CU CE AM GREȘIT?

Orașul doarme sub subsuoară de pădure. E toropit de căldurile care-i alungă nefiresc aerul ce cândva, acum ceva decenii, era pur și răcoros, chiar și în zilele de vară.

Mama îi spunea adesea că, pe vremuri, nu era chip să ieși în oraș fără să te plouă. Cât ținea vara nu pleca de acasă fără umbrelă la ea, că risca să se facă ciuciulete. Dar, după o ploicică rapidă și adesea vijelioasă, aerul se purifica miraculos și  chipul celor adăpostiți vremelnic pe sub streșini sau terase se lumina a prospețime. Vântul ușor și blajin, ce își făcea rondul sub lumina aceea altfel a minutelor de după furtună, usca tandru părul ud al celor mai îndrăzneți  a se încumeta în lupta cu picurii mari și iuți.

Acum, în anii din urmă, vara se sufocă în vălătuci de căldură. Toamna aproape că nu mai există; din căldurile unui septembrie sau octombrie încinse-n foc, vremea sare direct în zgribulitul iernilor ce vin. Iernile se instalează uneori pentru a rămâne, alteori doar amenință, apoi se răzgândesc și mai dau drumul unei uși de la cuptorul vremii. Pare că se vrea întârzierea vremurilor și așa întârziate, împotmolite în ițele unei morale tot mai șchioape și ale unei îndobitociri împopoțonată cu văluri de  nepăsare  .

Frunzele, colorate în frumusețea melancolică a nuanțelor de ruginiu, stau în câte un an agățate în dogoarea verii prelungite pentru a se așterne în iureș, apoi, direct sub zăpadă; alteori, trec fără zăbavă la veștedul searbăd al așteptării înghețului.

&

E vară, una din verile astea mai noi. Dar în inima Roxanei bate crivățul. Mama ei, Ana, stă ferecată de zile bune după gratiile pe care, nici în coșmarurile cele mai coșmaruri, nu și le-ar fi putut imagina ca viitor previzibil.

Ani de zile  Ana a tot spus că trebuie să se facă ceva cu valul acela de oameni ce nu iau bilet pe tren; dar cum ea și cei câțiva colegi mai vocali, au constatat că nu-s decât penibili predicatori în pustiu, și-a văzut de treaba ei, de bucățica ei de sarcini, căznindu-se să nu facă nimic ce ar putea abate vijelii asupra ei.

Dar crivățul a venit de la vârfuri, nu de munte ci de strategie. Se pusese lumea, așa deodată, pe prinderea, nu atât a celor fără bilet, cât a ”nașilor” gata să încaseze șpaga de la cei ce se urcau fluierând în garniturile tot mai hodorogite, mai murdare și mai urât mirositoare.

O razie, picată la țanc ca din cer, a găsit-o pe Ana cu câteva persoane în sectorul ei, fără bilet, fără bani, cu doar o sumă infimă încasată de ea, de Ana, cu chitanță, de la nefericiții ce făceau naveta. Așa i-a crezut Ana multă vreme, niște năcăjiți. Erau, gândea ea, amărâți ce mergeau pentru a munci pe doi lei ca să ducă ceva de-ale gurii copiilor acasă. Ea nu i-a iertat fără bilet, a luat cât au dat oamenii, le-a tăiat chitanță și i-a lăsat să-și continue drumul. Bilet nu le-a putut elibera, că oamenii nu aveau la ei atât cât prevedea regulamentul. Dar ce  a încasat a luat pe chitanță. Nu avea de unde să știe atunci că ”amărâții” erau lighioane ce se vând pe o bucată de ciozvârtă râncezită, că erau actori de doi bani puși să joace farsa murdară pentru a o pune pe ea, o victimă colaterală, de care nu-i păsa nimănui, pe canavaua luptei anticorupție. Nu avea de unde să știe atunci că momentul acela va fi blestemul vieții ei, începutul de drum către zăbrele.

Au trecut ani de anchete, interogatorii, tot felul de acțiuni ale căror rost nu-l pricepea, dar care, pare-se, aveau rosturile lor. Nici o clipă nu a crezut însă, știindu-se nevinovată, că finalul va fi cel ce avea să fie.

I-au spus să recunoască, dar ea nu avea ce. Nu luase nimic pentru ea, banii erau la stat, în baza chitanțelor; îi predase imediat după tură, că hârtiile emise se cereau onorate, chiar dacă cei din control nu au comentat nimic atunci la fața locului. I-au făcut doar un proces verbal de constatare, cum că au prins călători fără bilet în zona ei și, deși ea le-a arătat chitanțele, ei nu au zis nici pâs. Ea a făcut ce știa că trebuie făcut. Dar ce? A păsat cuiva? Acesta era , se pare, un amănunt ce nu intra în scenariu.

– Alții nu s-au încăpățânat să nu recunoască. Asta e! Dumneata nu vrei și pace. A luat omu’ doi lei, cinci lei, zece lei, cât o fi luat, a recunoscut și uite, are șanse mai multe decât dumneata care nu vrei și nu vrei.

Ce să recunoască? Nu înțelegea. Nu putea nici să mintă că a luat când nu a luat. În fața ăstora în uniformă și în instanță știa  că nu trebuie, nu se cade să spună nimic neadevărat. Atunci ce voiau de la ea?

Chiar și unii din familie au îndemnat-o să spună cum vor ăia, numai să scape. Dar în mintea ei nu putea să încapă ideea de a spune altceva decât ceea ce se întâmplase. Pur și simplu nu pricepea ce vor toți de la ea. Nici pe Roxi, fata ei cea dragă, nu a reușit să o înțeleagă când, timid, i-a cerut și ea, cu jumătate de glas, același lucru. Doar că, la Roxi, Ana a îndrăznit să țipe. Și-a descărcat pe ea tot necazul, toată nedumerirea transformată în mânie. Aproape că a avut pornirea să își abată palma pe obrazul fetei. Noroc că s-a stăpânit la timp. Au oprit-o ochii larg deschiși cu  câte o lacrimă alungindu-se din fiecare, gata-gata să se prăvale peste obrazul înroșit de emoție.

Pe măsură ce timpul trecea, numărul celor condamnați cu suspendare se înmulțea. Toți erau docilii ce-și puseseră cenușă-n cap.

”Da’ măcar ei au avut ce recunoaște. Că au luat, nu mult, doar, așa, câțiva lei, dar au fost.” – își spunea Ana cu încăpățânare.

Nici măcar nu s-a gândit femeia asta simplă și enervant de corectă la cei ce au luat, pentru ei și fără chitanțe, miliarde de lei și apoi fac plajă la mare, stau cu burdihanul la soare, se dau cu mașini scumpe chiar dacă, cuminți, mai semnează condica la poliție câte o dată pe săptămână.

Din ”lotul” lor, al nașilor corupți, unii condamnați s-au sinucis sau au murit de inimă rea, de atac de cord sau cine mai știe de ce!

Ea urma să fie achitată. Chitanța aceea, care arăta clar că ea încasase cât s-a putut de la călătorii cu pricina, nu pentru ea ci pentru compania de transport, ar fi fost probă cu putere mare. Doar că nu se putea ca cineva să fie achitat. Alte rosturi erau încurcate. Ițe și orgolii, interese și Dumnezeu mai poate știi ce anume, au făcut ce au făcut și au strâns tare năframa peste ochii justiției; i-au astupat urechile cu dopuri solide. Gura, gura-i știrbă și strâmbă nu a mai fost lăsată să se deschidă decât pentru  a da sentința definitivă de pușcărie, pentru a râde hâd că s-a îndeplinit norma.

Sunt foarte rare cazurile, venite de pe mantinelă,  când gura justiției, așa strâmbă cum e ea, se mai deschide uneori chiar cu maximă uimire. Ana le-a simțit pe pielea ei pe toate astea. A întâlnit toate ipostazele urâtului, ale stupizeniei și nedreptății. Se întreabă: Cu ce am greșit? Ce va fi cu viața mea? Ce mi-a mai rămas?

Roxana știe cât de mult suferă mama ei. Ar vrea să îi aline durerea, ar face ceva, orice numai să o scoată de acolo, din mizeria aia unde nu avea ce căuta. Nu greșise cu nimic.

După sentință, două zile și tot atâtea nopți s-au scurs cu hohote de plâns și perne ude, cu deznădejdea făcându-i  fărâme sufletul chinuit și mintea nedumerită la cele mai înalte cote. 

Prima vizită  a Roxanei acolo i s-a întipărit pe retină cu forța imaginilor ștanțate pe tricouri. Nu crede că se va mai șterge vreodată, oricâte spălături va aplica intenția ei de uitare. Va rămâne o amintire perpetuă atârnată de zdrențe de suflet amărât de viață.

Mama stătea chircită pe scaunul din față.  Parcă era mai mică, mai firavă, lipsită de apărare și de voință. Unde era mama ei cea bărbată, stâlpul familiei lor, încrederea și optimismul servit în  porții echilibrate în fiecare zi ? Femeia din fața ei părea o străină, o umbră, dar nici ca umbră nu semăna cu Mama.

–  M-au terminat, mi-au distrus viața. Nu mai am nimic, serviciu, liniște; doar rușine și datorii. Și nu știu cu ce am greșit!

Acesta a fost murmurul perpetuu al primelor minute. Apoi, parcă văzându-și, într-un târziu fata, s-a scuturat, a ridicat ochii și mâna i-a rătăcit pe obrazul plâns din fața ei, iar ochii-i izvorau încercare zadarnică de îmbărbătare, pentru că durerea gâlgâia din adâncuri. Roxana nu avea cuvinte nici să aline durerea, nici să primească îmbărbătarea care se dorea să vină fără șanse de a ajunge vreodată. Au stat privindu-se minute în șir. O mână a mamei o mângâia mecanic pe obraz; mâna fetei i-o strângea spasmodic pe cealaltă. Mama se încuiase într-o muțenie îndârjită. Nu a ieșit din ea decât când a întrebat tremurat:

– Lui Traian îi e mai bine?

Nu a vrut Roxana să-i spună adevărul. După arestarea mamei, tata a făcut o criză și a căzut la pat mai rău ca în toată perioada anterioară tevaturii juridice. Atunci mai avea măcar o speranță. Acum…

– Da mamă, îi e bine…  –  a rostit fata cu greutatea neobișnuinței de a minți în situații serioase.

Dar a înțeles imediat că mama nu a crezut-o. Ceva în privirea aceea vlăguită a licărit a spaimă, apoi s-a stins. Neputința a înfrânt până și grija firească a femeii față de omul ei, bărbatul cu care a împărțit pâinea  de decenii. S-a stins și înălțarea umerilor mamei. Mâna i-a căzut pe masa rece și murmurul acela de început s-a prelins neinteligibil dintre buze palide și lipsite și de bruma de putere de a se strânge.

&

Așa i-a rămas Roxanei întipărită în minte mama ei. Și fiecare gând la imaginea asta îi provoacă o durere pe care nu o mai poate controla. Durerea de suflet este cea mai cruntă durere, îi spusese cândva bunicul ei și abia acum înțelegea adevărul profund al acestor vorbe. Pe vremea aceea, durerea adevărată era în mintea ei doar cea de dinți! Cât și-ar fi dorit să nu le înțeleagă niciodată!

Ușa de la camera de vorbitor s-a închis în urma Roxanei cu un sunet surd al cărui ecou i-a răsunat în urechi apoi pe stradă, în autobuz, pe scara blocului spre acasă…

&

Și vine, iată, o dimineață când se trezește  cu inima parcă ușoară. Nu înțelege ce s-a întâmplat. Doar nimic nu a schimbat cursul poveștii. A auzit însă pe mulți, foarte mulți, pronunțându-se în favoarea mamei ei, oameni simpli, care au ajuns să îi cunoască povestea.

Era în autobuz, aseară, când a ciulit urechile la discuția dintre tinerii unui grup de turiști. Culmea vorbeau despre mama ei. Nu aveau de unde să știe, că ea, fiica, era acolo lângă ei. Dar ea știa. 

Vorbele lor, indignarea, analiza, cu argumente, a tot ceea ce aflaseră, compararea situației femeii cu cei cu dosare grele, sau cu aceea care furase pentru a da copilului de mâncare, dar care se dovedise a fi recidivistă, toate  au uimit-o pe Roxi. Deși aflată în miezul poveștii, nici nu se gândise la toate astea. Pentru ea durerea mamei și nedreptatea făcută pentru un om nevinovat erau singurele lucruri importante. Apoi, datoriile acumulate de când mama și-a pierdut serviciul, tăvălugul consecințelor de neimaginat în timpul vieții lor de dinainte, boala tatei, agravată după această poveste, școala cu problemele ei și grija de a nu-i mai da mamei un motiv în plus de supărare, toate i-au ocupat prea mult gândurile pentru a-i mai da timp să facă analize și comparații.

Și totuși, azi se trezește cu un soi de ușurare, cu gândul îmboldit de speranță că ceva bun se va întâmpla. Se întinde alene pe canapeaua strâmtă, depășindu-i, pentru prima dată fără să-i pese, marginile meschine. Brațele ei, alungite plăcut deasupra capului, se izbesc de măsuța ce flanchează canapeaua. Măsuța veche de când lumea adăpostește cărțile de școală după sesiunile de învățare nocturnă, înainte de stingerea ca în transă a veiozei. Aude ceva răsturnându-se dar nici asta nu contează. Nimic  nu pare a  mai conta, nici griji, nici durere, nici zgomotul surd ce se aude din camera vecină.  E un soi de horcăit – îi trece fugar prin minte, dar alungă gândul. Nu știe de ce, dar nu se va mai gândi la nimic rău, la nimic trist. Va fi bine, sigur, va fi bine! Dacă oameni străini își pun probleme în povestea mamei, dacă televiziunile  prezintă cazul, fiecare în felul ei, desigur, dar îl prezintă, un soi de încredere într-o rezolvare rapidă și pozitivă începe să îi curgă prin vene, o întărește și o face să vadă dimineața cu soare pe cer, cu răcoare și rouă, cu flori ce nu mor și cai ce aleargă.

Închide pleoapele. O lume scăldată în lumini calde îi inundă gândurile, simțurile, acel ceva din spatele ochilor care aparține doar fiecăruia dintre muritori și pe care ceilalți, în cel mai bun caz îl pot bănui dar niciodată nu-l pot cunoaște.

Într-un târziu se ridică din pat. Liniștea din casă i se pare nefirească. Nu vrea să se impacienteze, dar deschide  încet ușa camerei tatălui ei. Pe pat, trupul lui stă întins într-o poziție nefirească.  Mâna dreaptă îi atârnă inert proptindu-și degetele chircite de parchetul prăfuit. Ochii, ochii aceia dragi și încărcați de tristețe, de grijă și de spaimă, în diferitele etape ale ultimelor luni, acum privesc gol spre tavanul aflat parcă la mii de ani lumină. Cămașa are nasturii desfăcuți la piept și mâna stângă pare a trage de margini. Pieptul jumătate gol se zbate cu mișcări spasmodice dar și ele parcă lipsită de vlagă.

Roxana privește mai întâi mirată, apoi  panica o sfâșie; sufletul ei plonjează în groaza născută din ceea ce mintea, ocupată până atunci de speranță începe să-i deslușească. Mâinile fetei tremură, trupul dă să se frângă. Apoi, cu o forță care vine din durerea imensă ce o cuprinde se trezește cu telefonul în mână sunând mecanic la 112.