TĂCEREA LUCRURILOR

În camera izolată de tot restul apartamentului, apartament destul de mare pentru nevoile unei familii cu doar trei membri, era penumbră și frig. Termostatul de la centrală stătea în dormitorul părinților. Tata spunea că ei sunt mai bătrâni și au nevoie de mai multă căldură. Fetele tinere trebuie să se învețe cu frigul. Că viața nu e plină de căldură, ci de călduri și frisoane, alternate în valuri. 

Mama Siminei era juristă și ocupată. Când nu avea procese avea ședințe de cosmetică sau ore de sală.

Tata, patron de firmă de transporturi, era călător și poate că frigul îndurat pe drumuri în mașina lui patru ori patru, dar tot prin gropile hâde, l-a făcut parcă să-și înghețe și sufletul. Cel puțin Siminei i se părea că are suflet înghețat.

Măcar el avea o urmă de suflet. La mama nu a reușit de tare multă vreme să mai descopere așa ceva. Când ajungea acasă de la școală, mai ales acum de când intrase la liceu, aproape că nu o vedea. Anul trecut îi mai adresa măcar câte o admonestare de tipul:

– Dacă nu intri la un liceu ca lumea, domnișoară, să-ți faci bagajele, auzi? Pe noi nu ne faci de rușine!

 Acum  e pauză totală. Nici nu știe fata dacă să se bucure sau nu. În semiobscuritatea camerei ei, tăcerea o izbește în piept, în frunte și sufletul i se stinge ca o lumânare sub pale de vânt. Casa toată e învăluită în tăcere.

 A auzit-o pe mama venind. Și-a aruncat cheile în bolul de argint de pe măsuța de la intrare; cumva nervos i s-a părut Siminei. O fi pierdut vreun proces? Nu că i-ar păsa de nefericiții păgubiți. Orgoliul ei e singurul care contează. Doar că trece ușor peste eșecuri, că nu trebuie să se consume, nu face bine nici la ten nici la look, în general. Și mama este maxim sensibilă la chestia asta.

Siminei i s-a părut că l-a auzit mai devreme și pe tata venind. El umblă parcă pe perne de aer, cu pantofii lui de firmă cu talpă silențioasă. Dar, când își lasă diplomatul pe un scaun în living, se aude un sunet pe care Simina a ajuns să îl identifice dintr-o mie. E sigură că l-a auzit mai devreme. În schimb nu a sesizat nici un salut în casă, iar ușa camerei ei, deși prima pe dreapta holului de la intrare, nu există niciodată pentru vreunul dintre cei ce se dau drept părinți.

Nimic din toate astea nu este ceva neobișnuit.  Dar e trist, al naibii de trist. Ar vrea să iasă până la bucătărie, că îi este foame, dar numai gândul de a-i întâlni pe vreunul dintre ei sau, și mai rău, pe amândoi, îi taie orice poftă de mâncare. Ia nervoasă punguța cu sticksuri și ronțăie vreo trei bețe. Noroc că are băița ei cu duș, toaletă și WC, că măcar pentru asta nu trebuie să iasă.  Se apucă de teme, dar nu are chef. Să le ia dracu! Nu-i place nimic din ce are mâine la școală: istorie, literatură, biologie, engleză.  Cu engleza stă bine că a făcut meditații de la grădiniță.  În rest, mai bine face niște probleme de matematică. Așa se mai destinde. Spre mirarea alor ei ea este o adeptă a științelor exacte. Nu le are deloc cu dulcegăriile, istoriile și nucleele de amoebe, chiar dacă la cele din urmă apropierea de exact se preface a fi mai acătării. Doar că variațiile lumii biologice sunt atât de mari  și neașteptate, încât certitudinile fug mâncând pământul. Și Simina simte o nevoie acută de certitudini. Poate pentru că, în viața ei, singura certitudine este singurătatea.

În clasa a opta și-a făcut o prietenă. Prima din viața ei. Încă de la grădiniță și-ar fi dorit să aibă prieteni dar nu i s-a permis.

– Nu-s de nasul tău toți nespălații ăia cu care ești acolo. Mama a strâmbat din nas și și-a ridicat bărbia în stilul ei caracteristic, aristocratic, săltându-și sacul de sală pe umăr și plecând spre garaj.

Așa i-au spus când era la o grădiniță de stat. Apoi, când au dus-o la singura grădiniță particulară existentă în acea vreme, departe de casă, i-au impus prezența unor copii ai unor tipi din anturajul lor. O sculau diminețile cu noaptea în cap. La început ei, apoi bona, că ei, venind nopțile târziu acasă, dormeau duși când se scula ea. Șoferul tatălui o ducea până în celălalt capăt al orașului, la o oră când încă se circula mai ușor înainte de ora de vârf. Nu-i plăcea la grădinița aia nici cât la prima. Nu îi plăceau nici copiii ăia.

 Noroc că după ce relațiile alor ei cu adulții din gașcă ”s-au răcit” nu a mai avut voie să  le vorbească.  Și ei nu i-a părut deloc rău. I-au împuiat capul cu ideea că este superioară, pentru că este fiica lor, pentru că ei sunt oameni cu profesii ca lumea și cu stare, că ea este bine îmbrăcată și cu maniere. Și asta i-a creat Siminei un aer de superioritate care  era cumva străin firii ei, dar pe care l-a adoptat ca pe o haină indispensabilă.

– Doamne cum mai semeni cu soacră-mea – o certa mama mai mereu – ai ceva de țărancă în tine și asta trebuie ras, ras pe veci, auzi?. Noroc că nu mai avem tangențe cu ăia, că cine știe cum scoteau răul ăsta la iveală. Voi avea eu grijă să nu fie așa.

Nici cu părinții ei mama nu avea mare lucru de împărțit. Erau în alt oraș, intelectuali de mucava după părerea Siminei, atât cât îi știa, prețioși și ridicoli dar, chiar dacă semănau leit cu fiica lor, asta nu dădea mulți bani pe ei. Erau totuși provinciali și metropolitana din ea nu putea înghiți prea des asta!

Își amintește Simina o dimineață de vacanță acolo la bunicii ei. Seara veniseră dintr-o vizită la niște prieteni de familie ai bătrânilor, cu ai căror copii mama fusese prietenă toată copilăria și adolescența ei. Cu greu s-a lăsat dusă mama în vizită;  doar mama, că tata a refuzat din capul locului.

– Eu nu mă duc la neica nimeni ăia, să fie clar. Am de terminat niște rapoarte așa că fără voi toți în preajmă îmi va fi mult mai ușor.  

Siminei i-a  părut bine pentru că abia a suportat ifosele mamei. Ce mutră a putut face când i-a întâlnit acolo și pe foștii ei prieteni. Era surpriza pe care, cu ochi scânteind de bucurie, păreau că o puseseră toți cei de acolo la cale. Când privirea de gheață a mamei s-a asortat cu salutul sec, scânteile s-au stins și o jenă greu disimulată a domnit toată seara. Au stat la o masă gătită cu drag și cu pricepere de bătrânica aceea care i-a plăcut Siminei și nu a putut să nu se întrebe cum de putea fi prietenă cu bunica ei pălăriată și prețioasă.  Bunicu’ părea a se simți totuși mai în largul lui cu bătrânul gazdă cu care s-au retras cât de repede au putut la un joc de table. Au renunțat și la tot ce s-a servit după antreuri, numai să poată juca în pace.

Între feluri și încă vreun sfert de oră după aceea tăcerile prelungite de la masă au fost sparte doar de conversațiile încropite între foștii prieteni și mama, dar după răspunsurile ei monosilabice au renunțat și au vorbit între ei. Mama a stat cu nasul în telefon, ieșind chiar de câteva ori pentru a desfășura convorbirile ”in privite” ca un om al legii ce se afla. Profesoara și inginerul acela care îi fuseseră colegi cândva în școală nu reprezentau o zonă de interes pentru doamna avocat din capitală. Pe drum Simina și-ar fi astupat cu disperare urechile numai să nu mai audă conversația sarcastic bârfitoare dintre mama și maică-sa, la care, din când în când bunicu’ mormăia câte ceva aprobativ.

I-o fi frică să nu aprobe ca să nu aibă urechile roșii acasă – nu și-a putut opri Simina gândul, la fel de sarcastic.

Și au rămas bătrânii mamei uitați în orașul lor de provincie, plin de snobi ca și ei, mereu considerându-se singurii deștepți de pe pământ, dar punând botul la toate ideile vânturate de unul și de altul cu ștaif la vedere și cu interese ascunse-n unghere de suflet hâd.

De părinții tatălui nu-și mai amintește Simina; nu i-a mai văzut de multă vreme. În amintirea ei este o casă destul de arătoasă în mijlocul unei grădini cu mulți, mulți pomi fructiferi, un grajd unde mirosea urât, dar de unde o femeie cu batic îi aducea ulcele cu lapte călduț și tare bun. Undeva în grădina din stânga portiței de la stradă un bătrân bătând un fier încovoiat înfipt într-un băț lung i se desprinde dintre amintiri. Asta este tot ce are în memorie legat de imaginea bunicului. Nici tata și nici mama nu vorbesc vreodată de ei. Parcă tata avea un frate, sau cel puțin așa își amintește Simina, dar nici despre el sau ai lui nu are vreo informație.

Mama și tata își trăiesc viața lor de capitaliști, prinși în vârtejul unor activități care par a-i satisface prin cifrele din cont, dar Simina se îndoiește tare că satisfacția are vreo legătură cu esența a ceea ce fac. Ceva îi spune că lucruri nu tocmai curate se ascund în viața lor pentru că, de când este mai mare, i se pare totuși ciudat cum au evoluat financiar, câți bani se duc pe apa sâmbetei pe tot felul de prostii. Nu și pentru ea; ea e pusă la regim din multe puncte de vedere. Dar asta nu înseamnă că nu e stimulată să se îmbrace numai cu haine de firmă, că nu i s-a promis că la majorat va avea o mașină super, că nu are aruncate prin cameră vreo trei laptop-uri de ultimă generație, două tablete și tot atâtea telefoane noi. Despre cele vechi nici nu își aduce aminte și vechi înseamnă de maxim un an.

– Nu ai să ieși în lume cu chestii vechi, draga mea, nu ești oricine! Gata cu telefonul acesta, nu mai e de actualitate. Ți-a luat tata altul.  Așa îi spusese mama la începutul anului când a venit cu cel de al doilea telefon nou. Probabil că uitaseră că și Moșul îi adusese unul.

Când a venit cu fusta aceea ecosez cumpărată cu prietena ei dintr-a opta de la un magazinel de cartier, mama a pălit, aproape i s-a făcut rău.

– Doamne, ce influență nefastă poate avea fata asta asupra ta, Simina! Tu nu realizezi dragă? Gata, toleranța mea a ajuns al limită. Nu mai are ce căuta aici!

Și cât îi plăcea Siminei fustița aceea. Mai mult, cât de mult  ținea ea la Dora, cât de bine se simțea cu ea. Dar nu a vrut să o pună pe biata fată în situația în care mama ei, cu cruzimea-i caracteristică, ar fi putut-o umili. Și a rupt cu greu și  mai ales dinlăuntrul ei, orice relație cu biata fată. Nu a avut ce să îi explice, ce să facă. A abordat stilul mamei, cu nasul în vânt și cu privire de gheață, răspunzând sec oricăror întrebări, chiar dacă pe dinăuntru sângera.

Se săturase de ședințele de shopping la Milano, unde mama o obliga să meargă în fiecare primăvară, de raidurile la Paris unde pierdeau ore în șir pe Rivoli în magazine, dar niciodată la operă sau măcar în grădina Luxembourg, despre care Simina citise atâtea.

– Mamă, hai să vedem bulevardul Saint Michel și Sorbona, e aproape de Cartierul Latin și de grădina Luxembourg.

­– Mergem să mâncăm la un restaurant grecesc în Cartierul Latin dacă vrei, dar nu cred că avem timp de Sorbona dragă. O să mă uit dacă e vreun magazin ca lumea pe bulevardul ăla.

Pe Simina, chiar dacă avea doar șaisprezece ani au trecut-o frisoanele.  O trec și acum când își aduce aminte.

În jurul ei tăcerea  se aude cum izvorăște din ușa ce desparte liniștea de aici de cea de dincolo, din fiecare lucrușor din cameră. 

Parcă Cioran spunea că începi să știi ce este singurătatea când începi să auzi tăcerea lucrurilor, gândește Simina, amintindu-și de niște discuții de la ora de literatură. Nu-i place ei literatura, dar profa de anul acesta e faină. Îi pune să gândească și asta e așa de rar la școală!

Doar că doare să gândești. Pe Simina o doare și mai tare, amintindu-și vorbele lui Cioran, pentru că ea a început tare de mult să audă tăcerea lucrurilor din jur.