Și Foamea poate fi victorioasă

Sabrina stă pe marginea de ciment a scărilor ce urcă spre intrarea în liceu. Colegii au plecat la un suc că nu mai au răbdare până la afișarea rezultatelor. La urma urmei pot intra pe telefon și de acolo să vadă când se afișează. Ea nu are telefon din acela deștept și, de fapt, vrea să vadă cu ochii ei afișajul. Nu s-ar clinti din loc nici picată cu ceară, deși răbdarea i s-a lungit ca un țichi ce e gata să plesnească.  Bunica, singura ei familie, e acasă și Sabrina știe că și ea stă cu sufletul la gură. Toți anii aceștia bătrâna s-a dat de ceasul morții ca ea să poată merge la școală. A mâncat poate doar odată pe zi ca să poată avea ea ce să mănânce, a spălat și a călcat pentru tot felul de cucoane din vecini sau din celălalt capăt al orașului, s-a cățărat pe geamuri până ce au lăsat-o genunchii. Doamna aceea Zina i-a interzis să se mai suie, văzând-o cum amețește și a ajutat-o să conștientizeze pericolul. A sunat-o pe ea și i-a spus ce face bunica, ce nu ar trebui să mai facă,  și Sabrina s-a îngrozit. Habar nu avea cum câștigă bătrâna banii cu care îi punea mâncare pe masă sau îi cumpăra câte ceva de îmbrăcat. Știa doar că uneori aducea acasă plase cu hăinuțe frumoase pe care le primea de la câte o femeie unde lucra și așa mai reușea și ea să fie în pas cu cele mai modeste dintre colege.

Nu-i prea păsa Sabrinei de cum se îmbracă.  Norocul ei a fost mereu că la liceul ei nu era moda turbată de la alte școli unde zumzăiau cei de bani gata, plini de fumuri.

Zilele trecute s-a întâlnit cu o fostă colegă de gimnaziu, fata unui patron de restaurant care a salutat-o și apoi, spre surprinderea ei, s-a oprit să o întrebe de sănătate.

– Hei , tu nu ești Sabrina, premianta de la noi? Pe unde mai înveți dragă? Mă așteptam să ajungi la noi la liceu la ce mare erai la școală, dar nu te-am văzut.

– Nu Deea, eu nu m-am dus la un liceu ca al vostru…

– Păi ce, nu ai avut medie? N-aș crede!

– Bineînțeles că nu de asta!

– Atunci?

– N-are importanță! Tu ce mai faci? Unde vrei să te înscrii la facultate?

– Ei, evident la că la o universitate ca lumea. Nu mă încurc eu cu alea de nișă, că nu-s de mine. Dar tu?

– Să văd ce medie obțin la bac. În funcție de asta decid.

– Apoi, de la un liceu ca al tău nu cred că ai șanse, draga mea. Eu vreau să fac psihologie să cunosc oamenii, a adăugat tânăra țuguindu-și buzele cu emfază. Tu?

Ce să-i răspundă Sabrina? Că oamenilor nu le-ar trebui studii de psihologie să o cunoască pe nimfa din fața ei? Că ea își dorește să facă ceva ce o ajută să câștige cât mai repede ceva bani să se poată întreține? Nici nu e sigură că poate să urmeze ceva. Nu poate pleca de lângă bunica. Nu ar avea bani nici de drumul până în vreun oraș cu universități  ca lumea , cum spusese Deea. De cămin, gazdă și alte cele nici nu putea fi vorba.

A tăcut Sabrina. Nu avea ce comenta. Fata din fața ei, îmbrăcată elegant, cu blugi de firmă și poșetă din acelea pe care uneori le vedea în reviste, dar despre care ea nu știa mare lucru, nu fusese niciodată vreo mare scofală în clasă, doar în afara ei. Era o îmbinare ciudată de cumsecădenie și infatuare. Sabrina credea cu sinceritate că avea stofă bună, doar croiala era anapoda. Dar nu era treaba ei.  

Curtea  liceului acum tăcută parcă pulsează și ea a încordare. În partea cealaltă a scărilor, o fată ștearsă, cu ochelari de vedere și cu aerul specific al celor ce învață de dimineață până spre a doua dimineață, își freacă mâinile transpirate și de căldură și de emoție. Lângă ea două doamne cam cu aceeași alură fac ture de la scări spre alee și înapoi.

– Mamița și tanti Mița, gândește fără să vrea Sabrina. Una dintre femei, dreaptă, subțire, cu aer înțepat, cap înălțat, privind cumva pe sub ochelari cu superioritate, până și la bietele flori ofilite de căldură, pare plină de importanța funcției de comandant de pionieri de care a rămas mândră de-o viață. Îi aruncă o privire în treacăt și apoi, parcă aducându-și ceva aminte, fuge către ochelaristă și șușotește ceva cu ochii spre Sabrina.

Nu e clar ce i-a răspuns din spatele lentilelor groase cea interogată dar femeia pare a se încărca cu pizmă și-i aruncă fetei priviri înveninate.

Petronela, ochelarista, terminase în clasa paralelă. Era premiantă, cu o medie incredibilă a anilor de liceu, mai mare decât a Sabrinei care, nu a reușit mereu să se ridice la nivelul cerințelor de toceală ale profesorilor ei, sau cel puțin a unora dintre ei. De aceea catalogul a mai înregistrat în dreptul numelui ei și note de șapte sau opt. Dar asta nu au îngrijorat-o niciodată pe fată, că nu le-a considerat semnificative. A avut chiar și câțiva de patru, la doi dintre profesorii cărora nu le plăcea de fel stilul ei frust de a pune problemele și tenacitatea cu care își susținea uneori punctul de vedere, cu argumente din tot felul de lecturi despre care părea că aceștia nu au habar, dar nici nu erau dispuși să recunoască.

Anul trecut a fost cel mai greu. În viața ei a apărut  Laurențiu de nu se știe unde.  Era un ianuarie cu zăpadă multă. Stătea în stația de autobuz zgribulită de frig și autobuzul nu mai venea. A apărut el, cu mers ca de ursuleț panda, cu siluetă de halterofil, dar cu chip de copil bosumflat. Părul creț îi acoperea ușor fruntea, lăsând ochii ce au fixat-o pentru o clipă să strălucească într-o întunecime catifelată. În clipa aceea privirile lor s-au întâlnit și Sabrina a simțit ceva, un ceva aiurea, o slăbiciune în stomac și o neliniște pe care nu putea să o explice. A dat să se întoarcă, dar picioarele i s-au încurcat și, alunecând, s-a dus cu  spatele de pământ într-o secundă. Zăpăcită a dat să se ridice, când două brațe puternice au cuprins-o de umeri și s-a trezit pusă pe picioare.

– Hei, ce-ai pățit? Te simți bine? Lasă-mă să mă uit! Mergi puțin, te doare? Spune, te doare ceva? Din glasul tânărului străbătea o îngrijorare nedisimulată.

De ce se preocupa acest străin de ea, de căzătura ei?

Într-un târziu s-a redresat, a clipit des și a zâmbit.

– Sunt bine, stai liniștit, nu am pățit nimic. Am fost neatentă, atât.

De fapt, a realizat în clipa aceea că nu mâncase nimic și era deja după-amiază. Avusese teză la română, se culcase târziu, iar dimineața nu a avut chef de ceaiul gol, singurul lucru disponibil de mâncare în casă. Și ochii băiatului care i-au dat amețeli…

– Crezi că poți merge singură? Uite, dacă vrei mergem împreună la o cafea sau la ce vrei tu să iei. Te rog. În glasul lui era o solicitudine sinceră, o căldură pe care Sabrina nu o mai simțise la nici un tânăr de vârsta ei. Cel puțin așa credea ea, că e tot elev.

– Pe mine mă cheamă Laurențiu. Sunt student la informatică. Tu?

– Eu sunt Sabrina. Sunt doar elevă într-a unsprezecea.

–N-aș fi zis, spuse băiatul cu o mică ezitare.

– De ce, arăt mai bătrână?

– Nu, Sabrina, poate mai matură.  Ai o tristețe în ochi pe care tocmai o remarcasem mai devreme. Vii?

Nici acum nu știe Sabrina ce a făcut-o să îl urmeze. Și l-a urmat vreme de câteva luni. S-a lăsat purtată de un sentiment atât de frumos, atât de profund, pe care l-a descoperit încet în sufletul ei. Atunci a învățat să o mintă pe bunica. Știa că nu ar fi fost de acord ca ea să umble cu vreun băiat. Nu pentru că nu avea încredere în ea, ci pentru că bunica știa mai multe despre bărbați, despre riscuri și despre naivitatea fetelor. Ea însăși părea să fie rodul unui moment de naivitate a mamei, dusă cu preșul de fiul bunicii care a abandonat-o de îndată ce a aflat că ea se pregătea să vină pe lume. Bătrâna a primit-o în casă pe tânăra orfană, abandonată de toți cu burta la gură. Iar tânăra nu a supraviețuit unei nașteri dificile, după o sarcină amărâtă, în sărăcie și tensiune. Așa a rămas femeia cu un prunc abia născut, cu un băiat dispărut în lume și cu un salariu de mizerie. De când se știe, Sabrina nu a avut alte rude decât pe femeia aceea despre care aflase că îi este bunică. Ceea ce nu știa ea la început a fost faptul că nu-i era nici măcar rudă de sânge. Fiul femeii era tot un aciuit lângă o fată bătrână. Era copilul din flori al unei colege de serviciu a bunicii. După ce l-a adus pe lume, l-a abandonat și s-a dus. Târziu de tot a aflat Sabrina aceste amănunte. S-a minunat mereu câtă putere a avut femeia asta peste care s-au tot înghesuit anii, cu necazurile și lipsurile lor, să crească doi pripășiți de care nu o lega decât o profundă dragoste de oameni. Un lucru însă îi era clar fetei. Ea nu o va părăsi așa cum făcuse cândva băiatul ce părea să fie tatăl ei. Ar fi fost cea mai mare cruzime închipuită pe lumea asta.

Cunoscându-l pe Laurențiu a stat mereu la pândă, și-a protejat sufletul cât a putut, dar de îndrăgostit s-a îndrăgostit de el, nu a scăpat.  Noroc doar că ea era o ființă pe care viața austeră a ajutat-o să fie extrem de lucidă. Curând a realizat prăpastia dintre ea și tânăr. El era fiu de avocați, cu venituri substanțiale, cu un mediu de viață pe care nici măcar nu a vrut să îl cunoască, după ce a aflat câte ceva despre el. S-a ținut departe și de grupul de prieteni ai tânărului.

O vreme iubirea lor a fost tare frumoasă. Serile de hoinăreală pe alei de parc, săruturile la început timide, apoi din ce în ce mai pasionate, tobele nebune ce i se porneau în tâmple, împreună cu insistențele lui Laurențiu de a merge cu el, fie la un chef, fie la o onomastică unde ea oricum nu avea ce să îmbrace, au făcut-o să capituleze.

În toată perioada aceea de iubire și frământare, școala cam șchiopătase și ea a înțeles că nu poate face sacrificiul acesta nici chiar pentru iubirea ei. Într-o seară, când Laurențiu s-a supărat că nu vrea să meargă la  sărbătorirea zilei lui  de naștere s-a hotărât să rupă pisica. Era sfârșit de mai, trecuseră aproape cinci luni frumoase, pe care nu avea să le uite niciodată. Cu lacrimi în ochi i-a spus:

– Laur, nu merg, nu pot să merg. Nu mă întreba de ce, nu insista. Între noi e o prăpastie mai mare decât la Marele Canion. Acolo piscurile sunt despărțite de firicele de apă. Pe noi ne desparte un ocean social. Și nu-l vom putea trece, oricât de optimiști am fi.

– De ce? Pentru că tu ai o familie despre care nu vrei să vorbești nimic și eu ți-am împuiat capul cu a mea?

– Nu, pentru că tu ai o familie pe care te bazezi, puțin cam prea mult, a adăugat cu ezitare și plecând privirea, iar eu nu mă pot încrede decât în forțele mele, pe care nu am voie să le neglijez. Mie nu-mi netezește nimeni și nimic drumul în viață. Ție prea și se netezesc toate. 

Aflase cu ceva vreme în urmă că tatăl lui pusese o vorbă să fie primit la un examen unde nu avea suficiente prezențe la laboratoare, conform regulamentului. Când l-a întrebat de ce nu s-a dus la școală, Laurențiu dăduse din umeri și spusese cu un aer de școlar poznaș că e mai cool la fotbal.  Și ea abia acum, vorbind despre argumentele ei, a realizat că a ținut minte.

… E mai bine așa Laurențiu, crede-mă, și pentru mine și pentru tine.

Laurențiu a stat câteva clipe tăcut, înainte de a avea o reacție. Înțelesese și el că Sabrina era și prea mică și prea diferită de lumea lui. Dar tare îi plăcea fata asta. Chiar începuse s-o iubească, ceea ce nu i s-a mai întâmplat până atunci.  Era, însă,  sigur că ai lui ar fi acceptat-o tare greu. Ei aveau vise înalte pentru el.   Doar că lui ceva îi spunea că Sabrina ar fi fost un umăr de sprijin pentru propria-i zăpăceală, pentru a deveni independent de tutela părinților, în special a tatălui. Pe de altă parte, nu era sigur că are suficientă forță să se lupte pentru ea,  nu doar cu părinții lui, ci mai cu seamă cu anturajul lui . Ar fi meritat, dar nu se simțea în stare. Lacrimi de regret s-au ivit în ochii lui. A luat-o în brațe, a strâns-o cu putere, știind că este pentru ultima dată. A simțit  căldura lacrimilor ei pe proprii lui obraji și asta l-a durut și mai tare. Cu fata asta nu a simțit niciodată nevoia să fie bădăran, insistent, macho. A perceput-o mereu ca pe  orhideea în glastra ascunsă în dosul servantei de lângă fereastră, atunci când mama i-a interzis să mai ia flori în camera lui, că fac purici. Doamne câtă grijă a avut de floarea aceea! Dar, din exces de zel,  a udat-o prea mult, sau cine știe cu ce a greșit și floarea a murit.  Laur a înțeles că pe Sabrina nu trebuie să o facă să moară. Ea avea nevoie de altceva. Și a hotărât.

– Dacă tu crezi că așa e mai bine, așa să fie Sabrina. Eu îți doresc ce e mai bun de la viață. Și să știi, aș fi fost în stare să te iubesc, poate chiar pentru multă vreme.

Credea Sabrina asta, dar cât însemna vremea asta, cu ce sacrificii și pentru unul și pentru celălalt, cu ce riscuri născute din diferența imensă dintre ei, era sigură că e mai bine să nu afle.

A condus-o până la autobuzul ce s-a constituit mereu ultima frontieră îngăduită lui Laur spre lumea ei. Și i-a rămas în minte așa cum era în acel sfârșit de mai cu mâna fluturând în stația ce se golise de lume.

În curtea liceului intră grupuri-grupuri colegi de la mai toate clasele. Îl vede pe vlăjganul acela care era  aspiratorul tuturor privirilor de fete.

– Băi, ce vă c. .. pe voi de frică?! Luați bacul îl luați, nu, iaca necaz, ce dacă? Se ia altă dată.

Unii dintre băieți și chiar unele dintre fete îi țin tira, îngăimând aprobări pe voci dezacordate. Dar, la o scrutare atentă se vede că nu le e totuna.

Pe geamul de la intrare s-au afișat, în sfârșit, listele.

Sabrina nu găsește puterea să se ridice de pe bordura de ciment. Picioarele îi sunt de plumb, mintea parcă i s-a volatilizat și a luat-o spre cerul unduind de căldură. Voci stridente se aud dinspre ușa transformată în avizier.

– Băi, băgami-aș…, cum,  măi oaie, cum de am luat numai 4.80 la mate? Că ce, nu fac eu contestație?

– Wau, nu-mi vine să cred! Am luat, am luat?

– Cât ai luat, tu?

– Șase cincizeci, dar am luat asta e! Doamne!

– Băi, la cât n-am învățat … am luat mult, mă!

    –  N-am luat, n-am luat! Atâta pagubă! …

Glasuri și gânduri, trăiri de toate felurile, țâșnind din vieți parcă aflate la ani lumină distanță. Unii râd, alții plâng și mai toți țipă pe voci multiple, fie izbânda, fie indignarea.  Sunt și câțiva care au rămas muți. Eșecul sau victoria neașteptată i-au redus la tăcere. Printre ei ochelarista cu Mamița și tanti Mița. Fata privește uluită prin ochelarii ce-i fac ochii și mai mici decât au ajuns de la atâta toceala. Femeile încă nu și-au revenit din șoc și nu au prins glas, dar mai e timp să se revolte. Premianta premianților a luat doar  șapte optzeci și cinci. Cum fata nu pare a se revolta, ele nu știu ce să zică. Petronela a presimțit ceva. Știa clar că nu făcuse ca lumea, că se blocase și la română și la mate, dar spera, că, așa cum s-a întâmplat de-a lungul anilor mereu, ea, premianta, va avea noroc. Ce n-a înțeles ea niciodată a fost faptul că notele mari luate veneau în mare parte din halo-ul creat, iar acum la bac, gata cu lumina din afară. Dacă nu a avut destulă înăuntru… asta e! Iar adevărul acesta nu-l prea acceptă nici profesorii care mereu se minunează cum copii considerați medii  au rezultate fulminante la examenele finale și cei mai buni clachează.

Sabrina este încă pe bordură. Lasă să se termine cu înghesuiala și se va duce să vadă și ea.

Dan, colegul ei de clasă, un tip destul de serios și de retras se apropie de ea.

– Felicitări Sabrina. Nu știu de ce nu mă mir că tu ești singura cu zece.

– Ce? Ochii Sabrinei se fac mari și lacrimi ca două perle alungite i se agață de gene. Ce zici? Cât?

– Cum, nu știi, nu te-ai uitat?  Mirarea lui e pe cât de mare pe atât de sinceră.  Doamne, fată, ești de groază!! Ești prima și habar n-ai! Ești singura și tu stai aici pe tușă! Doamne!  Vino să vezi! O trage de mână după el. Grupul de lângă geam se desparte în două când o văd pe Sabrina. Până și la nebunaticii ăștia respectul pentru valoare pare să funcționeze. Încă funcționează. Nu va dura prea multă vreme pentru cei mai mulți dintre ei. Va avea grijă viața de asta. Chiar și pizmașele se dau la o parte. Sabrina nu a fost niciodată printre cei considerați favorizați în liceu, dar e ciudat, nimeni nu pare a se mira că ea a luat zece. Prezența ei la câteva olimpiade, cele câteva premii luate, la nivel de județ și un premiu al doilea chiar și la faza pe țară i-au creat o anume imagine. Și acum se confirmă.

Ușa de sticlă se deschide și directorul apare în prag.

– Sabrina, vrei să vii puțin?

Îi face loc să intre. În hol, câțiva profesori o salută și o felicită cu ochi zâmbitori.

– Bravo fată, ai făcut treabă bună. Cine e serios e serios dom’ le. E vocea profesorului de geografie care i-a dat câțiva de patru.

– Și cine și are cu ce! Că fără, nici o șansă.

De data asta e proful de engleză, pe care mereu l-a simpatizat. Sabrina îi vede, îi aude dar parcă e într-o dimensiune paralelă.

Directorul și directoarea adjunctă o iau în birou, o invită să ia loc în fotoliu. Fata este parcă în transă. Nu s-a dezmeticit. Îi e și foame. Iar nu a mâncat azi nimic.

Aude ca prin vis:

– Nu știm unde vrei să te înscrii dar dacă ai nevoie de….

 Apoi totul se face întuneric și în întuneric se ivesc luminițe, licurici, mici, mici care se căznesc să o rețină din prăbușirea ei…

Deschide ochii. E într-un pat alb, la spital cu bunica alături. O perfuzie îi introduce viață în trupul vlăguit.

Bacul cu zece este cealaltă perfuzie.

De-acum poate să spere că va veni o zi când nu-i va mai fi foame. Măcar să spere.