SUFLET-TEZAUR DE CLIPE

                                       Speranța se înalță asemenea unei pasari Phoenix din cenușa viselor destramate. 

                                                                                                                                           S.A.Sachs

Se întreabă mereu ce caută ea în viața asta? De unde vine? Cine a trimis-o pe această planetă pe care o recunoaște ca pe ceva știut și uitat în neguri de timp.

Toate necazurile familiei ei, pe care nu a înțeles-o niciodată, nici ca alcătuire și nici ca menire, i s-au întipărit  undeva în cotloane de minte, ascunse mai tot timpul de voința-i neclintită de a uita tot ceea ce nu e inundat de lumină.  Nu știe exact de unde i-a venit obiceiul acesta de a fugi de neguri, dar știe să o facă cu performanță de maestru.

Era copilă, să tot fi avut vreo patru ani, când mama a uitat-o pe plajă. Femeia era prea preocupată de noua ei cucerire, în vreme ce tata telefona tot la două zile să se scuze că întârzie, cum că îl rețin treburi de serviciu. Mamei nu  părea să îi pese, iar ea, dacă auzea vocea lui tati și-i livra promisiunea ”prințesa, vin cât pot de repede și îți aduc…” nu simțea nevoia de altceva.

S-a strecurat pe dig cu piciorușe nesigure, s-a cățărat pe un stabilopod și a stat ceasuri întregi privind cum apa se spărgea  în valuri de spumă de zidul acela ce se înfrunta cu marea.

În mintea ei de copil singur nu putea să construiască povești, să ducă personaje cine știe peste ce mări și țări. Era un pui de om care auzea povești doar la grădiniță, și acelea spuse cu glas strident de o educatoare ce nu știa cum să termine mai repede ”cu spusul”.  Pe retina copilei nu existau decât chipuri din reclamele de la televizorul lăsat deschis cu orele ca să o pironească pe ea în fața lui și să scape mama de griji. Se mai adăugau, în urechi, de-a valma, împușcături, despre care ea nu știa decât că erau poc – poc-uri ce dădeau dureri de cap; sau gemete care semănau tare cu ce se auzea din camera mamei, când venea cu câte un nenea și închidea ușa cu cerința fermă către ea : să nu te miști din cameră că e vai de tine, auzi?

Acolo pe dig privea fascinată la apa aceea ce se ridica supărată către cer  și încerca să vadă poveștile ei:

...pe tata întors acasă cu păpușa promisă…

…uite acolo unde apa s-a spart de piatra verde este o rochiță frumoasă pentru păpușă. Dincolo, umbra aia care trece prin apă e sigur bau – bau, ca bau – bau-ul de pe perete de care s-a speriat băiatul din reclamă…

…și steluța asta seamănă cu steaua de pe cer când vine Moș Crăciun…

Doar că pe copiii ăia din reclamă i-au luat tăticul și mămica lor și i-au apărat de bau-bau. Și la ei, precis nu a uitat Moșul să vină. Pe ea nu avea cine să o apere și moșul fie o uită fie vine foarte târziu, după ce toți copiii de la grădi povestesc ce au primit. Nu înțelegea ea exact cum stă treaba, dar suflețelul ei mic se încărca de tristețe știind că mama de alături sau de aiurea, tata cel mereu plecat nu ar fi venit dacă ea se speria de bau – bau, poate pentru că erau supărați pe ea; și de aceea nici Moșul nu o iubea. Nici acum nu erau părinții ei cu ea, aici unde bau-bau ieșea din valuri. Noroc că umbra neagră s-a pierdut sub spuma albă ce iar s-a izbit de pietre.

Pff! A stropit-o apa. Se retrage puțin și o vede din nou pe tanti aia pe care nu o înțelege deloc. Din când în când venea și o privea îngrijorată. Iar acum o aude întrebând-o cu un glas ce sună cum al mamei nu a sunat niciodată:

 – Tu  copilă, tu ești de capu’ tău aici’ șa? Nu e nimeni cu tine? Te arzi fată de nu te vezi de când stai colo’șa cocoțată pe piatra aia. Și mai ești și aproape de apă. Doamne ferește să nu cazi acolo!

 Femeia arată cu mâna spre lumea cu povești a copilei.

Nu s-a supărat pe femeie pentru că, așa mică cum e, a priceput că doamnei părea că îi pasă, ceea ce la mama nu băgase vreodată de seamă să i se întâmple. Nu i-a răspuns în nici un fel. S-a dat doar jos de pe stabilopod pentru că  a simțit tot mai tare valuri de spumă udând piatra; veneau nu din mare ci de undeva dinlăuntrul ei încins de căldură.  Nu îi era nici rușine și nici nu îi păsa că dâre de lichid se prelingeau pe pulpițele firave.

 Cătinel, cătinel, s-a îndreptat spre tivul valurilor  ce se hârjoneau cu nisipul de plajă, se-a băgat nițel în apa înspumată, s-a udat așa cu totul și  a iesit pe mal.  Vroia să plece. Dar abia în acel moment  a înțeles că habar nu avea unde s-ar putea duce, că mama nu era și ea nu cunoștea locul defel.

Iar se ivi femeia îngrijorată cu un sandwich în mână. I-l  întinse privind-o cald și o întrebă iar:

– Cu cine ești tu copilă?

– Cu mama  – se auzi spunând și aruncă o privire îngrijorată în jur.

– Și unde-i mama ta, fată? Că de câteva ceasuri de când ai stat proțăpită pe dig nu am văzut nici o mamă să te urmărească.

Am mai trecut alte ceasuri bune. Într-un târziu pe aleea ce vine dinspre stațiune s-a ivit femeia lungană, cu plete slinoase, femeia căreia Mica îi zicea mama și ea a alergat s-o întâmpine, urmărită cu privirea de femeia cea super-grijulie. Când a ajuns lângă mama, s-a întors către cea ce o urmărise cum nimeni nu a urmărit-o vreodată și  a fluturat bucuroasă mâna.

&

Zâmbetul din ochii femeii i-a rămas multă vreme în suflet. Îl are și acum ascuns acolo în adâncuri. Îl scoate din când în când la aerisire și încărcare energetică în lumea vie din jur. Îl simte ca pe primul ei dar de lumină, fixat acolo pe o plajă, în hărmălaie, pe apele rupte în franjuri în colți de dig și prelinse insidios printre fire de nisip. 

Nu își amintește prea  multe clipe  fericite din copilăria ei. Dar nici clipe nefericite nu știe să fi fost. Poate că nu s-a întrebat niciodată, pe traiectoria anilor ce i-au trecut prin viață, dacă e sau nu fericită. Obiceiul acesta l-a deprins doar de scurtă vreme, după ce a ascultat o discuție dintre doi clienți din cafeneaua unde face pe chelnerița, o discuție chiar despre fericire. Nu a înțeles atunci mare lucru din conversația lor, iar cât a înțeles  treaba a pus-o pe gânduri.

”Omul e dator să-și caute fericirea”. Ideea asta părea că e esența discuției dintre ăia doi. Bine dar cum să cauți ceva ce habar nu ai ce este?

– Când se cheamă că sunt fericită?  Când îmi fac o plăcere? Ăia au zis că nu, că și criminalilor poate le face plăcere să omoare, dar asta nu se cheamă fericire. O fi fericirea lor – cugetă Mica, acum domnișorică cu nume de mică.

Nu, și ea crede sincer că e nevoie de mai mult, de îngemănarea plăcerii cu valorile morale; așa ziceau indivizii și în mintea fetei s-a ivit diriginta din liceu care îi înnebunise la orele de dirigenție cu chestiile legate de valorile morale, de a ajuns săraca să facă alergie la vorbele astea, ca la puful de păpădie.

– Ce valori morale? De unde să le fi luat?

De la mama care într-un târziu a plecat de acasă și a lăsat-o cu tata, iar tata a lăsat-o mai tot timpul de una singură? A crescut ca o buruiană  în ghiveciul apartamentului de la etajul al patrulea. Dar a avut mereu cerul deasupra, i-a privit culorile schimbătoare, i-a urmărit trecerile de la cenușiu la negru învolburat, clătit în ropote de ape plânse de acolo din înalturi și revenit la albastrul cu nuanțe de toate felurile.

Și-a păstrat obiceiul de a-și construi povești privind când cerul, când apa curgând, dacă se întâmpla, rar ce-i drept, să aibă șansa de a ieși pe undeva  afară din vacarmul orașului. Și când nu ieșea, construia povești privind apa care curgea la chiuvetă, imaginând-o ca pe un fluviu pe care plutesc vapoarele despre care tata spunea că îl ajută să își facă banii. Uneori i-a mai dat și ei, atât cât să supraviețuiască până a terminat liceul. Nu a încurajat-o niciodată să învețe.

 – Lasă tată, că ești femeie, ce-ți trebuie carte multă? Tot proastă rămâi, că așa e neamul vostru. Să termini cum oi termina și să îți iei serviciu. Ajunge că ai apartamentul ăsta pe care , să nu uiți, eu îl țin… cât l-oi mai ține, că dacă ieși pe bani, fata mea, să te descurci. Mi-a ajuns cât mi-ai fost ghiulea legată de picioare. Pe mă-ta a durut-o-n pix, și-a luat hăndrălăii și a plecat.

 Și-a căutat  și ea ancore, altfel decât cea sugerată de tata,  o amărâtă de ghiulea; le-a căutat dincolo de părinții ei.

A auzit la școală, prin clasele primare, că există și bunici. Nu știa pe vremea aceea exact ce înseamnă asta, că ea nu cunoscuse pe nimeni cu un astfel de nume. Apoi, când s-a dumirit, a vrut să afle mai multe. Avea, se pare o bunică, undeva într-un sat de câmpie pierdut în Bărăgan. Era mama mamei. Tata fusese crescut în orfelinat și habar nu avea cine îi sunt părinții, sau dacă știa, oricum refuza categoric să vorbească despre ei.  Cu primii bani din salariul de chelnăriță a început să își strângă de drum s-o vadă pe bunica. În multele ei seri de veghe la geamul de la etajul patru, în nopțile sufocante de vară, proiecta printre stele chipul unei femei care o privea cu drag. Avea ceva din privirea femeii de pe plajă, dar cum era bunica, mintea fetei a adăugat riduri și veșminte de țărancă, așa cum le mai vedea ea la piață pe precupețe.

După ce a strâns ceva bani și s-a documentat cum și cu ce poate ajunge acolo, în satul bunicii, a cumpărat un batic (asta s-a gândit ea că s-ar potrivi ca dar) și a pornit la drum în primul week-end liber. A suportat cu stoicism hurducăturile autobuzului murdar și hodorogit, a ascultat curioasă frânturile de conversație dintre oamenii ce urcau pentru a coborî ceva mai încolo. Într-un târziu, șoferul, pe care-l rugase să o anunțe când ajunge la destinație, i-a strigat:

 – Fato, aici tre’ să cobori!

Și a coborât. Întrebând în stânga și în dreapta de numele aflat că ar fi al bunicii, a ținut piept privirilor iscoditoare, unele a batjocură, altele doar curioase, până a ajuns în fața unei case care stătea încă în picioare, cu un gard știrb și cu o portiță cu clanța ruptă.

Nu era nimeni în curte. A intrat, privind speriată în jur când a auzit scârțâitul prelung al portiței și s-a speriat și mai tare când un dulău s-a repezit spre ea lătrând din toți rărunchii. Pe ușa  casei, vopsită cândva în verde, a ieșit o femeie zdravănă, dar destul de în vârstă.

–  Ce vrei fată? Pe cine cauți?

Glasul rău al bătrânei i-a tăiat elanul fetei. A rostit timid numele căutat.

– Io sunt, da tu cine ești fă?

–  Nepoata matale… fata lu’…

Femeia a privit-o lung, cu ochi de pisică sălbatică și după o vreme oarecare de tăcere:

–  Acu’ nu mai vine mă-ta cu cerșitu’, te-a trimis pe tine? Da de când te are bre, că mie nu mi-a zis nimic?!

Întâi  tânăra cu suflet de speranță făcut fărâme, a fost șocată, apoi ca prin farmec s-a liniștit. Dacă maică-sa nici mamei ei nu i-a spus vreodată că e mamă, ce putea să ceară ea femeii ăsteia; sufletul ei, de fapt, se bucura în taină că bătrâna aceea urâcioasă nu trebuie să fie bunica. Era atât de departe de chipul din stele!

Într-un târziu i-a răspuns:

–  Să tot fie vreo nouăsprezece ani! Dar stați liniștită, nu cer nimic! Am venit doar să vă văd. .. Și v-am văzut. O zi bună!

S-a întors pe călcâie.  Nici nu a mai auzit scârțâitul portiței și a luat-o pe drum spre stația de autobuz. După o vreme a auzit glasul femeii rămase mută sub dogoarea soarelui strigând-o fată, fată… dar ea nu mai avea nevoie de vorbe, de bunici, de tați sau de mame.

A înțeles în acel ceas de după-amiază dogoritoare că gura de aer proaspăt trebuie să o caute singură. Și a știut atunci că va avea puterea de-a o și găsi.  

Autobuzul trecea printr-un sat cu ceva pomi cu fructe văratice dincolo de garduri când lângă ea s-a așezat o bătrânică. Are zâmbet de bunică i-a trecut prin cap fetei. Un gând venit în iureș i-a dus mâna la geantă, a scos baticul frumos pregătit pentru dar și l-a întins femeii de lângă ea.

– Era un dar pregătit pentru bunica mea. Dar nu am găsit-o. Îl luați dumneavoastră? Femeia a privit-o cu blândețe și cu tristețe

–  Dacă așa vrei tu, mulțămesc, măi fată!

Întoarsă în apartament, gândurile întâi confuze de pe drum, apoi din ce în ce mai clare, s-au așezat cuminți în ordinea unui plan de bătaie. Va profita de prima venire a tatălui, să rezolve primirea apartamentului pe numele ei. Dacă tot plătea chiria trebuia să se simtă și stăpână a locului. Va face ceva cu viața ei, va rupe chingile, va scoate lanțul ancorei ce i-a fost familie și va pleca pe firul vieții ei.

A dat drumul apei de la chiuvetă lăsând gândul să transforme firicelul timid în fluviu, a deschis geamul și a așteptat stelele. Nu a mai căutat chipuri nici de mame nici de bunici, ci s-a proiectat pe sine în stele, purtând pe față zâmbetul cald al femeii de pe plajă. Și-a udat florile, a numărat bănuții rămași și s-a gândit la o mie de lucruri mărunte, dar concrete de pe drumul ei mai departe. A decis să-și construiască singură fericirea.

Și poate asta a fost și este fericirea ei, ascunsă în lucruri mărunte, în clipe ce trec ca gândul, dar pe care ea a învățat să le observe, să le ia cu priviri avide și să le ascundă adânc în sufletul ei tot mai bogat.