FATA DE LA XEROX

Coboară din tren cu inima cât un purice. I-au defilat prin fața ochilor clădiri anoste, colorate în tonuri murdare, cu geamuri înguste și lungi, tivite în partea de jos cu un soi de grilaje negre. Trenul s-a scurs pe sub pasarele, a călărit alte pasarele și acum s-a oprit parcă derutat, flancat de peroane pe care oameni grăbiți merg către nu se știe unde.

         Lioara e derutată. A visat atâta vreme întâlnirea asta, s-a hrănit ani de-a rândul cu bucuria imaginată  a găsirii Parisului ca pe un tărâm pe care, ceva, nu-i era clar ce anume, îi șoptea că l-a cunoscut foarte bine cândva, altcândva,  din măruntaiele lui. Acum, stă pironită pe peron și se gândește încotro să o ia. Știe că e în Gara de Est și că hotelul la care a reținut o cămăruță trebuie să fie pe o stradă din apropiere. Un hotel ieftin.

– Măcar curat să fie – se gândește cu speranță. Nu-i pasă de lux, dar la curățenie nu ar putea face rabat. Și la baia din cameră, că pe hol nu se duce. Atât. Nimic mai mult: un acoperiș deasupra capului, un pat curat,o baie proprie și o poziție din care poate spera la deplasări cât mai ușoare.

De fapt, vrea mult mai mult… Dincolo de toate acestea Lioara visează să valseze pe străzile cât mai multor orașe, să simtă pulsul vieții lor, să le mângâie cu privire avidă. Muncește un an și mai mulți, dacă este nevoie, cu încrâncenare, în muțenie aproape. Nu vorbește cu mai nimeni la slujbă, în afara conversațiilor necesare muncii. Nu are prieteni acolo. Nu are prieteni niciunde. De unde să îi aibă? A crescut cu un bătrân devotat și surd. Surd pe bune, nu la viața și problemele ei, nepoata care i-a rămas singurul bun în viața-i amărâtă. Fiică-sa i-o pusese în brațe când era doar un cocoloș în scutece, cu gurița căutând înfrigurată sfârcul care o renegase. Pe atunci trăia și femeia lui, bunica. Dar foarte curând grijile și amarul au dărâmat-o. Și l-a lăsat și ea! A primit-o  bătrânul cu dragostea lui adâncă și tăcută, pulsând doar prin grija cu care ridica suflețelul acela mic din copaia de lemn, hrănea trupul lui firav și îl schimba în alte cârpe, așa cum învățase el, la vremea și-n vremurile lui. A dat-o și la școală bunicul, i-a vegheat nopțile, mestecându-și gândurile printre gingii golite de dinți și udate de saliva abundentă născută din foame. I-a luminat diminețile cu cana de ceai aburind lângă felia de pită goală și cu zâmbetul blând, în loc de unt sau de dulceață. I-a sprijinit emoțiile din perioadele de trecere între ciclurile școlare, neînțelegând prea bine bătrânul de ce-o vrea Lioara lui să învețe. Acolo, la ei, în apropiere de vârf de munte,  Dumnezeu era parcă mai aproape și el, în credința lui de o viață, spera că îi va ajuta cumva și pe ei  doi. Doar să rămână împreună. Dar Lioara a așteptat cu înfrigurare momentul evadării, al scoaterii pantofilor vechi și scâlciați din șanțurile de tină, persistente multe zile după ce ploaia pleca în dos de coamă de munte.

         A așteptat clipa intrării la liceu, un liceu modest, dar cu internat să fi fost, și ea o bursă socială cât de amărâtă să obțină!  Nu aștepta sprijin din partea nimănui. În afară de biatul bătrân nimeni nu i-a fost stâlp vreodată. Dar nici dușmani nu a avut, dacă stă să se gândească bine. Poate pentru că nici nu i-a căutat. Nu a căutat nici o tovărășie dincolo de nevoia zilnică de socializare, consumată cu economie, așa cum o învățase bunicul să își drămuiască bucata de pâine. La liceu toate fetele din internat își cheltuiau timp prețios și Lioara nu le înțelegea. În copilăria ei nu prea a avut șansa să se uite la televizor, în afară de zilele de Crăciun, când câte un consătean mai chivernisit îă primea în casă, pe ea și pe bunicul,  pentru câteva zeci de minute. A fost și o excepție,  seara dinaintea zilei aceleia de neuitat când a plecat cu fata primarului din comună la oraș să se înscrie la liceu. Cum ea venea de sub subsuoara muntelui, au chemat-o la ei ca să poată pleca dimineața devreme.  Lioara era printre cei mai buni elevi din clasă și primarul părea că prețuiește asta. Și atunci a avut bucuria unei seri întregi la televizor. După ani, mai târziu la liceu, când a văzut câtă prosteală le-a băgat în cap colegelor ei cutia aia devenită din ce în ce mai puțin burtoasă, nu i-a mai părut rău. Biblioteca din comună și mai târziu biblioteca din liceu au fost televizorul ei, deschiderea ei spre visare, izvorul dorului ei nebun de a pune tălpile propriilor picioare pe trotuarele lumii.

           A știut mereu că e îngrozitor de greu, că nu e la îndemâna ei, dar a visat. Doamne de câte ori a visat cu ochii deschiși în dugheana unde copia acte pentru mulțimea aia ce venea la tribunal să se judece, ei între ei, că de judecat cu adevărat, nu îi judeca nimeni. Lioara a avut prilejul să audă crâmpeie de conversație între dușmani care uneori au lăsat-o perplexă, că nu păreau deloc a fi inamici, sau între avocații părților ce păreau adesea  prieteni sau parteneri de afaceri. La început nu a înțeles prea bine ce se petrecea; apoi, când a început să înțeleagă, nu i-a plăcut deloc.

          Își amintește de discuția dintre doi indivizi pe holurile anoste după ce un burtos a ieșit din sala de judecată cu rânjetul păcălitorului ”scăpat” pe fața hidoasă, buhăită.

- Îl vezi pe ăsta? L-au achitat. Cică nu sunt destul probe.

- Și nu sunt?

-Păi cum să fie? Mă, tu știi cum vine aia când, să zicem că, un medic de familie care vrea să se dea interesat de pacienți are dosarul unuia cu cancer la ficat, la splină și la pancreas dar se face că nu știe, în schimb îl cheamă de urgență la cabinet când i-a ieșit un coș pe frunte? Ce să-i facă pentru bietul coș? Îi dă o alifie și-i dă drumul…  Dar măcar la acela e posibil să-l judece natural bolile… la ăsta… lui i-au murit judecătorii, cel puțin pe lumea asta? Asta-i lumea în care trăim, băiete!

           Lioara nu a înțeles mare lucru atunci. Dar viața a ajutat-o să vadă mai limpede, tot privind la dintre-ăia cu coșuri pe frunte și gândindu-se ce-or ascunde prin vintre. Și dacă a înțeles, ce? Cui folosește? Câți nu înțeleg dar se aleg doar cu dumirirea!

          Viața departe de munți părea un dans de marionete în mâinile urii, imposturii, invidiei, răutății, oportunismului, parșiveniei și… Doamne, se îngrozește și ea câte ar mai putea adăuga!  Când nu copia acte, făcea curățenie, acasă la cucoanele avocate sau judecătoare sau la cunoștințe de-ale lor. S-au prins repede că fata tăcută de la xerox  e om de nădejde și le scutește de munca de jos. Și nici nu trebuie să-i dea bani prea mulți, că se mulțumea cu puțin. Doar frumusețea ei le deranja pe unele, mai ales pe alea de aveau ori bărbați foarte tineri, ori dintre cei ce se bucurau la tinerele, ori niscai fii neduși sau prea duși la cadâne. Cum se dusese vestea că e harnică și cinstită alea aveau grijă să o programeze când ai lor nu erau prin preajmă. I-a trebuit ceva timp Lioarei să înțeleagă și asta.  Doar că, atunci când a priceput, nu i-a păsat. Ea avea nevoie de banii nu de bărbații sau feciorii gaițelor ălora.

        A zâmbit și atunci, prima dată când a formulat în  minte ideea asta,  zâmbește și acum, târându-și picioarele pe străzile Parisului. Se oprește într-un colț de bulevard și se ciupește. Se ciupește de braț să fie sigură că nu visează. În nopțile lungi ale anilor din urmă, după zile în care nu avea ochi decât pentru hârtiile copiate, ceasul de la mână, cârpa de șters, scara și aspiratoarele de diferite tipuri, și iar ceasul de la mână, mai visa o vreme cu ochii deschiși la clipa asta, cu capul adânc înfipt în perna minusculă.  Și acum trăiește minunea, o trăiește din plin.  Nu-i vine a crede că acum e realitate și nu vis.  Se uită în jur să vadă numele străzii. Căutase pe Google adresa și, dacă ar găsi un reper ar reuși repede să ajungă la hotel. Știe că trebuie să o ia spre Gara de Nord. Undeva, între cele două intrări feroviare în Paris, va găsi hotelul acela de-o stea, steaua ei norocoasă, în care reușise să rezerve un loc ieftin.

         Ar fi vrut să vină cu autocarul, că auzise că e mai convenabil, dar nu a fost chip. Nu a găsit transport spre Paris. Ar fi putut merge la Amsterdam, la Londra, la Bruxelles, la Roma cel mai ușor, dar ea și-a jurat că prima ieșire va fi la Paris. De ce? Poate pentru că mereu, de copil, s-a visat pe străzile despre care învăța la franceză. Poate pentru că ceva, în adâncul minții și sufletului ei îi spunea că limba asta i-ar fi fost cândva foarte aproape. Nu a putut desluși taina acestui simțământ și poate că venirea ei aici era puțin și în căutarea acestei  taine. Drumul cu trenul a fost mai scump și i-a trebuit mai mult timp să adune banii. Dar a strâns din dinți, a strâns stomacul, a chircit toate celelalte dorințe, ca să o împlinească pe asta. Și acum e aici.

         A trecut și prin Viena  în care a trebuit să stea și să umble o zi întreagă. Simțea că parcă trădează Parisul călcând întâi pe trotuarele Vienei. Sigur, asta a fost un avantaj, că a văzut și orașul acela auster și rece, care nu i s-a lipit deloc de suflet. Din cauza trădării? Va vedea la întoarcere, că mai are de pierdut o zi în Viena. E drept noaptea  premergătoare vizitei capitaliei austriece,  chinuită în tren la clasa a II- a, dormind pe banca rece și murdară, și-a spus și ea cuvântul. Dar nici noaptea precedentă sosirii în Paris nu a dormit și totuși… aici e parcă altfel, parcă e acasă. Cu sentimentul acesta pulsând sub tâmple și sub coaste, inundându-i ochii cu licări de rouă, Lioara găsește hotelul, o clădire albastră ca cerul, pe un colț de stradă, cu un hol mic la intrare și cu un lift cu grilaj metalic, hodorogind  și gemând la fiecare mișcare. Are o cameră mică, cu un pat bun, o baie minusculă dar separată și o invitație la micul dejun în același hol de la intrare, prelungit cu o încăpere, undeva de-a lungul străzii.

        E deja aproape ora zece și ea nu poate pierde timp. Cât a ațipit în tren îi ajunge, va pleca îndată ce termină colțul acesta de franzelă cu unt și gem și cana de cafea (cam chioară) care îi dau puțină putere. De parcă ar avea nevoie! Aripile visului ei au destulă forță. Urcă în cameră, o tentează un duș dar nu, nu are timp. Vrea să își schimbe tricoul dar se lasă pe pat.

– Doar un minut mă întind – își spune – să se așeze puțin oasele și să stea și picioarele puțin la orizontală.

…În fața sa, scări urcă spre cer străjuite de un pâlc de copaci pe stânga și de o clădire majestuoasă pe dreapta. Scările sunt despărțite de clădire de un fel de petite jardine.  Chiar pe mijlocul scării, un șir de felinare înfipte într-un gard din metal negru, parcă desparte suișul de coborâș. În față, o deschidere largă, pavată cu piatră măruntă găzduiește o căruță cu coviltir trasă de cai albi.

 Lioara se vede pe sine undeva în stânga piațetei. Poartă o rochiță albă simplă, cu jupa largă; rochia îi este închisă până la gât. Are un șal alb pe umeri și o bonețică, tot albă, pe părul strâns  coc în creștet.

O mamă cu un copil coboară agale pe scări. Ea e o femeie chic cu o jupă lungă, neagră, căzând conic pe corp și lărgindu-se în falduri spre partea de sub care ies niște botine elegante. O umbreluță cochetă acoperă buclele coborând arogant pe umeri din conciul ce strânge părul undeva spre ceafă. În partea de sus,  o jachetă, strâmtă, cu guler înalt și bufant completează ținuta. Fetița, cu bucle blonde strânse în funde, coboară cu pași șovăielnici pe lângă femeia ce nu pare a fi foarte preocupată de copilul tras de mână. Lângă Lioara sau cum o chema-o pe fata aia ce-i pare a fi ea însăși, alte două tinere, cam de aceeași condiție cu ea, râd amuzate de cine știe ce. Lioara vorbește cu ele într-o franceză maternă și simte că e acasă în Montmartre în fața scărilor Műller…

Se trezește speriată și se uită automat la ceas. E doar zece și un sfert, deci nu au trecut decât zece minute.

– Doamne, ce a fost asta? Unde eram? Mă simțeam acasă.

Era în Montmartre, își amintește vag din frântura de conversație purtată în vis. Oricum își propusese să meargă în zona aceea, să vadă piața în care au pictat atâția titani, să privească Parisul de pe scările de la Sacre Cœur.  Dar inima ei bate cu putere. Se uită pe calendarul făcut pentru cele trei zile de Paris. Locul acela era preconizat pentru ultima zi. Pentru că era pe undeva aproape de hotel. Să meargă mai devreme? Nu, nu se va abate de la program. Prea muncise mult la el și prea era totul aranjat la milimetru și secundă!

&

Stă pe un scaun în sala muzeului Louvre. Câteva dintre lucrările nemuritoare ale eternului  Henri De Toulouse-Lautrec se ascund de soarele dogoritor al Parisului. Dans la Moulin Rouge îi atrage privirea. Imaginea femeii din prim plan aduce cumva cu femeia de pe scări din visul ei; același tip de  ținută; probabil aceeași apartenență socială. Lioara  nu regăsește printre celelalte personaje vreunul similar fetei care părea să fie ea însăși, sau asemănător tovarășelor ei. Probabil că ele nu făceau parte din lumea acestui tip de dans întruchipat de vârtejul nebun al perechii din centru.

Lioara meditează la pictorul  rămas infirm după niște accidente în adolescența timpurie. Își amintește că a citit undeva despre asta, nu mai știe exact unde, dar nu se miră să știe că pictorul, în ciuda provenienței aristocratice, a dus la Paris o viață de neconceput pentru ai lui.  Fata se gândește la colegele ei de acasă, odrasle ”de neam”, cu o viață vai de mama lor! Spre deosebire de alea, măcar piticul acela a avut ceva de spus omenirii. Și văzându-i picturile Lioara nu se miră de renumele despre care se spun atâtea, mai ales în cifre cu multe zerouri. Ea s-a simțit mereu fascinată de pictură, poate pentru că nu are deloc talent în domeniu. Iar acum, în fața tablourilor de aici se simte mică, mică de tot. Dimensiunile ei se reduc și mai tare când zărește pe geam, undeva profilată pe cer, silueta elegantă și fascinantă a catedralei Sacre Cœur. Îl vede cu ochii minții pe pictor în fața șevaletului, în camera lui de mansardă, purtând pălăria aceea imensă albă pe cap, cât să-i ascundă sudoarea muncii și imensitatea talentului. Închide ochii și se lasă istovită pe un scaun.

Trece cuminte prin toate sălile muzeului Louvre ca și prin cele ale muzeului d’Orsay. Merge cu pas lejer, vede tot ce este în jur, dar privește doar la ceea ce o atrage. Nu e nici istoric, nici pictor și nici sculptor. E doar o muritoare cu o sete bolnavă de ”a ști”, o tânără ce ascunde în străfunduri pe copila de pe coasta muntelui, crescută sub ochii blânzi ai unui bunic uitat de lume, de toți ai lui; e o copilă ce nu și-a văzut mama decât pe la douăzeci și cinci de ani, când, beată, jigărită și flămândă, femeia ce pretindea a-i fi mamă și-a amintit drumul spre casă.  Fetei de atunci i-a fost mai întâi scârbă de femeia aia cu chip subuman, apoi, văzând în spatele mâniei bunicului ițindu-se lacrimile lui de tată ce-și plânge ascuns propria copilă transformată într-o zdreanță, s-a retras în fundul grădinii să nu mai audă, să nu mai vadă, să nu mai simtă. Și-a îndreptat privirea senină spre culmea de munte înverzită frumos în primăvara aceea timpurie și și-a luat porția de speranță de la verdele crud și  doza de vis de la cerul mai curat decât lacrima.  Când s-a întors, copila bunicului dormea chircită pe patul din bucătăria coșmeliei pe care  ea și bătrânul obișnuiau să o numească acasă. Bunicul o privea trist cu lacrimi curgând șiroaie și înnodându-se în barbă. Când a zărit-o pe ea, și-a șters repede udătura din bărbie și i-a făcut semn să iasă amândoi afară.

– Lioară, n-o pot scoate din casă, e copilu’ meu taică! Vezi și tu în ce hal e!!?

Era atâta durere în glasul acela bătrân, atâta amărăciune, încât Lioara a simțit cum îi explodează inima. Și mai avea un motiv de prăbușire. Ea era copilul acelei ”zdrențe”! Și asta o durea și o cutremura. A simțit în clipa aceea o și mai mare îndârjire, o dorință aprigă să se îndepărteze cât mai mult de ceea ce era femeia aceea, să fie altceva, Ceva, Cineva, un Om.

Nu are suficient timp să stea mai mult în fața tablourilor și nici nu crede că are de ce. Inițial nici nu a vrut să intre în muzee, dar și-a alocat totuși o secvență de zi pentru asta pentru că probabil nu va mai ajunge la Paris. Visele ei o purtau pe atâtea meridiane ale lumii, iar buzunarul îi era atât de găurit la poale și strâmt la gură încât nu putea spera la reveniri. Se uită cu mirare în jur. Simte că ceva nu ”rimează”, că nu înțelege ceva. Se întreabă ce anume. Își dă seama imediat când realizează frenezia cu care oamenii din jur, mai toți, iau înfrigurați notițe, ba în carnețele special aduse, ba pe pliantele luate din belșug din holuri. Nu pricepe în ruptul capului nici apetitul lor pentru poze. E un apetit de gurmanzi cu tentă de obezitate, o poftă nebună a oamenilor cu nevoia de publicitate  mare cât stomacul  unui grăsan.

Se așează pe o bancă ce  tronează în mijlocul unei săli. Privește mai întâi absentă tabloul  lui Claude Monet La charrette. Route sous la neige à Honfleur. Apoi, revede cu o strângere de inimă  alergările ei prin zăpezile copilăriei în satul bunicii. I se pare că simte acut vântul rece fluturându-i pletele și  dezvăluind urechea fină, despre care și ea s-a mirat mereu cum poate fi atât de delicată, după cât ger a îndurat în iernile copilăriei. Drumul ondulat şi şerpuind printre dealuri, casele îngropate în zăpadă din pictură  îi aduc în gură gustul caltaboşului şi al cârnaţilor serviţi de mai toate gazdele colindelor de copii. Era perioada festinului pentru Lioara cea mereu flămândă. Pentru că era copil bun la școală, o primeau mai toți consătenii. Și îi dădeau și pentru bunicul în coșuleț câte ceva. Cât era mică asta o bucura imens. Crescând, a început să-i fie rușine, dar foamea a învins întotdeauna.

Stă pironită în fața picturii  lui Claude Monet, Les rochers de Belle-Île, la Côte sauvage și realizează, pentru prima dată explicit, că ea nu a văzut marea cu ochii ei niciodată. O curiozitate care parcă o împunge în stomac i se naște aproape cu violență. Doar că nu ar vrea să întâlnească marea așa, izbindu-se  cu furie de stânci, ci albastră, calmă, reflectând cerul și unduindu-se cochet în soare, așa cum a văzut-o în niște poze din Grecia.

Se oprește pe gânduri în fața picturilor lui Johan Barthold Jongkind  înfățișînd  La Seine et Notre-Dame de Paris în 1864,  ale lui Maximilien Luce imortalizând Le quai Saint-Michel et Notre-Dame în 1901, sau  cea făcută de Camille Pissarro imaginând La Seine et le Louvre în 1903. Încearcă să vadă aceste imagini cu proprii ei ochi, peste veac.  I se pare că aerul Parisului este mereu acelaşi, că siluetele lui pot fi recunoscute fără nici un dubiu. Parcă epoca în care au fost imortalizate pe pânză, în fotografii sau pe retina amintirii nu mai contează.  În spatele hainelor diferite, al activităţilor, și ele surprinse în diferite ipostaze,  ceva, nu identifică exact ce, este la fel. Doar  tumultul şi graba în care se trăieşte astăzi la Paris sunt acordate cu simfonia mileniului al treilea. Îi vine în minte zăpăceala Bucureștiului. Da, acum e de acord cu ideea că orașul acela de acasă e un soi de mic Paris, doar că inesteticul lui cotidian contravine esteticii implicite a marelui oraș, care copleșește până și mormanele de gunoaie ce se stâng seara sub ochii vigilenți ai celor ce fac curățenie. Apoi, zăpăceala veselă de pe marile artere ale Parisului nu se potrivește deloc cu hărmălaia balcanică din centrul Bucureștiului.

La  muzeul d'Orsay se oprește îndelung în fața tablourilor celebre imaginând dejunul în iarbă.  Atmosfera sofisticată din lumea pariziană a vremii  se prelungește parcă, prin hainele grele şi supra-decorate până şi la cumintele dejun în iarbă. Cei doi creatori, Claude Monet si Edouard Manet, reușesc, i se pare, să surprindă asta cu acuitate şi uşoară ironie.

Dar, Lioara se simte jicnită de varianta lui Manet, deşi celebră..  Ea nu este o  feministă. Nici pe departe! Chiar nu îi place excesul de zel al celor ce se pretind ca atare, din simplul motiv că nu crede că femeile trebuie să lupte pentru a-şi câştiga drepturi, ci pur şi simplu trebuie să şi le ia. Nu există o luptă pentru ceea ce o femeie poate să ia prin ceea ce face și gândește, fără a cere sau a cerși acel ceva. Chiar și simpla cerinţă i se pare o înjosire.

– De ce să ceri ? Cui să ceri? Celor pe care, prin însăşi această atitudine, le recunoşti implicit superioritatea? Nimeni nu e superior nimănui printr-o simplă apartenenţă de gen. Sau de clasă socială – adaugă cu ciudă în gând. Orice om poate fi superior prin multe alte lucruri. 

Da, Lioara găsește  revoltător tabloul lui Manet. Bărbaţii aceia încliftați  cu haine încheiate până în gât, întinşi relaxat pe iarbă îi rănesc ochii. Și asta pentru contrastul lor în raport cu femeile goale sau aproape goale, chircite, adunate spre înlăuntrul lor timid, submisiv. Fata nu face judecăți de valoare asupra picturilor în sine; știe că nu este căderea ei să o facă, dar, ca fiinţă umană, e șocată de această evidentă discriminare sfidătoare.

O încearcă un gust amar în hoinăreala ei prin artă. Îi trece indignarea când un tablou îi evocă muzica lui Beethoven în minte. Este tabloul lui François Garas, Temple à la Pensée, dedicat compozitorului. Clarul de lună e încastrat în sunete şi sunetele fac din el un adevărat templu. Lioara nu a avut ocazia să asculte prea multă muzică. În copilărie nu a avut la ce. Atunci doar vântul, crengile pomilor înfloriți, petalele de flori primăvăratice curgând din plete de ramuri, șipotul pârâului au fost singura muzică; dar o muzică autentică.

La orele de muzică din școală de cele mai multe ori a învățat atâta despre compozitori și despre note, game și alte dntr-astea, încât nu s-a lipit nimic de ea. Până când a venit la școală profesoara aia tânără. Atât cât a stat ea, nu mult, copiii au învățat să asculte și altceva decât natura sau scripca și acordeonul, tot în natură, sau în sala unde se organizau dansurile de sărbători. Atunci s-a bucurat și Lioara prima dată să audă ceea ce știa să asculte în crâng sau pe coastă printre ramuri, transpus în sunete armonioase venind din casetofonul personal adus de profesoară în clasă. Mai târziu, a mai ascultat, când s-a putut, o astfel de muzică. Dacă e să fie sinceră cu ea însăși a făcut-o și din spirit de contradicție cu fetele alea șui, care considerau că doar ce e în discotecă merită să fie ascultat.

Din colţul de grădină pictat de Camille Pissarro muzica pare a fi mai transparentă şi mai energizantă, trecută prin coloritul florilor din răzor şi prin bucuria celor doi ce-şi odihnesc visele pe bancă. De când a venit la Paris, Lioara a căutat mereu câte o bancă să-și odihnească trupul și să-și bucure visul împlinit; dar de una singură. Privind tabloul, se gândește că poate ar fi timpul să stea pe o bancă alături de cineva, dar de unde să-l ia pe cineva-ul acela? Viața ei este atât de lineară, atât de searbădă în sine. O hrănește doar cu proiectele ei nebune de ieșire din matcă. Și muncește din răsputeri pentru ele, uneori chiar peste puteri.

Sunt mulți purtători de pantaloni în jurul ei. Unii chiar par că o bagă în seamă. Doar că pe  toți  Lioara  îi simte atât de goi la suflet, de limitați la minte! Singura plinătate la care gândesc se pare că este cea a stomacului și a paharului, la cei mai mulți. Jan de pildă, băiatul acela de la judecătorie, despre care nu a prea înțeles cu ce se ocupă, se simte așa de important că lucrează acolo încât ce face concret nu pare deloc semnificativ pentru el. Lioara crede cu sinceritate că Jan  se confundă pe sine cu judecătorii în robă, cu avocații cu serviete pline de hârțoage și uită cu desăvârșire că e doar un biet Ion rătăcit la oraș. Altfel, arată bine și are niște ochi tare frumoși, negri și adânci ca tainele nopții. Din când în când i-a simțit poposind pe chipul ei, fără nici o urmă de impertinență sau de insistență, doar cu un soi de căldură timidă. Culmea este că Lioara își dă seama de asta doar acum,  la Paris, stând pe băncuța din muzeu. Iar tabloul i-a tradus gândul, dar i-a adus și teama. Ea pare să vină dintr-altă pictură a altui pictor, Vincent van Gogh. Perechea din visuri pare a duce spre biserică, un edificiu proiectat de tablou pe un cer albastru învolburat ca viaţa. Pereții bisericii sunt curbaţi ca drumurile aceleiaşi vieţi; ogive ciudate îmbie la intrarea luminii către penumbra interioară şi un orologiu  pare a măsura implacabila trecere a timpului. Și parcă ducând povestea  și mai departe, Van Gogh  îi închide finalul între zidurile unei case cu porţi ferecate, cu maluri de apărare, cu tăvălugi de nori încruntându-se deasupra. Lioara își ferește privirea alungând viziunea sumbră; vrea să vadă doar verdele optimist proiectat ca o contrapondere pe cerul vigilent.

Chipul mamei ei, pe care nu și-l amintește prea clar, se profilează pe pereții dintre tablouri ca o prelungire a valurilor de pământ ce îneacă acea cocioabă în care și-a trăit copilăria alături de bunicul ei. Doamne, cât s-ar bucura să îl aibă pe bătrânul ei drag alături, nu că l-ar interesa pe el Parisul, ci știe că le-ar fi atât de bine să fie împeună. Nu s-ar mai simți niciunul atât de singur.

– Când mă întorc merg la bunu, își spune Lioara, înăbușindu-și dorul din suflet, născut, așa deodată,  precum tăvălugii de nori de deasupra casei din tablou.

– La nuit étoilée, al  același Van Gogh! Lioara nu știe dacă să îl privească cu tristețe sau cu speranță. Nu poate aștepta decât ca  viaţa să nu o păstreze pe malurile lacurilor adânci ale suferinţelor şi încercărilor de până acum şi să îi lumineze drumul cu stelele unui cer întunecat, dar prevestitor de lumină.

Se așează pe scările  fântânii din fața Bisericii Saint-Sulpice și din nou are sentimentul ciudat, acut,  surprinzător de reîntâlnire a ceva foarte cunoscut. Parcă nu le vede prima dată, parcă … Și totuși, nu-și amintește să fi citit vreodată despre acest loc, despre biserica însăși. Nici în fotografii de aici nu știe să  fi văzut vreodată.

Privește spre biserică și în minte îi vine tabloul care a impresionat-o cel mai mult la d-Orsay: Jérusalem, al unui pictor puțin cunoscut Jean-Léon Gérôme. Era așezat cuminte într-o sală ascunsă. Un tablou prăfuit ca însuși pământul Golgotei, cu umbrele a trei cruci proiectate pe acest pământ, pe singura pată de lumină a picturii. Ar vrea să creadă că și  arborii aceia din planul secund, de un verde la fel de prăfuit, ar putea să ducă spre ideea de lumină. Dar nu poate. Chipurile opace ale gloatei ce coboară panta spre oraș nu o lasă; sunt chipuri ce par a nu înțelege nimic, a nu aștepta nimic, a nu mai spera demult.  În rest întuneric, ca-n viață. Și totuși Lioara vrea cu disperare să spere că lumina aceea centrală, ce îngroașă semnificația sacrificiului, îi va aduce și destinului ei  ceva bun. Și viața ei este una de sacrificiu, de greutăți, de luptă, doar că …

–  Nu, să nu-L mânii pe Dumnezeu, uite, aici la Paris am ajuns și eu la un pic de lumină. O supără doar nepăsarea de pe chipurile acelea din tablou, pe care a regăsit-o de atâtea ori la cei din jurul ei acasă. Iar aici, culmea, nu știe de ce, o vede și mai bine în spatele zâmbetelor agățate neverosimil pe fețe.

Ceva o înfiorează, îi face pielea de găină. Privește pânza de apă ce cade din fântână printre leii leneș tolăniți la soare. O cuprinde tristețea. Oare de ce? Și pe retina memoriei se conturează figura femeii dintr-un alt tablou văzut la d’Orsay: Scrisoare de ruptură. Viaţa, aşa cum se desenează ea în anii din urmă, cenuşie şi închisă în corsetele propriilor limite  umane, părea că se regăseşte în acel tablou.  Lioara e sigură că oamenii  nu sunt capabili să-și recunoască propriile limite. A aflat de la cei născuți mai devreme că asta e și mai evident în anii din urmă când, cel puțin cei de acasă, au început a se îmbăta cu o libertate câștigată. Numai că nu dau semne că înțeleg sensul acestei libertăți. Iar ea, Libertatea, pe zi ce trece pare a fi un fals nemilos. Lioara își imaginează viața ei și ai celor pe care-i știe mai mult sau mai puțin de aproape,  întruchipată de tânăra ce nu a ştiut ce să facă cu libertatea ei, a ales exact ce nu trebuia să aleagă. La fel ca la fetele cu care a trecut ea prin liceu. La multe dintre ele, ca la mai toți cei ce nu iau viața în serios, finalul a fost previzibil: scrisoarea de ruptură, în multiple ipostaze.  Ruperea de obligaţii, de promisiuni, de onoare şi de demnitate s-au etalat în toată splendoarea lor. Doar nepăsarea s-a păstrat, nepăsarea celor ce dau din gură, doar ca să se audă la început de ”patru ani”și, mai cu seamă, ca să îi mai audă și gloata, așa pentru a ștampila o nouă scrisoare pentru următorii patru. O scrisoare ce-i va rupe iar în două! Fiecare dintre mai marii socialului și politicului  trimite câte o scrisoare de ruptură. Cei mulți le primesc  pe categorii, fiecare în sectorul lui, fiecare cu tristeţile proprii; le primesc de la cei ce coordonează (sau distrug?!) toate compartimentele existenței. Cei mulți, din păcate rămân rezemaţi de propria lor neputinţă ca tânăra de pe pânză. Ce-l aşteaptă pe pruncul ei? Ce-i aşteaptă pe pruncii omenirii? E suficient să fie ocrotită, cu mâna încovoiată a neputinţă tandră, viaţa ce va să vie? Sau poate e nevoie de mai mult? Tabloul dă şi un răspuns, ceva ce aduce ecouri ale vocii lui Scarlet O’Hara, îndemnând la speranţa în ziua de mâine. După paravanul vieţii anoste şi împovărată de spatele aplecat pe care sabia oricum îl taie, după paravanul acesta cârpit şi murdar, o floare a speranţei se proiectează pe lumina unui verde ce poate însemna o schimbare, dar de data aceasta o schimbare în bine şi nu una oricum.

 Ideea aceasta de speranţă poate a fost ceea ce a făcut-o pe Lioara să nu uite tabloul.  Poate şi titlul a avut înțeles pentru ea. Ea s-a rupt cât a putut de întreg trecutul, din care se străduiește din răsputeri să păstreze doar amintirile frumoase. Și dintre ele toate, doar pe cea a bătrânului ce i-a fost tată, mamă și bunic, deopotrivă. Înțelege că îl vrea, din ce în ce mai cu dor, alături. Oare ar putea să facă ceva pentru asta? Gândul i s-a strecurat în minte de când a venit la Paris și se miră cum de nu s-a gândit până acum la această posibilitate. Ar fi putut să o facă la fiecare dintre despărțirile din ușa cocioabei de acasă, atunci când ochii bătrânului înecați în lacrimi îi spuneau drum bun ascunzând un ocean de durere. Ceva însă îi spune că nu va fi posibil. Bătrânul ei bun nu s-ar putea trezi, așa deodată în vacarmul unei lumi care i-a fost străină o viață întreagă.

Merge alene pe malul Senei. După-amiaza caldă își revarsă lumina peste unde. Vase acostate la mal se leagănă imperceptibil pe apă. Se oprește pe cheiul Tuileries, cu brațele sprijinite de parapetul ce străjuiește cheiul. E sâmbătă, e pace şi Parisul îşi cântă cântecul de acordeon în valurile Senei.  Un vapor cu ghivece superbe de flori pe punte îi atrage atenţia. Pe aceeași punte, într-un colț larg, se joacă o femeie  tânără şi un copil. O masă cu faţă de masă curată, cu farfurii în care se mai văd încă urmele unui dejun specific, îi spune că cei doi au luat prânzul acolo, pe apele fluviului şi acum se joacă. O tandreţe anume, caldă și discretă răzbate din gesturile lor.

Lioara e inundată de o tristețe adâncă. Acum, pentru prima dată în viața ei simte acut că ea nu a avut o mamă. Cu ea nu s-a jucat nimeni vreodată. Bunul ei a fost mereu prea bătrân și împovărat de grija zilelor nesfârșite ale unui mâine incert. Dacă se gândește bine nici nu știe foarte clar cum zâmbește bunicul. I-a văzut atât de rar acel zâmbet că aproape l-a uitat. Ce își amintește este doar dragostea mută din ochii lui, grija pentru ea și, mai nou, în vremea din urmă, durerea ce însoțește fiecare dintre plecările Lioarei de acasă. O lacrimă i se scurge fetei direct în gât, nu pe obraji, pentru că a învățat de mică să-și întoarcă lacrimile din drum. Privește pierdută la jocul celor doi, la dragostea aceea întruchipată în mânuțe ce se încolăcesc în jurul gâtului femeii, după orice cascadă de râs generată de motive ce ei îi sunt străine, acum, aici, și dintotdeauna. Deodată, ca într-o răsturnare de imagine în caleidoscop, simte că dorește și ea niște brațe de copil cuprinzând-o. Se scutură. Nu, asta nu va fi posibil. Ce să-i ofere ea? Și apoi…cu cine să îl facă? Nu crede că va fi vreodată în stare să se apropie de un om într-atât încât să dorească să creeze o viață nouă din această apropiere. Și, dacă ea ar păți ceva, copilul cui ar rămâne? Ea nu are o mamă și nici tată, copilul nu ar avea un bunic. Tot în premieră vede cu claritate șansa ei, aceea de a avea un braț care, chiar și șubred, a sprijinit-o. Și totuși… tabloul unui păr bălai ascuns la pieptul ei o urmărește pe tot cheiul până în apropiere de Tour Eiffel.

Aproape s-a făcut seară. Stă în parcul de la poalele turnului. A câta oară? De ce mereu în drumurile ei a revenit aici? Porumbeii încă nu s-au dat bătuți. Stă minute în şir hrănindu-i cu veşnicele sticks-uri (principala ei hrană în zilele astea) şi urmărindu-le lupta pentru existenţă. E un context perfect pentru lăsatul gândurilor să zburde.

– Ce  avem noi oamenii în comun cu porumbei? – se întreabă. Suntem mici dar ne credem mari, şi asta doar pentru că există şi vrăbiuţe în jurul nostru! Suntem guralivi, dar nu facem mare lucru. Doar unii dintre noi sunt călători cu rost, în rest ne căutăm hrană, ne luptăm în felul nostru, mai puţin cuminte decât al porumbeilor, pentru firimitura noastră de pâine.  Ne culcuşim apoi capul în penele nepăsării faţă de tot şi toate şi dormim, dormim pentru că nu putem avea conștiinţa trează. Nu avem forţa de a privi dincolo de orizontul nostru strâmt. Ne-a dat Dumnezeu aripi, dar cei mai mulţi dintre noi le folosim, ca şi porumbeii,  doar pentru subzistenţă. Nu ştim să zburăm, nu ne e dragă înălțimea reuşitei de a vedea lumea în întregul ei, de undeva de sus, de unde poţi cuprinde frumosul și esența într-o privire. Ne mulţumim să considerăm ca pe o maximă reuşită stăpânirea unui colţ de parc, unde nu lăsăm să intre nici o altă zburătoare, unde ne consumăm firimiturile adunate în grămezi, care nici măcar nu au meritul de a ne asigura existenţa pe o perioadă mai lungă, pentru că oricând pot fi zburătăcite.

 Nu, ea nu vrea să fie porumbel și nici vrăbiuță. Se vrea pasăre călătoare, capabilă să se ducă departe, cât mai departe, fără să uite însă drumul de întoarcere.

– Întoarcere la ce?  se întreabă din nou. Ce vrea ea de la viață? Ce va face de-acum înainte? Până acum s-a gândit cu înfrigurare doar să strângă bani pentru evadarea visată. Dar acum, aici, simte că  dorința de a vedea lumea s-a intensificat; doar că înțelege și un alt adevăr ce-i apare acum cu claritate. Slujba ei umilă la un multiplicator, e doar un simbol al unor existențe anoste multiplicate la infinit. Și nu oferă prea multe șanse visului ei. Dar ea nu se poate opri la asta. A fost o elevă bună. Oare ar putea spera la o continuare a pregătirii ? Cu ce bani? Dacă învață, nu are cum să muncească în plus. Poate doar dacă reușește să intre la buget? Cu media de la bac poate ar avea ceva șanse? Nu s-a gândit la asta până acum. Visul ei nebun de a călători, cu orice preț, a ocupat tot universul gândurilor ei. Acum, realizează că visul acesta nu va fi sustenabil dacă rămâne la stadiul acela al existenței ei.

Stelele atârnă pe cerul eclipsat de luminile Orașului Luminilor, pâlpâind anemic printre siluetele clădirilor sau printre frunzele arborilor ce străjuiesc apele curgând leneșe pe sub poduri cu personalități diferite. Vaporașe luminate curg și ele pe ape ducând  cu ele veselii, tristeți, singurătăți sau iubiri.

         Cu pași rari Lioara urcă aleea grădinii Trocadero. Undeva sus, palatul Chaillot își înalță silueta spre stelele ghicite în întunericul străpuns de o rază de lumină ce vine de la turn  și îl mătură ritmic.  Acolo pe esplanadă, tobe africane bat ritmuri nebune și o mulțime colorată și veselă îi înconjoară singurătatea. În vale, apele fântânilor își foșnesc țâșnirile, în ritmul  întrebărilor și al neliniștilor ce se cuibăresc tot mai temeinic în sufletul fetei.

         De ce a fost nevoie să ajungă aici pentru a-și pune atâtea întrebări? De ce nu s-au născut acasă?

Bunicul și mutarea lui cu ea la București? Nu crede posibilă o asemenea poveste. Ei poate i-ar prinde bine dar bunu cel bun ar fi un dezrădăcinat.

Un copil care să-i spună mamă? Nu e sigură că, neprimind dragoste de mamă, ar putea să dea cuiva ceea ce ea nu a avut niciodată.

Un proiect de formare viitoare? Da, poate asta ar putea fi un drum, un drum care să-i ducă visul mai departe, să o poarte pe alte meridiane ale lumii. Simte că visul acesta este motorul vieții ei. Un motor de care nu poate scăpa, nu-l poate înstrăina fără a se înstrăina pe sine. 

        Lângă ea, doi oameni tineri privesc spre turnul luminat din zare. Mâinile lor împreunate par adunate într-un sărut tandru, sunt prinse într-un lanț de iubire, nădejde și sprijin. Privește și ea spre turn și pentru prima dată înțelege câtă nevoie  ar avea și ea de un astfel de sprijin. Simte că și visul ei are nevoie de încă o cârjă.

       Luna se rotunjește într-un zâmbet în spatele turnului. Tobele cântă, inima Lioarei bate nebunește și broderia de lumină țâșnind spre cer îi conturează un vis nou în trei pași: eu spre alt statut, găsirea unui ”noi ”și călătorii în doi. Pleacă spre hotel cu îndoiala că va avea puterea să lupte și pentru acest vis nou. Dar cine știe? Mâine va căuta locul acela din Montparnasse unde s-a visat. Poate va găsi în trecut o cale spre viitor. Cine știe?