Oglinzile strâmbe

Mama soacră zace-ntinsă
În a veşniciei pace,
Numai nora e convinsă
Şi acum că se preface.

  Grigore Lupescu

epitaf epigramatic din Cimitirul vesel (2000)

  Stă cu capul în mâini și nu se poate aduna deloc. E atât de furioasă încât s-ar trânti de pământ sau l-ar da pe el cu capul de podele. Auzi tu, să îi mai spună și sărut-mâna, că numai cu sărut-mâna umblă cu hoaștele astea. Ce dacă e maica-sa și bunică-sa? Gata vremea lor!  Acum Andu e al ei și gata. Nu e zi lăsată de la Dumnezeu să nu îl sune și el… sărut-mâna! Simte că i se urcă sângele în cap. 

Telefonul îi sună undeva în fund de poșetă. Aoleu, o fi mama!

–Unde dracu ești telefonule?

Scormonește cu disperare în sacul acela imens pe care mă-sa lui Andu a dat o avere. Parcă ei i-ar fi trebuit cadou de la scorpia aia. Scoate de-a valma fularul, cheile, două portmonee, un baton de ciocolată. Dar telefonul parcă s-a dus la fundul sacului. Când dă de el gata,  telefonul a amuțit.

–Vai de mine, a fost mama; precis se îngrijorează că nu am răspuns.

Formează febril numărul:

–  Săru’mâna mami, nu găseam telefonul în afurisita asta de paporniță de la scorpie!

 – Ți-am spus să nu o mai porți!

– Da’ e faină, dragă, și e și la modă! Toate alea de la școală mă invidiază! Ce faci, draga mea?... Da, eu sunt bine, doar că iar au sunat alea și Andu mai să se topească. Auzi!? Le-a întrebat ce zic dacă plecăm în vacanță la Atena? Parcă am eu nevoie de părerea lor! Ele să dea banii, că știm noi unde să mergem!

– Păi dacă dau banii Coca dragă, lasă-le și pe ele să știe!

– Dar de ce să știe? Ce se bagă ele în viața noastră? Așa au făcut și când ne-am mutat. Numai pentru că ne-au dat banii de mobilă a fost zor nevoie să vadă ce ne-am luat. Parcă am luat pentru ele. Zi și tu dacă nu sunt nesimțite! Trebuie să știe ele tot!

– Vezi cum te porți Coca, că nu mai pupi nimic de la alea!

– S-o creadă ele! Ce Andu nu e copilul lor?

– Păi..

– Nici un păi! Au obligația să-l ajute! Scorpiile dracului!

– Ia-o și tu mai moale fetiță, că mi te îmbolnăvești!

– Păi mă scot din sărite. Îți spun sau nu, în fiecare zi, că au sunat și ele? Dar ce e Andu? Copil de grădiniță să-l sune în fiecare zi?

– Păi eu nu te sun pe tine sau tu pe mine în fiecare zi?

– Da ce, e totuna? Tu ești mama mea! Lasă asta acum, nu mă enerva și tu! Ce face tati? Nu am vorbit ieri cu el și deja mi-e dor. Venim sâmbătă acasă.

– Și mergeți și pe la ale lui Andu, nu?

– Aaa, nu! Eu cel puțin nu merg. Poate se duce el că am înțeles că mai plusează alea ceva pentru concediu! Dar voi sta cu ochii pe ceas să știi! Mai mult de o juma’ de oră dacă stă e prăpăd!

Sporovăiesc  o vreme despre una, despre alta. Iau, ca  de fiecare dată, la tocat câte o ramură din neamuri sau din vecini.

– Bine măi fetiță, ai grijă de tine, dă să încheie mama. Intervine și tata.

– Măi Cocuță, vii sâmbătă, nu? Mi-e dor să te văd. Săptămâna cealaltă venim noi la voi. Abia aștept să văd camera noastră.

– Ooo, știi ce cool e? Numai lu’ mă-sa nu îi place. Că a venit să vadă cum ne-am aranjat. Să creadă ele că pupă vreo noapte aici!

– Păi nu poți fată, că ele v-au dat bani și de casă și de mobilă.

– Și ce? Ce să facă cu tot ce-a câștigat aia în Spania? Să îi dea la gâște? Un băiat are…

– Și o fată, nu uita!

–Aia?  E măritată de când moșii roșii. Are bărbat, copii, socrii ce să mai vrea? Să îi dea lui Andu. Că pe ea a ținut-o mă-sa la școli. Pe Andu nu!

– Păi nu l-a ținut că nu s-a dus, să fim drepți! Și acum, că a început, îl ține și pe el. Fii și tu mai blândă!

– Să nu începi tati cu de-astea că nu vreau să aud. Gata, au terminat-o cu Andu. El e al meu acum.

– Vezi că încă nu e! Că nu v-ați luat.

– Și crezi că îmi scapă? S-o creadă el! Acum că avem apartament, mobilat și toate cele? Nooo!

– Hmmm, ce să zic? În locul tău aș lăsa-o mai moale măcar până îți vezi sacii în căruță?

– Da ce, crezi că eu sunt o prefăcută? Eu ce am de zis zic și gata! Ele să aibă grijă de ce are nevoie Andu, că de el am eu grijă, punct. Hai că ne vedem sâmbătă!

În parcul din fața blocului Andu s-a oprit pe o bancă. Îi e dor de fata aia pe care a ales-o pentru a-și urma viața cu ea, dar îl sperie vehemența ei împotriva mamei și bunicii. Știe că e posesivă, că nu are dreptate și uneori chiar sare peste cal. Și mama tace, nu zice nimic, deși e clar că vede privirile înveninate ale Cocuței. Își trece mâna peste frunte, încercând să alunge norii ce se adună tot mai des și tot mai groși.  Se ridică repede și aleargă spre casă. Știe că ochii frumoși ai iubitei lui sunt singurii care le pot face față norilor păcătoși.

– Hai că ne vedem sâmbătă, aude vocea care îi e așa de dragă. Sigur vorbește cu ai ei! Păcat că nu am ajuns mai devreme. Vorbeam și eu cu ei. Poate așa nu se mai supără când sună mama. Waw! De ce nu oi fi sunat-o eu pe ea înainte de a ajunge acasă? Scăpam de ”pedeapsă”.  Poate nu sună mama azi! Dă Doamne!  

Se oprește din gândul acesta cu un sentiment de vinovăție. Săraca mama! Ea nu ne vrea decât binele. Și nu a zis niciodată ceva rău despre Coca! Oare chiar o place? Hm!

– Dacă tu o iubești Andule, o iubim și noi, numai tu să fii fericit!  Glasul mamei îi sună trist în urechi. Oare ce se ascunde dincolo de cuvinte?

Când erau la mama în Spania, într-o vizită plătită tot de ea, au ieșit într-o seară de vară la plimbare să vadă fântânile magice din Piața Spaniei, la Barcelona. Era cald, foarte cald, cu cer spuzit cu stele. Stele sus, stele izbucnind în culori multiple din picurii de apă aruncați spre înalt. O lumină mirifică îmbrăca esplanada și inunda chipurile înghesuite în mulțimea înșirată cuminte pe margini. Din când în când strigăte de uimire se ridicau din mulțime. Coca stătea atârnată de brațul lui și-și freca, precum o pisică, obrajii de pieptul lui. Doamne cât o iubea pe fata asta! Mama, de undeva din spatele lor a strigat să îi spună nu știu ce, nu lui ci ei. Ochii mamei erau luminoși și o privea cu drag. Andu s-a aplecat spre chipul iubitei și un frison i-a trecut pe șira spinării. Grimasa de ură de pe fața aceea frumoasă l-a împietrit. Apoi i-a auzit glasul mieros răspunzând politicos chemării femeii din spate. Nu, sigur i s-a părut. Jocul de lumini de acolo era de vină. Nu putea un chip atât de gingaș să arate atâta ură. Și totuși imaginea aceea îi apare din când în când în minte lui Andu, așa doar ca să o alunge cu înverșunare. Doar că, i s-a părut că mama a văzut și ea. Și-n ochii aceia calzi părea că s-a oglindit o spaimă pe care iar nu o acceptă în amintirile lui. Da, sigur i s-a părut!

– Iubitule, ai venit? Ochii de zmeură dulce îl învăluie și Andu se topește. A uitat de mama de bunica, de toate! O ia în brațe și o sărută lung, cu dor. Nu a văzut-o de azi dimineață!. Ce bine că azi nu au nimic de făcut pe seară. Va fi o seară doar a lor!

              Mama e în spital de mai bine de două săptămâni. Lui Andu îi e o frică de moarte. Nu poate gândi că i se va întâmpla ceva mai rău. Bunica e și ea speriată. Doar Coca pare a avea o dispoziție de zile mari.

– Iubito, mâine plec să o văd pe mama. Sunt tare îngrijorat.

– Ei asta-i acum! Cum să pleci? Nu ne-a invitat Zina să mergem la petrecere la ei sâmbătă? Și mâine e vineri. Când ai timp să te mai și întorci?

– Dar nu am chef de nici o petrecere, fată!  Mama e în spital și nu pare a fi bine deloc. Ție chiar nu îți pasă?

– Și de ce mi-ar păsa mă rog? Ce e mama mea?

Andu nu-și crede urechilor. Până în clipa asta Coca a reușit să-și ascundă gândurile și tocmai acum s-a găsit să-și dea arama pe față? Imagini din trecut îi vin în minte ca o avalanșă. Chipul schimonosit de nervi la fiecare telefon de la mama, ura din priviri când ale lui au venit să vadă în ce au investit banii de la ele și ura și furia cu care a reacționat  Coca când bunica nu a fost de acord ca apartamentul să fie trecut pe alt nume decât pe al lui și al mamei. Asta s-a transformat în  pretext perpetuu pentru refuzul de a le vizita de câte ori au mers acasă în orașul lor, dar nu și pentru a primi, în continuare orice sprijin de la mama și bunica. Complicitatea părinților ei în a o susține, se conturează cu o claritate care-l uimește. Parcă o pânză i se ia de pe ochi. Se uită lung la femeia din fața lui. Pe chipul ei se citește aceeași aversiune surdă. Gura îi este schimonosită de furie, ochii îi scapără.

–  Să fie clar Andu, acum ești al meu! Gata cu mamă-ta și bunică-ta. Ce ești bebeluș? O să se facă bine și aia că nu piere iarba rea, nici o grijă.

Nici măcar Cocuței nu-i vine să creadă ce îi iese pe gură, nu că nu ar crede ce spune dar nu a mai făcut-o niciodată cu voce tare în fața lui Andu. Dar ce, să știe odată și el pe ce picior dansăm, că m-am săturat! – își spune cu năduf și dă să îi întoarcă spatele. Nu înainte de a-i arunca peste umăr:

–  Nu te duci nicăieri.

Andu rămâne împietrit o clipă.  Un vârtej de emoții îi apasă pieptul și creierii. Parcă o lumină se coboară în mintea lui și încet, încet îi încălzește sufletul cu o secundă mai devreme pustiit.  Face un pas înapoi; apoi doi înainte și  o urmează  pe fata asta, care dintr-o dată i se pare o străină,  în bucătărie. O găsește aprinzându-și o țigară, de nervi, desigur. Cu un calm care nu știe de unde îi vine, Andu se aude rostind  rar, clar, fără echivoc:

–  Eu voi face ce cred de cuviință Coca… Și în plus, cred că și tu vei face ceea ce trebuia de mult făcut. Vei pleca.

Fata îl privește uimită. Nu poate fi Andu cel care vorbește. Dă să se pisicească, arma ei dintotdeauna, i se agață de gât, îl sărută, dar două brațe puternice o împing ușor dar ferm. Se întoarce spre debara, scoate geamantanul cel mai mare și îi spune calm:

– Nu cred că vrei să îți fac eu bagajul!

Ceva în atitudinea lui Andu o face pe Coca să înțeleagă: jocul acesta l-a pierdut. Și ochii bărbatului îi spun că nu e cale de întoarcere. Glasul mamei îi sună în minte: În locul tău aș lăsa-o mai moale măcar până îți vezi sacii în căruță. Ar vrea să mai încerce ceva, să nu se dea bătută, dar simte că nu mai e loc de întors. Își îndreaptă umerii, înșfacă geamantanul și în liniștea dormitorului îl încarcă cu tot, tot ce a primit de la scorpii, pentru ea, că mobila nu are cum s-o ia și nici apartamentul.

– Fir-ar al dracului, nu trebuia să cedez atunci când s-a luat apartamentul. Dacă era și pe numele meu pleca blegul ăsta, nu eu!! Așa e când ești proastă, fato!

Din prag Andu o urmărește curios. Parcă pentru prima dată o vede, îi vede sufletul urât, zugrăvit pe chipul acela cu gura schimonosită, în privirile crâncene și înciudate. Coca dispare în baie, de unde iese după vreo zece minute, își ia geanta de la scorpie, aruncă cheile pe măsuța din hol și dă să plece fără un salut măcar.

– Mama îți spune să porți sănătoasă, geanta vreau să spun și toate celelalte lucruri din geamantan, îi strecoară cu un zâmbet jumătate amar, jumătate ironic Andu.

Ușa se trântește în urma unei iubiri pierdute. Libertatea și liniștea se cuibăresc în apartamentul ce a ascuns atâta vreme, atâta amărăciune. Andu ia telefonul și sună la bunica:

– Sărut mâna mamaie, vin acasă în  seara asta.

– Vino băiete, mama te așteaptă.

– Ea mă așteaptă demult mamaie, și matale la fel. Dar acum voi veni!