HAINA VECHE DE ACASĂ

Miron e un tânăr ca mai toți ceilalți. Face liceul și Dumnezeu știe ce va fi mai departe. O să fie după voia lui sau va fi cum hotărăște tata? Va putea mama să-l sprijine în vreun fel? Sunt întrebări la care Miron nu prea are răspunsuri.

Părinții au plecat din sat când erau aproape de vârsta lui de acum. Tata s-a dus la școală profesională, să-și facă o meserie și să trimită bani acasă pentru cei mai mici. Mama a plecat la liceu, că învăța bine și dirigintele a tot insistat pe lângă taică-său să o dea la școală mai departe, că e păcat de ea. S-au întâlnit din întâmplare, la niște prieteni comuni  Aneta și Niculiță, veniți dintr-un sat, cocoțat în vârful unui deal ce despărțea locurile lor de baștină. Era o tânără familie căsătorită acolo, pe deal, la nunta căreia Filofteia fusese cu ai ei; aveau datorie, că și bunicii miresei fuseseră la nunta fratelui ei mai mare. Așa merge treaba. Vii acum la nuntă în familia mea, obligatoriu la viitoarele nunți ale invitaților merge și cineva dintre ai mei. Că altfel, ne facem de rușine. E o cutumă ce se respectă cu sfințenie. Împrumut pe termen lung cu camătă neștiută;  așa glumea Gheorghe, un prieten mucalit al familiei Filofteii.

Venită la oraș, cum nu știa pe nimeni altcineva, Filofteia a ținut aproape de Aneta, mai ales la sfatul insistent al tatălui, care nu o vedea bine pe fata lui între atâția străini.

– Fată, să nu te prind că o iei razna și mă faci de rușine să-mi roșească obrazul, că te omor cu mâna mea.

Erau vorbele cu care a plecat Filofteia de acasă în loc de drum bun. Chipul tatălui, Ghiță al lui Culiță a lu’ Păstorel, îi rămăsese mamei în minte ca o arsură pe pielea vacilor din curtea lor, însemnate să nu se piardă.

Aneta și bărbatul ei Niculiță aveau un apartament modest dar curat, într-un bloc de patru etaje în cartierul de vest al orașului, aproape de uzina unde lucrau. La un Anul Nou Filofteia a fost invitată la ei. Nu s-a putut duce acasă, că i-au chemat la școală pentru un spectacol de 30 Decembrie, de la care nu era chip să lipsească. A venit și Maxim. Era prieten cu Niculiță. Se cunoșteau de pe vremea când feciorii de pe sate se adunau la horă, când într-un loc când într-altul. Maxim deja terminase școala, lucra cu Niculiță la uzină și locuia într-un bloc de nefamiliști.

Cum Aneta și Niculiță aveau un puști de cinci ani, Leontin, Maxim a făcut pe Moș Gerilă. Asta după ce, cu draperiile trase, fusese și Moș Crăciun, făcându-l pe copil să se mire cum de moșii ăștia seamănă așa de tare unul cu altul.  Când Leontin și-a exprimat mirarea, cu inocența lui inegalabilă, râsul cristalin al fetei înăltuțe și firave i-a atras atenția lui Maxim. A intrat în vorbă cu ea, s-a informat grijuliu de la Niculiță cine-i și ce face și, mai ales, descoperind că e de prin locurile lor, la un sat depărtare, i-a clopoțit inima și mintea. Și asta a fost. Le-a spus alor lui să se intereseze din ce neam e, dacă e cu rost și, cum nimic nu era împotriva principiilor stricte ale familiei lui, ci dimpotrivă, i-a făcut curte.

Nici Filofteia nu s-a lăsat mai prejos. A pus și ea în mișcare neamul.  Cum se putea altfel? Nu mișca unul în front fără ca familia să nu-și dea consimțământul. Cel puțin la însurătoare și măritiș, că după aia, cântecele populare cu versurile lor spun adevărul: întâlniri pe la izvor, să se iubească cu dor, care cu care… Asta era doar treaba radio-șanțului și făcea parte din pitorescul vieții rurale. Doar aparențele și alianțele au făcut mereu obiectul unor reguli nescrise cu o putere  de netăgăduit. Nici ai ei nu au avut obiecții majore. Neamul băiatului nu era chiar așa de fală, nici înstărit ca al lor, dar chiar și așa, despre el se știa că e muncitor și are slujbă bună la oraș.

 Ai ei ar fi vrut pentru Filofteia lor altceva decât un muncitor, că ea era la liceu. Sincer vorbind bunicu’ lui Miron, Ghiță, a murit cu oful că fata lui s-ar fi putut mărita cu un inginer, ar fi putut face și ea școală mai înaltă în loc să se mărite, dar s-a consolat cu veșnicul așa a fost să fie!

Din păcate el nu a prins momentul în care Maxim chiar a ajuns inginer, după șase ani la fără frecvență și muncă în uzină, iar fata lui a făcut o școală de desenatori tehnici. Buna mereu zicea: de-ar trăi Ghiță să vă vadă, ce mândru ar fi.

S-au căsătorit la vreo doi ani de la revelionul acela, după ce Filofteia și-a terminat liceul. Fetei i se zicea Tea și asta nu-i prea plăcea lui Maxim că parcă nu era ea, dar la început nu i-a zis nimic. Apoi, a început să o strige cu atâta înverșunare Filofteio, de se speriau și cei mici intrați în familie, de câte ori îl auzeau.  Miron și Pamela erau cei mici. El, Miron e fiul cel mare, mândria tatei, că-i duce neamul mai departe. Pamela săraca, a fost condamnată de mică. Mama a ținut morțiș să-i dea numele personajului din Familia Ewing, pe care Maxim nu-l prea plăcea, ca pe nici una dintre muierile de-acolo, că prea erau slobode la toate .

Miron a crescut în atmosfera austeră, imprimată de Maxim, cu reguli pe care el nu le accepta, nu pentru că avea ceva împotriva lor, ci pentru că nu le vedea rostul.

Fire iscoditoare, minte ascuțită, ca a maică-si, băiatului nu-i plăcea autoritatea obtuză a tatăl lui, uneori îmbrăcată în brutalitate. Țipetele și palmele date mamei, când a văzut-o rujată înainte de a pleca la o nuntă, nu le va uita cât va trăi. Nu pricepea ce a avut cu mama, că îi stătea așa de bine. Apoi când mama și-a făcut costumașul acela din stofă  de culoarea fragilor și croitoreasa i-a pus la spate o gaică cu doi năsturași, iar nu a priceput Miron de ce Maxim s-a făcut foc și pară și a pus-o să dea jos tot.

– Adică ce, de ce îți trebuie ție găici cu nasturi la spate? Să se uite ăia după curu’ tău? Asta vrei? – se auzea vocea mânioasă a tatălui din dormitorul lipit de cel  al copiilor.

Miron s-a mirat tare. Văzuse clar că gaica era la mijloc, nu unde zicea tata. Avea pe vremea aceea doar vreo șapte ani, iar Pamela era cu doi ani mai mică.

L-au durut lacrimile mamei atunci și lacrimile ei de mai târziu. Aveau să-l doară și lacrimile tatei când mama, sătulă de țipete și palme, de reguli,  de restricții, de chipul mânios al propriului tată și de sâcâiala de picătură chinezească a bărbatului ei s-a îmbolnăvit și a fost la un pas de ducă în lumea celor fericiți. Dar după ce a scăpat, lacrimile ei s-au prelins din nou, mai rar ce-i drept, dar tot au fost. Ale tatei s-au uscat.

Cu Pamela a fost o istorie întreagă. Tata parcă înnebunise când ea a intrat la liceu. Era o fătucă zveltă, cu picioare lungi, cu sâni abia mijiți, dar fermi sub bluza bleu a uniformei, cu ochi calzi de căprioară, umbriți de gene lungi și dese. N-o lăsa în ruptul capului să-și taie părul, dar nici să-l lase despletit; așa că biata fată, voia nu voia își făcea cozi ca puștancele. După mintea lui Ghiță, bunicul, ar fi trebuit să și le încolăcească pe creștetul capului. Măcar de asta a reușit să scape biata copilă.  Într-o vreme,  a îndrăznit să își facă o singură coadă spic la spate. Ce tărăboi a făcut Maxim, păzească Dumnezeu.

– Ce fată, le-ai văzut pe alea din filme și te prostești ca ele? Ia vezi că ne supărăm rău. Pe mine nu mă faci de băcănie în oraș cu prostiile tale.

– Da ce prostii tată, ce fac rău?

– Ascultă fată, mie să nu îmi întorci vorba, că mă cam mănâncă cureaua și degetele, să știi.

Ar fi vrut Miron să intervină, să îi explice tatălui că nu e chiar așa, că Pamela nu a greșit cu nimic, dar a înțeles că nu are cu cine vorbi. Când era vorba de regulile alea moștenite din sat, cu tata nu era de glumit. Era om muncitor, preocupat de familie de copii, chiar de lectură și de propria informare, după ce a trecut la statutul de intelectual, dar obtuzitatea asta a lui i-a băgat în boală pe toți din casă .

Miron termină acum liceul. Ar fi vrut să stea de vorbă cu taică-său, să-i spună ce vrea de la viața lui, să-i explice că visul lui cel mai vis este să meargă la Școala de Aplicație pentru Forțele Aeriene “Aurel Vlaicu” –  la Bobocu. Tot liceul a avut grijă să se antreneze, să își cultive și trupul și mintea pentru ca visul lui să prindă aripi. Când i-a spus mamei, sau mai corect, când mama a aflat întâmplător și el a trebuit să recunoască adevărul, i s-a luat parcă o piatră de pe inimă. Luminile aprinse  o clipită în ochii mamei,  i-au dat speranțe. Dar luminițele s-au stins aproape imediat sub umbra spaimei ce a năpădit-o.

– Ce-o zice Maxim măi băiete? Nu cred că el ar fi de acord cu asta.

– Și dacă nu e ce? Eu trebuie să fac numai ce vrea tata? E meseria mea, nu a lui, e viața mea, la urma urmei.

În inima Teei s-au aprins artificii. Era mândră de băiatul ei. Măcar el să se răzvrătească. Să facă ce-i place, să se bucure de viață. Nu voia pentru copiii ei ceaiul de pelin al fiecărei dimineți pe care le-a trăit ea în închisoarea unei căsnicii pentru a cărei înfăptuire nici nu avea pe cine să dea vina. Plină de percepte înghițite din copilărie, a făcut mereu ce trebuia. Trebuia pentru cine? S-a întrebat de milioane de ori de-a lungul anilor. Ce știa sigur era că în nici un fel n-a fost bine pentru ea. Când i s-a propus avansarea cu condiția să urmeze facultatea la FF și i-a spus lui Maxim, bărbatul mai că a explodat.

– N-ajunge că am făcut-o eu, ție ce-ți trebuie, femeie? Ai copii, ai serviciu, ai casă, ai bărbat ce mai vrei? Ți s-a făcut de plecat de-acasă? Ia vezi!

A crezut, ca o naivă ce era, că va găsi sprijin la maică-sa, că tata Ghiță, cerberul, se dusese dincolo de ape.  Chiar dacă el ar fi vrut-o la școli înalte, acum că era măritată și cu ceva școală și cu copii nu ar fi fost nici el de acord. Dar nici maică-sa nu i-a dat în bune.

– Măi fată, eu nu știu ce să zic. Că doar ai serviciu bun, ai copii ce-ți trebuie ție școală mai mare? Are Maxim, aveți ce vă trebuie….

Se săturase Tea de lozincile astea, simțea că se sufocă. Pe Maxim aproape că nu-l mai suporta fizic la zece centimetri distanță. Când n-avea încotro strângea din dinți, închidea ochii și evada printre stele, abandonându-și trupul inert și rece în voia sorții.  Dar nu a avut putere să se lupte pentru stelele din visele ei. Când Miron i-a dezvăluit dorința lui, ceva s-a aprins în ea, un dor nebun de  desăvârșire. Și-n clipa aceea, propria-i neîmplinire s-a conturat hidoasă, în toate detaliile ei. Știa că ar fi putut face mult, mult mai mult în profesie, că ar fi putut întâmpina pe copiii ei cu mai multe zâmbete adevărate, că le-ar fi putut fi mai aproape, dacă și-ar fi găsit curajul să lupte pentru propria ei împlinire. Nu-l condamnă numai pe Maxim. El e doar purtător acerb al unor prejudecăți pe care și ea le are, chiar dacă le recunoaște sau nu.  Prejudecățile  strecurate de-o viață în mintea ei pe canalele neștiute ale tradiției și apartenenței sociale s-au izbit însă de un suflet mai răzvrătit, mai conștient de potențialul lui, dar un suflet chinuit de propria lui neputință de a lupta.

Maxim n-a avut aceste războaie interne. El a primit prejudecățile, le-a acceptat și gata. Ca bărbat și-a făcut datoria, ca tată și-a sprijinit copiii și nevasta, atât cât se cade, nu are ce-și reproșa. Poate doar spaima aceea și anii lumină distanță ce-i ghicește în ochii Filofteii în clipele lor de singurătate.  Subconștientul lui îi șoptește că undeva e vina lui, dar conștientul nu și nu, n-ar recunoaște-o în ruptul capului. Și când tabără conștiința cu argumentele ei, împrumutate din cutumele și regulile în care a crescut și pe care le-a adus cu sine la oraș, încuiate bine în sipetul minții, subconștientul se chircește în inconștient și nu mai scoate capul la lumină. Din când în când îl chinuiește câte o frântură de vis în noapte; se face că trupul lui pare să cadă într-un hău inundat de nori alburii, iar ochii Filofteii îl împing parcă cu reproșul lor tot mai adânc în marea clocotindă alb în jurul lui. Amintirea vagă a visului îi tulbură diminețile, cu un sentiment de amărăciune fără o cauză anume.

– Eu știu ce să zic Miron? – se aude Tea rostind cu glas aproape pierit. Privindu-și însă copilul, bărbatul acesta tânăr, bine făcut, cu o dârzenie în ochi pe care nu a remarcat-o până acum,  simte un val de energie care parcă-i renaște în tot trupul. Capul i se ridică de la sine, ochii își aprind lumini jucăușe în iris.

– Știi ce băiete? Dă-i înainte. Avea o vorbă tata despre oameni, care se poate înțelege și dintr-o altă perspectivă: omul acesta tace și face! El o zicea cu reproș și ton critic. Dar tu așa să faci băiete. Și vom reuși!

Miron privește mirat la femeia din fața lui. N-o recunoște. Umbra aceea ce ani buni s-a strecurat parcă pe lângă pereți, care nu părea să aibă suficient loc în casă din cauza lui Maxim și pentru ca să le facă loc lor, celor mai mici, pare să se înalțe deodată, să renască. Și în urechi îi răsună cu clinchet vesel acel și vom reuși. Simte că, dacă mama e de partea lui, are șanse de izbândă.

– Uite cum facem! Tata vrea să dai la politehnică. Foarte bine, vei da și acolo, dacă se poate. Oricum trebuie să te pregătești pentru admiterea de la aviație. Te înscrii și  dai probele și acolo.

– Păi va trebui să plec de acasă.

– Și pentru politehnică nu pleci?

– Va vrea să vină cu mine – se lamentează Miron.

– Lasă pe mine asta, voi vedea cum îl țin acasă.

– Și dacă e vreo perioadă când se suprapun probele?

–Dacă va fi așa, te vei duce la cea mai importantă pentru tine.

Nu, lui Miron nu-i vine să creadă.

– Cine e femeia asta însuflețită dintr-o dată? Unde e mama lui temătoare, îndoită de supunere și tristețe?

O vreme au știut doar ei doi despre planul cu admiterea în două locuri. Dar Pamela, fată cu instincte ascuțite, cu o capacitate de descifrare a misterelor și o imaginație aproape ieșite din comun (nu degeaba publică ea tot felul de povestioare în revista literară a școlii), l-a luat direct la întrebări într-o zi:

– Hei frățioare! Ce tot ascunzi tu cu mama de-o vreme?

– Noi… ? s-a arătat mirat băiatul ca să câștige timp pentru o invenție. Doar că își subestimează sora.

– Nu, vecinii de scară! Voi, sigur că voi! Și ca să te scutesc de o minciună, să știi că ideea ta de a te face aviator nu numai că îmi place, dar mă chiar face fericită. Stai liniștit bănuiesc ce-i în spatele tăcerii voastre și mi se pare de-a dreptul înțeleaptă. Crezi că nu voi avea și eu nevoie de acoperire peste doi ani? Lasă, că voi conta pe voi amândoi atunci!

Râde cu râsul ei cristalin și se strecoară pe ușă afară. O așteaptă un cârd de colege pe care Maxim nu le privea  deloc cu ochi buni.

– Ce are fata asta toată ziua de ieșit? Asta era întrebarea standard a lui tata, însoțită de un semn a lehamite din mână.

Nu-i vorbă,  peste ora zece seara nu îndrăznea Pamela să intre în casă, dar cu asta și Miron era de acord. Nu ar fi vrut să o știe pe sora lui în primejdie, chiar dacă orașul nu este deloc periculos, băieții însă, îi știe el cum sunt… Și el era doar fiul tatălui său, nu era de acord cu prejudecățile, dar încet-încet a înghițit și el vreo duzină de-a lungul anilor trecuți prin viață.

Ziua când a aflat că a fost admis la școala de aviație a fost cea mai fericită și cea mai urâtă din viața lui.

Mama l-a luat în brațe și l-a strâns cu putere. Așa i-a găsit tata și crezând că  i-a intrat feciorul la politehnica  pe care el o făcuse chinuit, la FF, a dat să se alăture îmbrățișării. Apoi, vestea adevărului a picat ca un trăsnet și tot așa s-au abătut și pumnii bărbatului, nu doar asupra lui, ci mai ales asupra mamei. Mintea lui Miron s-a încețoșat. Nu-și mai aduce aminte clar cum l-a trântit pe tatăl lui la pământ. S-a trezit deasupra bărbatului întins pe covor, blocându-i zbaterile furioase și strigându-i printre dinții încleștați:

– Nu te mai atingi de mama niciodată, auzi? Niciodată! Ajunge. Și să îți fie clar, nu plec să fur ci să mă fac aviator. Vreau să zbor! Să zbor!  Auzi? Să zbor dintre pumnii și țipetele matale, dintre regulile astea stupide. Știu că și acolo sunt reguli, dar eu am exercițiu îndelung de supunere.

Nu se vede, îi vine să spună lui Maxim, rămas perplex de reacția fiului lui. Dar culmea, zbaterile se termină și parcă mânia se stinge.

– Lasă-mă să mă ridic. Du-te unde vrei, e viața ta. Dă să plece. Se întoarce din drum.

– Dar tu chiar ai intrat acolo măi? Sau visezi la cai verzi pe pereți. În vocea lui Maxim e mai degrabă îngrijorare decât ranchiună. Tea și Miron parcă simt asta și-l privesc zâmbind.

– Chiar am intrat spun amândoi deodată și apoi râd, râd cum nu au mai făcut-o poate niciodată.

Și culmea, Maxim se alătură râsului lor.

Pamela, care intră pe ușă rămâne perplexă în prag. Deși în fața ei sunt toți cei trei știuți, familia ei, fata pare convinsă că a deschis o altă ușă!

Dă să iasă dar șase brațe o cheamă într-o îmbrățișare la care fata nu a îndrăznit să viseze vreodată.

Să fie un semn bun pentru următorii ei ani? Ar fi bine dar ea cunoaște și forța prejudecăților cu care lupta ei va fi de zece ori mai grea. E gata însă să lupte.  Cu alianțele va fi mai greu că, dacă pe mama putea conta, simte cu certitudine asta, pe Miron poate conta doar pe jumătate. Dar de acum are și ea armele ei.

Aleargă spre grupul îmbrățișărilor și îi cuprinde pe toți cu propriile-i brațe. Simte pe frunte sărutul fratelui, pe creștet mâna caldă a tatălui iar ochii, ochii îi râd când întâlnește privirea mai vie ca niciodată a mamei.

Ce simplă și frumoasă ar putea să fie viața!