului ei, Maria îl avea pe tatăl lui Viv; un prieten pe care l-a prețuit și care a ajutat-o cu tot devotamentul lui. I-a însoțit anii tinereții cu blândețea lui dublată de puterea și siguranța rasei, o rasă pașnică, dar cu trăsături de ființă de nădejde, ce nu accepta nici trădarea și nici obrăznicia. I-a vegheat copiii cu grija unui bătrân sfătos care ”știe el ce face” și s-a bucurat de devotamentul lui până în clipa aceea din urmă. I se pare că a fost mai puțin greu momentul acela decât clipa   de acum, când Viv a plecat la îngeri. Poate și pentru că bătrânul prieten lăsa în urma lui puiuțul care era cu ceva ani buni mai tânăr  decât propriul ei copil. A închis  ochii, bătrânul ei prieten din tinerețe, a plecat lin fără să i se presimtă sfârșitul. Era într-o seară de vară când amândoi își făceau plimbarea obișnuită pe aleea din apropiere; ea  mereu cu zgarda în mână, dar fără a o folosi vreodată. Cățelandrul Viv de atunci, i s-a așezat în față Mariei și a stat în locul acela nemișcat până când trupul celui ce-i era rădăcină a fost ridicat pentru eternitate.

Din nefericire, Maria nu a reușit să păstreze pe nici unul dintre puii lui Viv. Așa a vrut viața să fie, să nu găsească loc și pentru pui în apartamentul mic în care femeia a rămas să își ostoiască propria-i singurătate.

Prietenul i-a fost mereu alături. Când ea s-a îmbolnăvit, Viv a vegheat-o, când a rămas fără tovarășul ei de viață, tot Viv i-a ostoit singurătatea, cu aceeași înțelegere și dragoste manifestată în feluri de neimaginat pentru o necuvântătoare.

Când nepoțica ei s-a pierdut în magazinul acela prea mare pentru niște pași atât de mici, disperarea celor ce o căutau s-a limpezit deîndată ce Viv, cel ce țâșnise de lângă ei cu înțelegerea unui înțelept ce știe ce face, s-a întors împingând ușor cu botul fetița ce o luase cătinel, cătinel prin mulțimea mărșăluind gălăgioasă pe culoarele colosului ivit în locul unde cândva se construiau mașini.

O vreme bună  Maria și Viv s-au tot dus împreună în concediile scurte ale vieții să se bucure de munte sau de mare, apoi au petrecut la copii la fermă și în cele din urmă au rămas să se bucure doar de evadările la plimbare în parcul din apropiere.

Viv se mișca din ce în ce mai greu, auzea tot mai slab, mânca tot mai puțin. În seara aceea când, la fel ca și părintele său, s-a întins pe aleea din parc și nu s-a mai putut scula, Maria l-a ridicat cu greu în brațele-i de-acum și ele bătrâne. Nu-i poate uita ochii, oglindind o tristețe sfâșietoare, cu care o privea parcă vinovat de greutatea propriului trup ce chinuia brațele prietenei sale. 

Privirea lui Viv de atunci  a urmărit-o toți anii ce au urmat acestei căderi, nu mulți dar încărcați de suferință crescândă. Bătrânul prieten parcă-i cerea iertare pentru toată grija pe care ea trebuia să i-o poarte, pentru toată tevatura pricinuită de neputința lui. Parcă înțelegea pe femeia aceasta care ajunsese să-și facă programul după nevoile și durerile lui. Nu mai putea pleca Maria mai nicăieri, iar dacă pleca îl lăsa în grijă sigură și nu era zi lăsată de Dumnezeu să nu afle, prin orice mijloc la îndemână, ce face și cum este Viv. Un soi de prizonierat în iubire se instituise pentru femeia ce îl iubea necondiționat, ca o pedeapsă parcă. Se revolta câteodată Maria pe soartă, mai ales atunci cât simțea acut greutatea  de a împăca toate cerințele vieții.

Da, ochii blânzi și triști ai lui Viv i-au rămas pe retină ca o durere dulce. În orice moment când închide pleoapele își amintește cu drag bucuria lui după baie, plăcerea cu care încă mânca cele știute doar de ea că îi fac bine, liniștea cu care stătea ca ea să îl tundă, că doar pe ea o accepta, să îl mângâie (asta o primea de la toți cei dragi). Și sufletul o doare și mai tare. De fiecare dată se oprește din orice face și închide ochii. Aduce din străfund de memorie, amintiri înghesuite cu grijă și cu mare trudă. Dar cea mai dureroasă este amintirea vremii din urmă când Viv, abia respirând zăcea pe o parte, aproape nemișcat și fără reacții. Iar când durerea o arde pe dinăuntru ca un fier înroșit în vâlvătaie, își amintește ultima privire tulbure, dar parcă rugătoare  a unui suflet gata să se desprindă și care parcă cerșește celei de alături să lase ușa deschisă, că îngerii îl așteaptă.

Știe Maria că asta a fost ceea ce a vrut Viv, să plece la îngeri, să se elibereze și să o elibereze, dar cu promisiunea că prietenia și iubirea ce i-a legat vor rămâne cheie a trecerii dintre lumi.