Fațetele medaliei

Dacă poți repara

 consecințele greșelilor tale,

 nu ai făcut nicio greșeala.

Stelian se plictisește de moarte. De când și-a pierdut slujba și nimeni nu-l mai ia în serios spre angajare la cei cincizeci și cinci de ani ai lui, a citit, a făcut rebus, a mai lucrat la negru pe ici pe colo, dar se termină și șomajul și habar nu are ce va face. Din ce va trăi? La pensie nu poate ieși încă. S-ar recalifica, dar ce ar putea să facă? Ce i-ar oferi o șansă de angajare? Siguranța angajării nu există nici după ce ar termina o astfel de întreprindere.

– Mama lor de capitaliști, că pe vremuri  ai noștri nu aveau de nici unele, dar aveau măcar locuri de muncă.

Așa s-a trezit gândind fără să vrea, fără să fi crezut vreodată că va veni o astfel de clipă, cu un astfel de gând. Îi e ciudă pe el, pe viață, pe lume, pe tot! Și pe Ileana lui care l-a lăsat și s-a dus în Italia să lucreze! Atunci a înjurat-o, a făcut-o în toate felurile, că i s-a făcut de una și de alta, dar ea nu l-a ascultat:

– Poți să zici ce-oi zice, eu plec, că nu mai pot sta degeaba, fără serviciu și fără bani, la mila salariului tău.

Pe atunci măcar el avea salariu. Acum nu mai are, și nici nevastă nu mai e! Că, după ce a bălăcărit-o, Ileana nu a mai dat nici un semn. Știa ce mai e cu ea doar de la Ștefan, feciorul ei din prima căsătorie. Stelian s-a înțeles bine cu băiatul pe care l-a crescut ca pe copilul lui, de pe la treișpe, paișpe ani. Și acum se înțeleg bine, măcar că Ștef este om la casa lui, cu serviciu, nevastă și bebeluș. Se simte și Stelian puțin bunic. S-ar duce la botezul ăleia mici dar îi e bâză să se întâlnească cu Ileana, care sigur va veni. Mai ales că a înțeles că se descurcă bine acolo. Bătrâna pe care o îngrijește și copiii ăleia o plac tare. Nu se miră Stelian, că o știe femeie harnică, gospodină și foarte curată. Plus că e și veselă, cu râs tonic și poftă de viață. Ce rău îi pare lui Stelian acum că nu a fost mai cu boii acasă când a plecat ea.

Telefonul sună strident în tăcerea apartamentului pustiu, în care mirosul de stătut și praful au devenit singurii colocatari.

– Hei, tataie, ce faci?

Glasul lui Ștef răsună vesel în urechile bărbatului și o ciudă ascunsă i se strecoară în suflet.

Ce mai seamănă cu mă-sa! Ăsta și dacă e mort râde! Așa era de copil și poate tocmai veselia lui l-a cucerit pe Stelian și a ajuns să îl îndrăgească.

– Uite fecior, mă iau la trântă cu muțenia. Parcă am uitat și să mai vorbesc.

– Păi de ce nu mai vii pe la noi să mai schimbăm și noi o vorbă, două? Mereu ți-am spus că ai ușa deschisă! Dar matale nu și nu! Vezi că la botez dacă nu vii te iau de mână eu și te aduc!

– Nu viu măi băiete că nu vreau să mă întâlnesc cu maică-ta!

– De ce? Tot mai ești supărat pe ea? Nu ai de ce. Ea se descurcă bine, ți-am mai spus. Uite acum ne-a trimis și ea niște bani pentru botez. Dacă stătea degeaba acasă nu se putea descurca nici pe ea, așa ne descurcă și pe noi.

– Mda!

 Ce să mai zică Stelian? Acum înțelege altfel lucrurile, că de, vede și el cum e să stai ca prostu’ acasă fără muncă, fără nici un rost. Dar atunci…

– Vezi că duminică e botezul și te așteptăm la biserică și apoi mergem toți la părinții Măriuței în grădină, că s-au oferit să găzduiască ei masa pentru toți musafirii, acolo sub bolta de viță. Ăi de la vreme zic că va fi soare. Dacă nu, ne mutăm sub șopron, că și acolo e loc destul.

Cum să se ducă, măi frate? Ce să-i ducă ăleia mici că nu se pricepe deloc  ce să ia și nici banii nu-l dau afară din casă.

Telefonul sună iar.

– Alo! – se răstește el în receptor.

– Da de ce ești așa cătrănit tată Stelian? (Așa îi zicea de când era mic).

– Nu-s cătrănit măi, da’ ce s-a întâmplat?

– Am uitat să îți zic ceva important. Măriuța mi-a adus aminte. Să știi că știm că ești în șomaj, chiar dacă ai tăcut mâlc; nu-ți fă griji să iei ceva sau să dai ceva, că nu e cazul. Slavă Domnului, noi suntem bine. Să vii numai matale să îți vezi nepoata. Te rugăm frumos!

Mânca-l-ar tata de copil bun se trezește Stelian grăind în  gând, iar graiul spune:

– Păi nu se cade, măi Ștefane, să vin așa cu mâna-n fund la nepoata mea!

– Păi nu ai decât să nu ți mâna unde nu trebe!

 Râde Ștefan.

– Gata, te așteptăm. Să ne vedem cu bine tataie Stelian.

I se înmoaie inima și gândul de a nu refuza, deja își face loc când pune telefonul în furcă. Dar cu mâna goală tot nu se va duce. O s-o roage pe madam Aglaia din vecini să îl ajute să ia ceva pentru fetiță. Bătrâna aia trăiește parcă pentru a fi mereu de folos altora, tuturor care îi cer ajutorul. Hm, cum o chema-o pe aia mică?

Bisericuța mică, ascunsă printre brazii din curtea largă are un aer primitor, cald și cumva îndemnând la pace. Stelian își face loc cu capul plecat printre oamenii care ies de la slujbă și se uită speriat spre interiorul în umbră, unde icoanele privesc cuminți de pe catapeteasmă și de pe pereți. O zărește imediat pe Ileana. E acolo în față împreună cu noră-sa Măriuța și ține în brațe un ghemotoc alb din care ies niște scâncete. Nu, nu e Măriuța, dar seamănă cu ea.

– Păi da, că mama parcă nu are voie să iasă la botez, până nu i se citește nu știu ce dezlegare – își aduce aminte Stelian, care nu prea le are cu regulile bisericești.  Ce bine arată Ileana, măi frate, ce elegantă e!

Emoții amestecate de invidie parcă, de gelozie , de mânie îl încearcă și dă să plece.

– Ce să caute el aici, să-i râdă femeia lui în nas, că ea s-a ajuns și el e un pârlit?

Se întoarce încet și o ia spre ușă. În tinda bisericii însă, un braț îl apucă ferm de umăr și vocea care l-a însoțit mai bine de cincisprezece ani de viață spune blând:

– Unde pleci Steliane? Noi toți te așteptăm!

Se întoarce mirat și o privește cu ochi mari pe femeia care, acum lângă el, pare mult mai tânără decât o știe; are ochi plini de lumină și zâmbetul acela, de care s-a îndrăgostit demult, pare mai frumos ca oricând.

– Și tu Ileană?

– Da eu ce am măi să nu te aștept? Nu cu tine l-am crescut pe băiatu’ ăsta de acum e tată? Am îmbătrânit, omule, uite-te că suntem bunici! Știi ce frumoasă e aia mică? Doamne, nu-mi vine să cred!

O lacrimă îi lucește în colț de ochi. Stelian se întoarce și o privește lung. Ea se apropie și i se cuibărește la piept, iar brațele lui se întorc acasă, în jurul trupului ei de care acum știe că i-a fost atât de dor. De când a plecat Ileana a strâns doar o femeie în brațe, în fugă și așa, ca să se răcorească, dar nu a fost el, ci doar bucata aceea de lut aprins din trupul lui.

De lângă icoanele ce precedă altarul, Ștefan îi privește zâmbind prin ușa deschisă spre tindă.

– Taci că-i bine! – își spune băiatul și răsuflă ușurat.

A știut mereu că mama nu s-a putut rupe de omul ei, de cel care i-a fost și lui, dacă nu tată, sigur un prieten bun și pentru care Ștefan are o afecțiune absolut specială. Chiar dacă l-a supărat atunci când a plecat mama, a încercat să-l înțeleagă și chiar dacă nu a reușit, nu l-a condamnat. La urma urmei nimeni nu-i perfect!  Pe Ștefan nu l-a supărat atât împotrivirea lui Stelian la plecare, cât vorbele grele aruncate mamei, care chiar nu le merita, săraca. Nu voia decât să câștige un ban pentru ei toți și să nu stea degeaba. Asta o îmbolnăvea.

 Avea și ea păcatele ei, gura mare, mai ales gura mare și neastâmpărul ăla de femeie energică, greu de înghițit de orice bărbat; dar tot nu se cădea să i se spună toate ocările alea.

Când a plecat și ceva vreme după aceea, a tunat și a fulgerat Ileana, numai când auzea numele lui Stelian. Apoi, însă, nu era telefon la care să nu întrebe, mai întâi așa cu juma’ de glas, apoi din ce în ce mai imperativ:

– Ce știi de Stelian? Ce face? Cum o duce? Să aveți grijă de el!

Odată, chiar i-a revenit timiditatea și o oarecare teamă parcă în voce când a întrebat:

– E cu cineva acum?

 Nu, Stelian nu era cu nimeni și Ștefan știa asta. A asigurat-o că așa e! Nici ea nu se lipise de nimeni, că nu era firea ei să se aventureze. Apoi, omul acela urâcios pe care îl lăsase acasă, a fost stâlpul ei atâția ani, când a avut mai multă nevoie de el. Și ea nu putea uita asta și nici pe Ștef nu l-a lăsat să o facă.

Stelian reintră în biserică umăr lângă umăr cu Ileana și împreună se îndreaptă spre ghemotocul alb acum cuibărit în brațele tatălui. Cu ochii umezi Ștefan își privește când copila când părinții. Întinde ghemotocul spre Stelian și –i spune:

– Tată Stelian, ține-o puțin și matale pe Steliana.

Brațele deja întinse ale bărbatului înțepenesc:

– Steliana? Glasul i se frânge de emoție.

– Da tataie, asta mică poartă numele bunicului  din partea mea și al bunicii din partea mamei. Ce e puțin lucru  să ai doi bunici cu același nume? Și bărbatul tânăr sloboade râsul acela cristalin care răsună frumos în liniștea bisericii.

Masa din curtea bunicii Steliana râde sub bolta de viță cu struguri  mici, mulți, înghesuiți și încă verzi. E plină cu bucate de-ți iau ochii și-ți izvorăsc apă în gură. În jurul ei o mulțime veselă ciocnește pahare sporovăind într-una. Nașa, o doctoriță prietenă cu copiii, își înalță glasul deasupra tuturor.

– Mai lăsați dom’le cu ce zice presa. Că zice multe bune, dar și când o ia pe arătură să te ții. Uite zilele trecute prezentau cazul acela cu malpraxis-ul din spitalul de undeva din nordul țării. Și susținea crainica aia o tâmpenie cât capul ei de mare, vă spun eu ca medic, că ceea ce spunea era departe de orice adevăr posibil din practică dar, fără nici o documentare, dădea cu barda-n Dumnezeu, așa ca să se afle în treabă, să fie vehementă. Așa fac și cu situații din școală, unde prezintă bătăi între copii, filmate de ăia să se dea mari pe facebook și doar școala e de vină. Să fim serioși, suntem toți părinți, oare noi nu avem nici o responsabilitate? Tendința asta de a da vina imediat pe cineva, fără a cunoaște situația din interior este periculoasă.  Apoi, iată că ne manifestăm frate, în toate piețele. Ne luăm ca vitele unii după vorbele unora care se dau intelectuali, iar dacă nu gândești ca ei ești declasat. Nu ai voie să ai alte idei, devii dușman, prostovan, om fără dinți care-și șuieră prostia printre gingii. Am auzit cu urechile mele pe niște asistente de la noi din spital perorând pe tema asta împreună cu niște studenți  mediciniști în practică și am dat să mă opresc să îmi spun și eu părerea și știți ce? M-am trezit că mi-e frică! Da, mi-a fost frică de riposta posibilă a unor oameni care habar nu au pe ce lume trăiesc, nu văd imaginea de ansamblu, ci doar bucățica din puzzle vopsită de unii în roșu și de alții în negru!

– Lasă Viorico, nu mai vorbi tu, că au dreptate ăia de au ieșit să oprească hoția slobodă! Tu vrei să fure unii sute de mii și să nu fie pedepsiți?

I se alătură și alte glasuri, care mai de care cu ideea că hoții trebuie pedepsiți dom’le, să nu mai dea ăștia ordonanțe ca să-și salveze pielea, ce asta-i dreptate?  Alții intervin și spun că prostimea este cea care susține asta, că nu văd pădurea din cauza copacilor …

Glasurile se înalță, se aprind, un pahar este trântit pe jos, se aude o înjurătură. Liniștea mesei de sub bolta de viță ia culoarea feței de masă ce la venire era albă, iar acum e plină de farfurii răsturnate și de pahare vărsate. Cineva și-a luat haina cu nervi și a plecat trântind poarta.

Ștefan privește uimit la balamucul acela și nu mai înțelege nimic. Ce au oamenii ăștia? De ce pun atâta patimă în a dezbate ceea ce nici măcar nu e de dezbătut?

 Chiar nu vede nimeni păpușarii?  Ochii i se opresc asupra doctoriței, nașa fetiței lui, care, conștientă acum că a deschis cutia Pandorei, tace cu ochii măriți și cu o imensă părere de rău pe chip. Ștefan o privește pe mama. Ileana este mai uimită decât toți la un loc.  Pe chipul ei se citește o întrebare mută: ce au pățit oamenii ăștia de s-au învrăjbit așa adânc? Auzise ea ceva în Italia, dar acum, dimensiunea dezastrului se conturează în mic sub bolta de vie, ai cărei struguri par a se fi chircit și ei în aburii de ură țâșnind de dedesubt.

Un plâns de copil se aude din casă. Măriuța și Ștefan țâșnesc spre intrare. Ileana, Stelian, Steliana și bunicul Ionel îi urmează. Doctorița nașă zâmbește ușor:

– Așa copilă, plângi, plângi cât poți de tare. Să te audă ăștia toți.

 Măcar grija pentru cei mici să stingă ura și să unească generațiile și părțile. Să-i facă să se vadă unii pe alții și să-și ia maramele de pe ochi,  aruncate de cine știe unde, de cine știe cine? Să le sfâșie aruncându-le departe.

 Poate, poate, va rezista și bolta de viță și va reuși să păzească de soarele parșiv al autorităților de aiurea puritatea unei mese ce s-a dorit pașnică și creștinească.