Minciuna

Zona de vest a orașului pare a fi cea mai atractivă.  Mai toți cei pe care viața i-a întâmpinat în lumea asta pe meridianele estului, privesc cu ochii jinduind către cartierele ce par a fi raiul pe pământ, mai cu seamă privite de la distanță, sau în timpul unor scurte descinderi. Mulți își lasă apartamentele înghesuite din est sau centru și se încumetă să bântuie zile și nopți pe străzile luminate a giorno din vest, cu prețul dormitului în colțul de gard al unui parc închis temeinic pe timp de noapte, spre a nu-i transforma băncile în efemere paturi de hotel!

Unii reușesc să-și croiască drum către câte o casă mai acătării de pe străzile cartierelor de vest, fie muncind ca slugi în ele, fie, cei mai norocoși, chiar devenind locatari ai unora dintre cele mai modeste din zonă. 

Matei este unul dintre temerari.  Și-a rupt inima în două și a plecat de sub privirile blânde ale mamei, a lăsat în urmă încurajarea bărbătească a tatălui, ascunsă în podul palmei ce-l bătea seara pe umăr, după zilele de muncă istovitoare în depozit. A îmbrăcat haina de constructor și cât e ziua de lungă cară materiale, râcâie pereți, lipește faianțe și, uite așa, trec câte zece ore pe care le simte dureros în șale, în umeri, în buricele degetelor. La sfârșit de lună le simte și în buzunar, bucurându-se de cifrele la care nu ar fi sperat vreodată, mai ales transformându-le în prețuri ale ceea ce ar fi putut cumpăra pe străduța lui de acasă. Când  trage linia, însă, după tot ce are de transferat în contul datoriilor și cheltuielilor, nu-i este clar dacă toată zdroaba aia merită sau nu.

Pe Zena a cunoscut-o în clubul în care, într-un târziu s-a încumetat să intre. Elegantă până la exagerare, dar simplă în comportament, cu un zâmbet cald și frumos, fără fițe, pentru cum arăta, i-a plăcut lui Matei. Nu i-a dat amănunte despre viața lui. Ce să-i fi spus? Nici prea multe nu a avut curajul să discute cu ea, temându-se că orele lui nenumărate de muncă, încă de când era la doar câțiva pași de copilărie, orele ce i-au răpit bucuria de a merge la școală, au lăsat urme adânci în cultura lui și în posibilitățile  de a face o conversație mai acătării. S-a blocat mai cu seamă când, chiar dacă fără emfază, Zena i-a povestit despre vacanțele ei la Paris sau la Napoli, despre viața de noapte de la Londra. El ce să povestească? Despre cum combină plăcile de gresie ca să scoată cel mai estetic efect? Întotdeauna i-a plăcut armonia culorilor și a formelor, s-a bucurat de orice nimic frumos ce i-a căzut sub privire. Dar cum să pună asta în cuvinte?

A aflat despre fată, fără ca informația să fie așa, cu subiect și predicat, că taică-său ar fi  fost ambasador în mai multe țări din lumea asta mare. Asta ar explica eleganța clar studiată și bine susținută financiar a Zenei. Dar, în mintea lui Matei,  o fiică de ambasador ar trebui să fie mai fițoasă, mai selectivă, nu și-ar pierde timpul cu unul ca el care a reușit să se îmbrace mai acătării când și-a făcut o amică la un second hand. Femeia îl anunța când veneau lucruri noi de firmă la prețuri mici. Așa a intrat și el în ceea ce i se părea că este rândul lumii. Mereu a visat să ajungă în cluburile alea despre care auzise atâtea. Sâmbăta seara era vremea de club, că  atunci doar avea timp pentru dușul prelungit, să dea jos de pe el tot cimentul, stropii de vopsea și oboseala aia care parcă i se lipise de pleoape, mușchi, chiar și de firele de păr răzvrătite după atâtea ceasuri de șters transpirații șiroaie.  Se lustruia cât putea. Pe dinafară.

 O fostă vecină din estul lui de origini, Getuța, devenită acum Gess la salonul de hair-styling la care lucra vremelnic, îi spusese că ar fi necesară și o lustruială pe dinăuntru. Nu a prea înțeles el despre ce vorbea fata. Se minuna doar că mai tot timpul liber Gess își pierdea vremea pe la biblioteci. Acasă la ea, unde mai mergea câteodată la o cafea, erau teancuri de cărți și reviste puse direct pe parchetul cămăruței închiriate; era o cameră mică, mică de tot, cu un pat, o măsuță și o bibliotecă șubredă și neagră, gâfâind sub cărțile stivuite cuminți, dar neîncăpătoare pentru câte erau.

– La cât câștigi puteai lua și tu un apartament; de ce te chinui în chițimia asta?

– Pentru că nu câștig chiar atât cât să cheltui aiurea pe un apartament. Parcă nu ai știi cât sunt chiriile aici!

– Păi ai putea să stai și tu cu o gagică, ați plăti pe din două!

– Și să se împiedice de cărțile mele? Doamne ferește! Mai bine sar eu peste ele aici!

– Și ce faci fată cu atâtea hârtii?

Fata l-a privit cu tristețe. Îi plăcea băiatul ăsta muncitor și, altfel, serios, dar cu cultura paralel  ca cele mai bine cotate șine de cale ferată! Durerea mare era că nu cunoscuse unu’ măcar care să stea mai bine. Indiferent din ce cartier veneau toți păreau o apă și un  pământ. Chiar și vesticii veritabili, cu mașinile lor scumpe pline de nisip, sticle goale și chiloți abandonați de cine știe cine, care veneau la salon pentru că dădea bine, sau pentru a se îngriji mai abitir ca muierile, păreau că nu văzuseră o carte din scutece, când poate le arătau bonele porcul care face guiț-guiț… Asta era una dintre marile păreri de rău ale Getuței. Cunoscuții ei o criticau chiar că-și pierde timpul, sau o considerau prețioasă și o marginalizaseră fără nici o scuză.

– Ei, ce-ți pot răspunde? Să știi că am hârtie igienică la baie!

Matei  a simțit că, dincolo de încercarea de glumă a fetei, s-a scurs un șuvoi de sarcasm, chiar de mânie, din vorbele ei. A schimbat direcția discuției cu un fel de jenă și chiar cu ciudă. Apoi a început s-o ocolească pe fată, deși tare îi mai plăcea prezența ei. Getuța era cumva tonifiantă; de la ea afla o mulțime de lucruri, dar se simțea din ce în ce mai mic în fața ei.

Când a cunoscut-o pe Zena, nu că pe ea ar fi dat-o deșteptăciunea afară din casă, dar a simțit că lustruiala aia pe dinăuntru l-ar fi ajutat să compenseze în fața fetei ceea ce-i lipsea pe dinafară, mai ales comparându-se cu ea. Ea nu știa multe, dar văzuse multe: E drept că despre Paris nu vorbea decât povestind cum și ce a mâncat la restaurante, sau ce a făcut ea când a fost la Moulin Rouge. Din Guadeloupe nu a știut să-i spună altceva decât de băuturile nemaipomenite de pe plaja resortului. Dar măcar avea despre ce vorbi. El nu îndrăznea să îi spună nimic despre umila și istovitoarea lui muncă de constructor zilier.  

– Cu ce te ocupi babe? L-a luat prin surprindere întrebarea abruptă a Zenei și a simțit stomacul cum i se chircește, cum îl doare cu reverberații în creier. Poate de aceea i-a răspuns repede și dintr-o suflare:

– Sunt student la (un foc de artificii i s-a aprins în creieri)… la jurnalism!

– Waw! Te faci paparazzi?  Ochii Zenei erau mari, larg deschiși a mirare și purtau în ei o privire pe care pentru prima dată Matei a descifrat-o ca fiind complet tâmpă. Un drăcușor l-a gâdilat la limbă și i-a răspuns scurt:

– Da, dragă! Cu oarecare emfază.  Zena s-a oprit din dat din șolduri (erau pe ringul de dans), l-a privit cu admirație și apoi cu un glas de pisică:

– Vai tu, când ai să fii paparazzi,  așa-i că pe mine ai să mă iei numai când sunt mișto?

Matei a tăcut. Nu era el școlit, dar să recunoască prostia nu i se părea ceva așa de greu. Cum însă fata nu-l slăbea, și mai era și ploadă de ambasador, a renunțat la timidități și  s-a pliat pe noua dimensiune a relației. Nu era fată rea Zena, comparativ cu toate alea din club care ieșeau mereu ” la aer” și veneau cu ochii sclipind, ea nu părea să se dedea la activități dintre acelea de care Matei nu și-a imaginat că pot fi așa de la ele acasă unde te-ntorceai. Umbre zbuciumându-se în ritmuri turbate și sub pulsări de lumini și mai turbate îi înconjurau și Matei simțea că începe să obosească.

– Matew dear, ce zici vii la un chef la mine acasă în week-endul următor? Babacul e plecat. Când el e out mama e out și ea și avem toată casa la dispoziție.

– Păi știu și eu?

– Hai băi, nu te codi, că vin o mulțime de tipi și tipe. De fapt habar nu am câți și cine vine. Eu am dat sfoară în țară și  oi vedea câți ajung.

– Dar cum e de obicei? întreabă băiatul precaut.

– Uneori se adună în jur de sută, alteori până-n treizeci…

– Sută??? Credea că a înțeles greșit din cauza gălăgiei.

– Da! Răspunsul era atât de natural încât Matei a rămas cu gura căscată.

– Păi… ce le dai la toți?

– Ce le dau eu? Ia John băutură dacă nu mai e în rezerve, ceva de mestecat și în rest, ce vrea fiecare să-și aducă. Nu e treaba mea.

– Păi dacă nu-i cunoști, de ce faci chefuri de astea?

– Că așa se face! E cool! Și eu merg la chefuri, când aud că se ține vreunul. Ne îmbătăm nițel, mă rog… râde, de data asta i se pare că râde cumva vulgar, ceea ce nu observase la ea mai înainte. Simte un gust amar în gură. I-ar fi plăcut să se lege ceva cu fata asta. Era bună, cu bază, și i se păruse și așa, mai acătării. Plus că, după ce s-a mirat că l-a băgat în seamă, și-a făcut ceva iluzii, că s-ar putea ajunge și el. Auzi tu, fată de ambasador! Dar parcă ceva nu se brodea deloc.

S-a dus sâmbătă la chef și s-a crucit!  De tot și de toate! În primul rând casa părea o babilonie. Păcat de viloiul ăla înconjurat de grădină, cu fântâni arteziene și plante ornamentale care i-au tăiat răsuflarea lui Matei. Era o viermuială tăticule, cum nici în coșmaruri nu a văzut săracu’.

Tineri și mai puțin tineri cu sticle sau pahare în mâini, cu țigări sau fără, păreau că orbecăie pe alei sau prin camere. Nu păreau a fi mulți fumători, a băgat Matei de seamă, sau oricum nu de țigări obișnuite. Undeva pe o terasă din spatele vilei se dansa, după o muzică greu de spus de unde venea și, chiar mai greu de precizat, ce ritm avea. Oricum nu părea să intereseze cu adevărat pe cineva. Unii stăteau de vorbă, sau cel puțin aparent o făceau.

Zena l-a găsit într-un târziu în mulțimea aceea de năuci. El, măcar că nu băuse și nici nu prizase ceva, era mai năuc decât toți la un loc.

– Hei, ce faci? Ai venit de multă vreme?

– Nu, nu chiar!

– Pari nedumerit, de ce?

– Nu știu… apoi un gând îi răsări în minte. De fapt realiză că de când a intrat i s-a părut că ceva nu rimează, dar nu era deloc conștient despre ce era vorba. I s-a făcut deodată un fel de lumină în cap.  Zena, cei de pază sunt deghizați?

Fata îl privi nedumerită.

­­– Ce pază măi? Ai mai văzut tu casă de chef cu gardă de corp? Era glasul unei lungane cu nădragii franjuri și cu buricul gol.

– Cum adică? Matei privea nedumerit!

– Lasă, hai cu mine! Zena trăgea de mâna lui făcând semn pălugii de lângă ea să își ia avânt în altă direcție.

Matei descoperea o Zena altfel, cu o notă de vulgaritate amestecată cu nesiguranță. Parcă o chinuia o inexplicabilă tendință de a ”face față” unei lumi ce nu îi era chiar la îndemână; ei, unei fiice de ambasador! Dar ce-o fi vrut să zică lungana aia cu ” casă de chef”?

Mare i-a fost nedumerirea lui Matei să afle, într-un târziu, în acea seară memorabilă, de la unul din chelnerii presărați pe ici pe colo, că aceea este casa chef-ului de la restaurantul lor, unul dintre cele mai de elită din zona de vest. Păi cum era cu ambasadorul? Poate ambasador al artei culinare, ceea ce nu era deloc rușinos, dar atunci de ce a mințit Zena, de ce îi era ei rușine? 

Minciuna asta îl doare pe Matei, mult mai tare îl doare decât și-ar fi închipuit. Nu pentru că ar fi aspirat la o lume alta decât a lui, ci pentru că a sperat să fie apreciat ca om de cineva dintr-o astfel de lume, așa cum i se păruse că se întâmplă.

Dar un alt gând i se cuibărește în inima rănită. La urma urmei și el a mințit. Ce student la jurnalism? Poate studios al ziarelor puse pe pardoseli, ca să nu se stropească cu vopsea! Doar că el o făcuse din jenă, dar Zena, pe Zena ce o determinase să mintă? 

Amărăciunea constatării că viața ascunde minciuni de toate felurile, unele cu sens, altele fără, cel puțin pentru mintea lui, îl cotropește încet, încet.

Zena îl sună în fiecare seară de atunci. El nu răspunde dar află din mesaje că ea îl întreabă mereu când se mai văd. Un gând citit într-o carte descoperită la Getuța îl bântuie: Nu sunt trist că m-ai mințit ci că de-acum înainte nu pot sa te mai cred. Nu știe exact cine este Nietzsche ăla de a zis asta, dar  și el gândește la fel.

Toată copilăria lui mama i-a spus că minciuna are picioare scurte. La ei acasă nu avea loc așa ceva. Își spuneau în față chiar și lucruri care puteau să doară. Doar minciunelele convenționale și total inofensive își mai făceau loc, arareori și ele. De când a venit aici, în vest, timpul nu-l lasă să meargă des pe acasă, pentru că orele libere simte nevoia să le folosească spre a cunoaște mai bine acest pământ al făgăduinței. Dar nu i-a mințit niciodată pe ai lui că nu are timp sau bani,  pentru că nu era cazul. Totdeauna le-a spus cinstit că se luptă din răsputeri să intre în lumea aia și pentru asta uneori nu face chiar numai ce i-ar fi drag. Și  chiar îi era drag și dor de ai lui.

Chipul Getuței i se conturează clar în minte și un dor de ea și de cărțile ei îl fac să pună mâna pe telefon.

– Bună, ce faci? Ce zici dacă aș merge și eu cu tine la bibliotecă într-o zi? Cred că mi-ar prinde tare bine!

Urmează o tăcere  care îl îngheață pe Matei. Nici nu i-a trecut prin minte că l-ar fi putut afecta așa tare un posibil refuz. Când așteptarea lui înfrigurată dă să se înalțe către culme, aude un glas care i se pare ca o melodie de floare bătută de vânt.

– Aș  zice … că mă bucur Matei. Chiar mă bucur!