IERTAREA

Ana stă întinsă cu ochii închiși. Camera de spital este rece, o simte în jurul trupului ei ca pe o reptilă ce-și încolăcește solzii strângând-o cu putere și făcând-o să tremure. Aude tot felul de șoapte, dar deslușește greu cuvintele. Doar gândurile și le aude cu o claritate pe care până acum nu a mai avut-o.

Era o femeie tânără și muncitoare. Cam tăcută, cum spunea omul ei, Mihu, dar iubitoare și dibace. S-au căsătorit de tineri, mai imediat după ce viața i-a pus față în față în aceeași secție la uzină. Ea venea din nord de Moldovă, el de pe plaiurile Galațiului. S-au întâlnit, s-au plăcut și s-au luat. Sigur, după ce au făcut tot ce trebuia făcut, că fără binecuvântarea alor lor, nu aveau cum să meargă mai departe. Au făcut și nuntă acolo în satul de lângă Galați, la mire acasă. Ce socru mare mândru a fost la nunta aia, că băiatul lui e muncitor la oraș, nu așa!

Au venit apoi copiii, unu câte unu. Ei au trecut pe rând din garsoniera dată de fabrică în apartamentul cu două camere, dat tot de acolo, și apoi în cel de trei, cumpărat de Ana și Mihu cu multă străduință dar și mai multă voință. Cei trei copii creșteau ca brazii, înconjurați de dragostea mută a părinților, ”că nu se cade să arăți copiilor tot ce e-n sufletul tău”!  Așa știau ei de la ai lor și așa au dat mai departe.

Și au crescut cei trei,  Gheorghiță, Sandu și Ion, ca voinicii, fără să-și dea seama Ana când a trecut timpul. Nici nu și-a dat seama când și cum băieții ei au devenit Ciulin, Scai și Vâsc. Doar trupul ei, devenit tot mai firav, a simțit creșterea, că pentru această creștere Ana a uitat gustul cărnii, al pâinii moi, al prăjiturilor. Și când făcea dintr-astea în bucătărie erau alte patru guri de  bucurat. Ea și-a trecut vremea cu cartofi și fasole, cu câte o ciorbă de ștevie sau de varză. Nici nu mai simțea foamea când îi vedea pe ai ei patru bărbați sătui și mulțumiți.

Ei, mulțumirea a durat până la o vreme; doar până când puieții au început să cârcotească: de ce ăia au și noi n-avem? Le-a tot spus Ana cum e cu povestea întinsului cât ține plapuma, dar nu prea a avut cu cine vorbi. S-a sfătuit cu Mihu și strângând cureaua cât au putut ei le-au dat pe rând puieților câte un acoperiș deasupra capului, rând pe rând, cum terminau școala și intrau în muncă îi lăsau să zboare. Și ei mai adăugau o rată și mai scoteau din prânz și cină câte ceva, până ce au scot cu totul cina.

Toți trei feciorii au avut cu ce începe în viață și asta a fost hrana cea mai bună pentru Ana. Lui Mihu nu i-a plăcut prea tare insistența nevestei lui de a-i ajuta pe copii să se căpătuiască așa, de la început.

Mai cu seamă în anii din urmă Mihu a avut mereu ceva de răbufnit, amărât de depărtarea copiilor lui. Ei erau de-acum căpătuiți de-a binelea, cu case ca lumea, cu mașini și cu concedii pe cine știe unde, în locuri  cărora bătrânii nu le puteau spune nici numele.

Și nu căpătuiala lor îi supăra atâta, deși Ana nu vedea cum s-a putut face atâta de repede, că vremurile s-au schimbat ele, dar nici covrigi nu se găseau la toți cățelandrii în coadă. Și ea știa cât de greu se fac lucrurile și-i mai vedea și pe alții că nu strâng așa, cu viteza luminii, atâtea și atâtea.

Dar Ana zicea adesea:

–  Lasă mă Mihule, că atâția fură cu vagonul, nu se dărâmă lumea după cei ce iau și ei cu plasa!

– Tu femeie, parcă nu ai fi creștină! Tu nu știi că nimic din ce vine necurat nu lasă locul nespurcat?

Știa Ana. Ea, toată viața, s-a bucurat de cinste, de modestie și a îndurat orice lipsă. Dar nu se putea să nu se bucure că puii ei o duc bine.

Un frison o scutură cu putere și aude glasuri îngrijorate în jur, halate albe și verzi ca niște fantome se mișcă pe lângă ea. Ce s-o fi făcut să tremure așa de tare?

Când a primit vestea că, rămasă singură, fără omul ei, rămăsese și fără de casă, a simțit că se rupe pământul sub ea. Cu doar un an înainte Vâsc îi adusese încă o povară pe umeri. Cum făcuse împrumuturi la ăi de dau ca să ia înzecit și nu a mai făcut față, ea a luat o parte din datorie pe seama ei și din pensia de șapte sute, două și jumătate le dădea în fiecare lună să-l ușureze pe Vâsc. N-a auzit vreun mulțumesc mamă de la el, dar așa erau copiii ei, mai muți. Nu o prea căutau decât când aveau nevoie de câte ceva. În schimb de la ceilalți doi a auzit ocări, cum că numai pe unul îl ajută că ei ceilalți doi nu-s copiii ei. Și apoi, lovitura de trăsnet. Toți ca unul s-au înțeles să-i vândă casa, că aveau nevoie de bani.

Și s-a dus Ana în gazdă, într-un bloc la etajul din vârf, cu câteva dintre mobilele ei, că nu încăpeau toate, iar pe restul s-au scos ceva parale, pentru băieți, nu pentru ea! Greu urcau picioarele ei, cu peste optzeci de ani de drumuri prin viață, până acolo, la ultimul etaj; că lift nu avea blocul ăla. Dar tot nu a zis nimic. Copiii așa au vrut și  dacă asta i-a ajutat… Sau nu a zis nimic către nimeni, dar sufletul ei s-a făcut pulbere de drum călcat în picioare. Și a durut-o până la nebunie. Noroc cu puterea zâmbetului strâmb pe care-l punea pe obraz cu orice prilej care o punea în încurcătură, în care trebuia să-și apere puii.

Nu-și amintește cum a ajuns aici. Știe doar că într-o după amiază cu ploaie în fereastră o amețeală puternică a trântit-o la pământ și o durere ascuțită în creieri i-a luat lumina ochilor … și-apoi întuneric.

– Doamne apără, cum să îți găsești mama pe jos și să crezi că doarme? Să o acoperi cu pătura și să o lași acolo ca p-un bolovan? Ăștia-s normali?

Glasul  ce a rostit această întrebare e auzit acum dureros de bătrâna ce nu poate deschide ochii. Ochii cei spre lumea de-afară, că pe cei dinăuntru a început să-i deschidă, dar prea târziu. Și ochii aceștia încep să vadă limpede. Nu mai au cataractă. Nici frisoanele nu mai vin. Pentru că gândul îi fuge către bisericuța din sat, de acolo de unde era ea. Când era copilă de-o șchioapă, obișnuia să stea pe lângă părintele bătrân și să-i asculte vorba. Avea glas blând, dar care o pătrundea până în inimă. Și el i-a spus odată:

– Copilă, viața e grea, multe încercări ne aduce, dar credința în Dumnezeu și în ajutorul Lui, în puterea Lui de a iubi și a ierta, trebuie să-ți fie felinar.  Să iubești și tu și să ierți. Și vei ajunge în grădinile Domnului.

            Ana își iubește copiii și i-a iertat demult și pentru multe. Acum nu se mai roagă decât să o ierte și pe ea Dumnezeu… și pe ei, deopotrivă.