Maria închide ușa cu grija omului care parcă nu
vrea să deranjeze pe cineva din casă, deși țipenie de ființă nu tulbură
liniștea camerelor lăsate în plasa nepăsării de o vreme destul de lungă. Bagă
cheia în broască pe dinăuntru și o
învârtește absentă. Ochii îi fug pe cadranul ceasului și se gândește
febril ”i-o fi foame săracul”. Apoi un lacrimi amare îi inundă ochii, iar
pe genele lungi, picături de rouă se agață disperate înainte de a se prelinge
pe obrajii palizi.
Se
lasă așa îmbrăcată pe scaunul din bucătărie, cu geanta pe genunchi și cu plasa
cu cumpărături la picioare. Gândul că prietenul ei bun nu mai este o sfâșie pe
Maria cu puterea acelor de cactus înfipte în mătasea fină. Lacrimile îi inundă
tăcut și sufletul cu puterea stâncii sfărâmate de valurile furtunii ce-aduce
apa oceanului să măture pământul ce în zadar i se împotrivește.
Știe
că prietenului cu blană albă și cu bot umed nu-i mai este foame, că nu își va
mai ridica ochii blânzi, oglindind în ei iubirea lui nemăsurată, către femeia
ce l-a iubit mai mult decât pe sine însăși.
O
durere surdă o sfâșie pe Maria și o arde un dor nebun de blana curată, spălată
cu grijă în fiecare săptămână. Își simte încă sub mâna ce se abandona cu dragoste în blana
moale bucuria atingerii și un suspin necontrolat i se scurge din piept, ca un
șuierat de vânt trecut prin crăpături de ușă uitată de vreme.
Sună
telefonul. Femeia tresare puternic cu același gând: ”îl trezește și el nu mai are nici puterea să latre”. Apoi, aceleași
lacrimi nărăvașe îi curg deopotrivă pe obraji și se preling dureros în sufletul
încins de dor.
Se
dezbracă cu gesturi mecanice, descarcă cele câteva lucruri din sacoșă, le pune
în frigiderul lăsat de o vreme gol, gol ca și casa asta, ca și mintea ce nu vrea
să asimileze realitatea.
I-a
fost greu Mariei, greu de tot în ultima vreme. Obligațiile de fiecare zi au
ținut-o ore bune departe de prietenul ei cel mai bun și mereu s-a simțit
sfâșiată între nevoia de a-i onora prietenia cu grijă și iubire și necesitatea
de a-și urma propria viață cu toate problemele ei.
Vara
trecută ar fi vrut să se ducă la copiii ei, la sute de kilometri distanță, să
se bucure de grădina cu pruni și meri,
de iarba ce i-a mângâiat ani de zile tălpile goale, chemate de pământul reavăn
în îmbrățișare tandră, să se scalde în soare și în apa râului cu unde curate și
sprințare. Dar prietenul ei nu o mai
putea însoți. Și Maria a rămas acasă.
Mereu
și-a spus că s-a întors lumea cu susul în jos. Ea, o femeie aflată la apus de
soare, a rămas să își târâie zilele pe asfaltul trotuarelor de la oraș, în
vreme ce copiii ei au plecat să respire aerul
curat al satului de munte. Și-au încropit o fermă cu vietăți crescute cu grijă
și iubire, o livadă cu pomi fructiferi și o vie cu struguri ai căror boabe mari
și lunguiețe par a înghiți în ele tot soarele de pe cer pentru a-l transforma
în sfântă împărtășanie.
Pe
vremuri, nu foarte îndepărtate, dar care acum îi par la capăt de veac, își lua
prietenul cu ea, iar Viv cu picioarele lui solide alerga cât era via de mare,
bucurându-se și punând bucuria în morișca ce-i învârtea coada, ca să știe toți
cei din jur cât este de fericit. Îi lingea pe toți ai casei, iar pe prietena
lui bună o liniștea cu capul pus în poala ei și cu laba proptită tandru pe
genunchi.
Când
pe Maria începuseră să o doară cumplit genunchii, Viv își făcuse un obicei din
a-i încălzi sub trupul lui întins cu grijă peste ei. ”Măi, parcă ești o mâță” râdea Maria și-l scărpina cu dragoste între
urechile ridicate a mulțumire. Nu-i venea să se ridice ca să nu-i strice odihna
pe genunchii ei; asta până a priceput că pezevenchiul se prefăcea că doarme,
dar curios, din când în când mai deschidea câte un ochi a spionare.
La
nașterea fiului ei, Maria îl avea pe tatăl lui Viv; un prieten pe care l-a
prețuit și care a ajutat-o cu tot devotamentul lui. I-a însoțit anii tinereții
cu blândețea lui dublată de puterea și siguranța rasei, o rasă pașnică, dar cu
trăsături de ființă de nădejde, ce nu accepta nici trădarea și nici obrăznicia.
I-a vegheat copiii cu grija unui bătrân sfătos care ”știe el ce face” și s-a
bucurat de devotamentul lui până în clipa aceea din urmă. I se pare că a fost
mai puțin greu momentul acela decât clipa
de acum, când Viv a plecat la îngeri. Poate și pentru că bătrânul
prieten lăsa în urma lui puiuțul care era cu ceva ani buni mai tânăr decât propriul ei copil. A închis ochii, bătrânul ei prieten din tinerețe, a
plecat lin fără să i se presimtă sfârșitul. Era într-o seară de vară când
amândoi își făceau plimbarea obișnuită pe aleea din apropiere; ea mereu cu zgarda în mână, dar fără a o folosi
vreodată. Cățelandrul Viv de atunci, i s-a așezat în față Mariei și a stat în
locul acela nemișcat până când trupul celui ce-i era rădăcină a fost ridicat
pentru eternitate.
Din
nefericire, Maria nu a reușit să păstreze pe nici unul dintre puii lui Viv. Așa
a vrut viața să fie, să nu găsească loc și pentru pui în apartamentul mic în
care femeia a rămas să își ostoiască propria-i singurătate.
Prietenul
i-a fost mereu alături. Când ea s-a îmbolnăvit, Viv a vegheat-o, când a rămas
fără tovarășul ei de viață, tot Viv i-a ostoit singurătatea, cu aceeași
înțelegere și dragoste manifestată în feluri de neimaginat pentru o necuvântătoare.
Când
nepoțica ei s-a pierdut în magazinul acela prea mare pentru niște pași atât de
mici, disperarea celor ce o căutau s-a limpezit deîndată ce Viv, cel ce țâșnise
de lângă ei cu înțelegerea unui înțelept ce știe ce face, s-a întors împingând
ușor cu botul fetița ce o luase cătinel, cătinel prin mulțimea mărșăluind
gălăgioasă pe culoarele colosului ivit în locul unde cândva se construiau
mașini.
O
vreme bună Maria și Viv s-au tot dus
împreună în concediile scurte ale vieții să se bucure de munte sau de mare,
apoi au petrecut la copii la fermă și în cele din urmă au rămas să se bucure
doar de evadările la plimbare în parcul din apropiere.
Viv
se mișca din ce în ce mai greu, auzea tot mai slab, mânca tot mai puțin. În
seara aceea când, la fel ca și părintele său, s-a întins pe aleea din parc și
nu s-a mai putut scula, Maria l-a ridicat cu greu în brațele-i de-acum și ele
bătrâne. Nu-i poate uita ochii, oglindind o tristețe sfâșietoare, cu care o
privea parcă vinovat de greutatea propriului trup ce chinuia brațele prietenei
sale.
Privirea
lui Viv de atunci a urmărit-o toți anii
ce au urmat acestei căderi, nu mulți dar încărcați de suferință crescândă. Bătrânul
prieten parcă-i cerea iertare pentru toată grija pe care ea trebuia să i-o poarte,
pentru toată tevatura pricinuită de neputința lui. Parcă înțelegea pe femeia aceasta
care ajunsese să-și facă programul după nevoile și durerile lui. Nu mai putea
pleca Maria mai nicăieri, iar dacă pleca îl lăsa în grijă sigură și nu era zi
lăsată de Dumnezeu să nu afle, prin orice mijloc la îndemână, ce face și cum
este Viv. Un soi de prizonierat în iubire
se instituise pentru femeia ce îl iubea necondiționat, ca o pedeapsă parcă. Se
revolta câteodată Maria pe soartă, mai ales atunci cât simțea acut greutatea de a împăca toate cerințele vieții.
Da,
ochii blânzi și triști ai lui Viv i-au rămas pe retină ca o durere dulce. În
orice moment când închide pleoapele își amintește cu drag bucuria lui după
baie, plăcerea cu care încă mânca cele știute doar de ea că îi fac bine,
liniștea cu care stătea ca ea să îl tundă, că doar pe ea o accepta, să îl
mângâie (asta o primea de la toți cei dragi). Și sufletul o doare și mai tare.
De fiecare dată se oprește din orice face și închide ochii. Aduce din străfund
de memorie, amintiri înghesuite cu grijă și cu mare trudă. Dar cea mai
dureroasă este amintirea vremii din urmă când Viv, abia respirând zăcea pe o
parte, aproape nemișcat și fără reacții. Iar când durerea o arde pe dinăuntru
ca un fier înroșit în vâlvătaie, își amintește ultima privire tulbure, dar
parcă rugătoare a unui suflet gata să se
desprindă și care parcă cerșește celei de alături să lase ușa deschisă, că
îngerii îl așteaptă.
Știe
Maria că asta a fost ceea ce a vrut Viv, să plece la îngeri, să se elibereze și
să o elibereze, dar cu promisiunea că prietenia și iubirea ce i-a legat vor
rămâne cheie a trecerii dintre lumi.

Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergerePovestirea aceasta(care, banuiesc, unde isi are radacinile) imi aminteste de o seara in care-mi asteptam baiatul sa vina de la scoala, cand de pe holul scarii s-a auzit un mieunat. M-am uitat pe vizor si am vazut un ghemotoc negru plangand amarnic. L-am primit in casa doar pentru o seara, iar seara aceea a fost urmata de altele si altele. Ne astepta in usa de fiecare data cand ne intorceam, fiecare de pe unde plecasem. Dar a venit o zi in care a trebuit sa facem un drum lung si departe si l-am dus, undeva la tara, la niste prieteni, gandindu-ne ca va fi f. fericit sa alerge prin gradina. Evident, la intoarcere, l-am adus inapoi. Doar ca era, cumva, schimbat,nu mai era un vartej permanent, eu spuneam ca a devenit mai intelept. Era mai molcom, mai potolit. Intr-o zi, cand m-am intors de la serviciu, nu ma mai astepta in dosul usii. Mirata l-am cautat, era lungit pe patul din dormitor, undeva spre margine si la chemarea mea s-a chinuit, dar n-a reusit sa se ridice decat un pic, intr-o rana, de unde m-a privit cu multa tristete, parca cerandu-si iertare pentru ca nu-mi mai putea veni in intampinare. Sub el era o pata de sange si urina. Nu mai putuse ajunge la litiera. O saptamana intreaga am mers zi de zi la medicul veterinar, dar incercarea de a-l face bine a esuat. El a fost Mitzoc, bucuria noastra, negru ca tuciul, cu picioare de cocostarc si ochi de lamaie coapta.
RăspundețiȘtergereDa, legatura cu vietuitoarele ”necuvântătoare” poate fi uneori mai grăitoare decât o mie de conversații.
Ștergere