IN LUPTĂ CU SINE

Frustrarea  este o rădăcină amară ce hrănește semințe fără vlagă.

Privește cu o satisfacție, pe care o resimte din străfunduri, la grădina ce se așterne în fața terasei. Piscina cu forme bizare își unduiește apa albastră în oglinda de cer aruncată deasupra pomilor înfloriți din jur.

Și-a dorit atât de mult această piscină, cu aceste forme încât acum, vederea ei îi dă senzația de sațietate după o masă  copioasă venită la capătul unei perioade de foame cumplită.

Fiecare unduire din formele piscinei, fiecare alee din jur, străjuită de pietre, fiecare rond de flori sunt rezultatul unor asidue căutări în reviste, cataloage și alte documentații. Înainte de a prinde viață în grădină ele au fost subiect de prezentare cu emfază în lungi convorbiri telefonice cu oricine a avut răbdarea, greu încercată de altfel, să asculte.

Își întoarce privirea spre umerașele atârnate pe stativul de pe terasă. Noi achiziții ce urmează a sta cuminți pe rafturi în dulapurile anume gândite ca să fie cât mai încăpătoare. Acolo, ca de altfel în toată casa, se străduiesc să încapă visuri împlinite, împachetate sau înghesuite în cutii, ordonat suprapuse, cu etichete pe ele.

Cartierul în care-și au casa este unul dintre cele mai frumoase din Barcelona.   Susana (botezată după numele nașei), fata plecată de acasă cu gândul clar de a demonstra cine e ea și ce poate ea, a devenit în spațiul catalan Serena. Mi se potrivește mai bine cu firea mea calmă și senină, obișnuia să explice, chiar și atunci când nu i se cerea vreo explicație. Pentru Serena alegerea acestui cartier a fost o chestiune de viață și de moarte. Nu ar fi acceptat să stea oriunde, pentru că nu ar fi putut să rotunjească prețios în fiece convorbire, pe viu sau telefonică, formula ce-i ungea corzile vocale mai abitir decât cea mai fină miere: casa noastră este într-un superb cartier rezidențial, chiar la poalele catedralei. Stăm sub  brațele unui Iisus mai frumos decât cel de la Rio. În plus, statuia Lui este în vârful a ceea ce este echivalentul  barcelonez al catedralei de la Sacre Cœur. 

Nu este o casă foarte mare, că oricât ar fi fost ei de chivernisiți nu și-au putut permite, acum câțiva ani când au cumpărat-o, și poziție și spațiu. E destul de încăpătoare pentru o viață în doi, însă insuficientă pentru egoul Serenei.

Căsătoria cu Andreu, catalan din strămoși, a fost și ea dictată de orgoliu. Fata venită de pe pământuri europene, tratate ca surori vitrege din căsătorii nerecunoscute, trebuia să demonstreze că se descurcă. Acasă la ea fusese asistentă medicală. Terminase o școală de profil.  Asta, în mintea ei, era echivalentă cu înaltele școli de medicină.  Locul de baștină al părinților ei era o comună ce se lăfăiește pe hectare mănoase în  plină câmpie. Sorgintea familială, din neam cu stare în  acele locuri,  îi dădea dreptul să se creadă cum vroia ea. Era singura fiică a unor părinți înstăriți, care-și recăpătaseră (cu greu, ce-i drept) multe hectare de pământ și care duceau lipsă de multe, dar nu și de bani. Asta îi dăduse Susanei mereu sentimentul că ea este stăpâna lumii.  Maică-sa, soră mai mare din șapte frați, era generalul familiei, iar fata preluase cumva acest rol, erijându-se în comandorul sorții tuturor verilor. Unii i-au acceptat tutela, dar au fost și unii care s-au răzvrătit. Și au pus-o la punct. Atunci Susana, care cocheta mai demult cu ideea, a căutat un loc de muncă în străinătate. Cum în meseria ei era bună, nu i-a fost tocmai greu. Doar datul din coate de la început și firea ei dificilă i-au creat ceva probleme.

La spitalul unde lucra l-a cunoscut pe Andreu, și el asistent medical. O vreme s-au întâlnit doar în spațiul profesional apoi, lucrurile s-au dus către altă direcție. Andreu era fiul unei familii de intelectuali din Barcelona, nu cu mulți bani, dar faptul că erau tatăl profesor și mama asistentă medicală a contat enorm pentru fata în căutare de pedigriu.  A cunoscut  pe părinții lui într-o vacanță când au descins la Barcelona din  Girona, orășelul unde lucrau la spitalul local. Era o distanță de mai puțin de o oră și jumătate de la ei până la Barcelona și totuși mama lui Andreu părea că ține morțiș ca el să lucreze în locul unde erau ei. Nici  băiatului nu-i displăcea ideea, fiind născut și crescut în spațiul generos al orașului admirat de atâta lume. Serenei nu-i plăcea într-un mod aparte orașul, dar ideea de a lucra și locui în Barcelona era mai mult decât pe placul ei.  Nu o încânta însă ideea ca Andreu să se mute și ea să rămână la Girona. Nu, asta nu avea să se întâmple.  Păstrându-și calmul, că doar nu degeaba devenise Serena, a acționat inteligent și a grăbit  încingerea inelarului cu diamante. A știut s-o câștige și pe viitoarea soacră și pe fratele lui Andreu, Francesc. Doar pe prietena acestuia, Estel, n-o prea înghițea. Era tot catalană, o tipă ușor rigidă și părea a-i face concurență la integrarea în familie. Ori Serena nu a suportat nicicând concurența. A înlăturat-o cu repeziciunea securii împiedicate de liane.  Așa a reușit ca ea și Andreu să se căsătorească mai devreme decât ceilalți doi. O vreme au stat cu chirie, pe undeva pe lângă Rambla. Tot ea a fost cea ce a insistat să locuiască în zone în care, musafirii veniți din țară să aibă ce vedea în buricul târgului, nu la mama naibii, în suburbii.  Lucrau în două spitale diferite de la mutarea lor în Barcelona, dar fiecare căpătase o poziție bună. Erau și  foarte buni în profesie, ce-i drept e drept. Și serioși.  Copii au convenit, fără mare tevatură, să nu aibă. Într-o perioadă așa tulbure, cu atâtea necunoscute, nu aveau chef de copii. Poate că și confruntarea zilnică la serviciu cu suferința, durerea și, adesea, cu moartea i-a făcut să nu-și dorească zămislirea unei noi vieți. Sau poate Serena a reușit să-și insinueze această lipsă de dorință pentru procreație pe care a manifestat-o de mică. Nu i-au plăcut niciodată copiii mici, a considerat că ar fi o piedică pentru evoluția ei profesională și s-a bucurat enorm, contrar obișnuitului, că nu are deloc frați și surori.  Îmi ajunge câți veri am, gata sunt suficienți! Copii nu-mi trebuie – obișnuia să spună adesea, încă din adolescență.

 Când a fost vorba să se așeze undeva ca lumea, ego-ul Serenei s-a suit la cer.

– Dragule, ai mei mă pot ajuta. Ne pot da bani să cumpărăm o casă. Dar aș vrea să fie undeva unde să ne reprezinte statutul.

Pusese de mai de multă vreme ochii pe cartierul acela. De acolo, din apropierea Avenidei Tibidabo,  se vedea orașul în vale și marea la orizont.  Au avut noroc să găsească ceva care nu era prea mare, dar avea posibilități de extindere. Amândoi erau oameni harnici, iar ambiția Serenei a funcționat ca o locomotivă pentru îndemânarea lui Andreu. Așa, din casa nu tocmai ochioasă, dar cu potențial, în câțiva ani au făcut o bijuterie. Cum s-a apropiat de imaginea viselor, Serena a devenit gazdă bună pentru părinții ei, veri, verișoare, foste colege. Toată lumea o considera pâinea lui Dumnezeu. Cei nou veniți cu vise de muncă în Barcelona primeau ajutor de la cei doi. Vizitatorii, fie că stăteau la ei, fie că erau ajutați să găsească un hotel decent, erau luați și duși la aeroport și, evident invitați la un grătar în grădina casei, acum chiar frumoasă.  După grătar și o eventuală baie în piscină  aveau parte invariabil și de conferința ținută de Serena despre cât de greu este să pornești de jos și să reușești în viață, cu determinare și ambiție.

Andrei, tizul soțului ei catalan, este un văr mai de departe care a venit cu soția lui la Barcelona pentru o scurtă vacanță. Ca de obicei. Serena și Andreu s-au înființat la aeroport, i-au luat cu mașina și i-au dus la hotelul reținut de veri pe undeva pe lângă piața Spaniei.  A urmat o invitație pentru duminica inclusă în micul sejur la ei acasă. Bineînțeles că le-au dat hărți, sfaturi, le-au vândut ponturi absolut utile, cum ar fi acela legat de achiziția rentabilă a tichetelor pentru transport. Le-au dat sugestii ce și cum să vadă.

– Pentru duminică rezervați-vă să vedeți biserica Sagrad Cor care este undeva deasupra casei noastre. Avem marele noroc să ne țină Iisus în brațele sale. Statuia Lui pe acest templu e mai frumoasă decât cea de la Rio, credeți-mă!

– Ai văzut-o pe cea de la Rio – întrebă cu ușoară ironie dar și curioasă, Sofia, soția lui Andrei.

– O nu, noi nu mergem acolo că nu este deloc un oraș sigur. Europa rămâne Europa, draga mea, iar noi suntem europeni. 

Sofia a privit-o  atent încercând să vadă dincolo de cuvintele rostite cu gură rotundă, cu ochi măriți de importanța celor spuse și de evidentul statut de europeană pe care și-l asuma Serena. Din acel moment și-a propus să o urmărească cu atenție. Era unul din sporturile preferate ale acestei tinere avocate care se amuza să descopere ascunzișurile de dincolo de aparențe. Îi plăcea această femeie, care, la urma urmei le fusese de mare ajutor, dar ceva-ceva îi șoptea că undeva, în spatele ferestrelor pline de mușcate bogate și care-ți iau ochii, erau zone de umbre cu cauze greu de bănuit. Și și-a propus, fără răutate, să le descopere.

– Ei bine, vă urmăm sfatul și duminică venim la catedrala de care ne vorbiți.

– Păi venim noi să vă luăm cu mașina pentru că ar trebui să schimbați ceva metrouri și autobuze până acolo. Mergem la funicular, apoi la catedrală, dacă vreți intrăm și în parcul de distracții…

– Unde este parc de distracții ? – întrebă Sofia ușor mirată.

– Ooo, chiar acolo sub catedrală. E o roată imensă din care poți vedea orașul, sunt tot felul de lucruri…

Sofiei i se păru puțin ciudată alăturarea, dar cum nu avea idee despre loc, tăcu diplomatic.

– Și după aceea ne oprim la noi să luăm masa. Sunteți invitații noștri.

Din nou Sofia o privi cu atenție. Era și bucurie și plăcere în invitația asta, dar parcă mai era ceva și ea nu înțelegea exact ce anume.

Catedrala stă cocoțată pe un  vârf de deal, până la care funicularul te duce, lăsând privirile să prindă tot mai larg un oraș ce-și dezvăluie întinderea spre mare. Și funicularul mușcă parcă avid din dinții crescuți pe spinare de rampă. Semeață și totuși modestă catedrala privește spre celălalt edificiu ce se cațără pe dealul dimpotrivă, Sants-Montjuïc, țâșnind parcă din valuri.

Sofia urcă  scările spre biserică în urma grupului vesel ce se oprește din când în când să mai facă o poză.  Privește statuia lui Iisus cocoțată acolo sus deasupra intrării.  Imaginea lui Iisus cel din Rio îi țâșnește în spatele pleoapelor, cu durerea unui dor nebun. Pentru ea, Iisus acela din vârf de munte cocoșat, i s-a lipit de suflet într-un fel aparte și uneori își dorește aproape până la durere, să mai simtă ceea ce a trăit acolo.  Sub brațele întinse ale colosului ce domină și muntele și orașul de dedesubt a trăit clipe magnifice, de protecție fără limite.

Da, e frumoasă catedrala de aici; da, e frumos orașul de la poale, și marea din zare, dar nimic, absolut nimic nu se compară cu verdele tropical de pe Corcovado, cu insulele ce răsar din Atlantic ca niște nimfe, cu Rio cel ce, înconjurând muntele, se pierde sub stânci cu forme sublime.

Apoi, ochii Sofiei cad pe roata ce se învârtește sub bordura terasei aflată în fața intrării în locașul sfânt. I se pare atât de ca nuca în perete, încât o pufnește râsul.

– Îți place, nu-i așa? aude glasul Serenei (căreia îi e tare greu să i se adreseze astfel, știind-o de la Andrei ca pe o veritabilă Susană) .

– Nu-i așa că e sublim aici? Și parcul acesta de distracții, care parcă te aduce la viață după meditația din biserică…

Sofia o privește gândindu-se dacă Serena chiar crede ce spune. I se pare bizar că  o femeie ce pare stilată să nu bage de seamă nepotrivirea cumplită din această alăturare.

De gustibus… – gândește ea, dând din umeri, apoi răspunde diplomatic:

– Da, este foarte frumos. Acolo în zare este locul cu fântâna magică de lângă Piața Spaniei, nu?

– Bravo, ce orientare bună ai!

E admirație, dar și o ușoară invidie în glasul femeii. Apoi  Serena se lansează într-o tiradă de explicații care mai de care. Sofia o ascultă, urmărește mâna întinsă, când într-o direcție, când în alta, dar ochii ei caută turnurile Catedralei Sagrada Familia. Poate măcar de aici îi vor fi mai pe plac. Aproape s-a certat cu Andrei susținând că a încercat o mare dezamăgire la vederea catedralei. La urma urmei, poate nu are dreptate, dar ei nu îi place în mod special.  Da, casele lui Gaudi i se par nu doar altfel, ci și cu ceva frumos în ele, dar catedrala…

– Poate și pentru că încă e șantier – se scuză  în gând.  Lângă ea, femeia elegantă și guralivă își continuă perorația. Sofia se oprește din gândurile ei despre oraș și o privește atentă. E fascinant entuziasmul cu care vorbește despre ”orașul nostru”, rotunjind ușor prețios gura când pronunță acest ”nostru”. Dar și mai ciudat este că pare că nu vorbește pentru cineva anume, ci se află în mijlocul unui recital pentru sine însăși.  Pare fericită, fericită că este acolo, că este în orașul în care trăiește ea.

– Poate mi se pare –   își spune Sofia, certându-se pentru tendința ei de analiză critică a tot și toate.

În catedrală o uimește simplitatea, liniștea, culorile blânde strecurate prin vitralii. Aprinde o lumânare mare pentru toți ai ei și cumpără una și pentru acasă. Așa a adus și de la Rio, dintr-o biserică de sub brațele lui Iisus, dar de jos, din oraș, pentru că acolo sus, templu este doar pădurea tropicală.  Înconjoară catedrala urmând balustrada terasei și nici nu bagă de seamă că a rămas singură. Îi regăsește pe Andreu, Andrei și Susana la magazinelul din spatele bisericii și, spre bucuria ei, găsește acolo și o toaletă. 

– N-am știut unde ai dispărut, i se adresează Serena fără ranchiună. Eu m-am oprit să pozez roata și nu te-am mai găsit. M-am gândit eu că vrei să vezi singură frumusețile astea. Și eu, când am venit prima dată, am simțit nevoia să fiu singură.

Sofia o privește iar atent. Nu, nu e nici malițiozitate și nici altceva negativ în remarca femeii, ci doar o sfântă ”cumințenie” își spune iar, nu fără o urmă de autocritică pentru firea ei iscoditoare.

 Coboară  toți patru pe terasa de sub catedrală și nu scapă de statul la o bere pe scaunele aliniate cuminți cu fața spre roată.  I se pare  și mai hidoasă de aici de jos de unde catedrala, în imediata apropiere, se înalță timidă parcă, în nemișcarea ei. Apoi, iau funicularul și își mai lasă odată privirile să îmbrățișeze orașul la care visează atâția muritori de pe acest pământ.

Ajung repede cu mașina acasă la Serena și Andreu.  Sofiei  chiar îi place casa, mai ales grădina aceea cu piscină și vedere spre oraș, cu flori și o mică grădină de zarzavat într-un colț retras.  Îi place ospitalitatea familiei care pare a se  bucura din suflet să fie gazde. Dar este o diferență între bucuria lui Andreu și cea a Serenei. El este un personaj autentic iar ea, mai degrabă, o actriță pe scena propriei sale vieți.

Oare ce …? dă să se întrebe Sofia. Și tot ea se ceartă pentru prea mulții de oare ce și oare de ce? care îi inundă creierii mai mereu.

Masa servită este bine gândită, bogată, ca acasă, totul este gustos și, clar, făcut cu mult drag. Și tot cu drag este condusă conversația către ceea ce reprezintă pentru Serena aria de bază: cât este de greu la început când îți cauți drumul într-o țară străină. Cât curaj își trebuie să îți iei lumea în cap. Ce satisfacție imensă poți să ai când reușești.

 Sofia nu o poate contrazice, nici măcar în gând. Dimpotrivă, este în totalitate de acord cu ce spune femeia, din nou parcă vorbind pentru sine. Dar nu se poate opri să nu se întrebe, totuși, ce anume ascunde această exhibare a mulțumirii? Ce nemulțumiri ascunse acumulate de cine știe când, de cine știe unde?

Apoi, imaginea rudelor soțului ei i se ivește în minte, a clanului, cum obișnuia Sofia să le numească în secret, fără ranchiună, doar cu amuzament. Da, îi știa și pe părinții Susanei, știa și părerea celorlalți despre ei, chiar auzise ceva despre tendința de dominare asupra clanului din partea mamei Susanei. Andrei i-a spus când au plecat spre Barcelona ceva ce atunci nu a băgat în seamă: Susi seamănă cu maică-sa, așa zice mama, eu nu o știu foarte bine că nu am crescut prea aproape, dar știu că nici între ele nu s-au înțeles prea grozav, că nu au putut conveni care este mai șefă.  Acum cuvintele vin să creeze decorul ascuns al scenei pe care o trăiește.  Nevoia de putere, de dominare, probabil ascunsă în cutele unei minți relativ bine structurate, dar cu susținere emoțională cu loc de mai bine, sunt resorturile succesului și suferinței inconștiente ale acestei femei. Îi aude ca prin vis glasul:

– Draga mea, mai vrei o cafea? Pari obosită! Știu, orașul acesta te extenuează, dar te și încântă.

Sofia  îi zâmbește, așa cum zâmbești unui copil care ți-e drag, chiar dacă, așa mic cum e, dă dovadă de multă stângăcie.

– Da S…Serena, (evită în ultimul moment numele ce părea a fi uitat) îți mulțumesc, chiar mi-ar prinde foarte bine.

O mângâie pe mâna care îi întinde cafeaua și se străduiește să stea conectată toată seara la conversația ce se învârtește mereu și mereu pe același șanț de placă.

Serena se luptă parcă din greu cu propriile-i fantome iar Sofia cu nesfârșita și nesuferita-i tendință de a analiza pentru a înțelege, de a vedea dincolo de aparențe. Bărbații își văd de-ale lor, tăifăsuind ca porumbeii pe pervaz de geam, fără a se preocupa de ce e pe dinăuntru.