Tristețe sau lumină?

Lumina transcende materia trupului

– ea înalţă sau aduce viaţă trupului, îl învie!

(adaptare dupăMichael Russ)

Cosmin s-a născut trist, un copil trist. Toate celulele trupului său păreau să poarte pecetea tristeții, venită de undeva din adâncuri.

Apoi, sufletul lui i-a strecurat încet-încet porții infime de bucurie în creier. Și creierul și-a îndreptat iscodirile către razele de soare, lăsând umbrele să-și ascundă tenebrele în straturi de inconștient, devenite neîncăpătoare la atâta înghesuială.

 Toată copilăria a ascultat cu răsuflarea tăiată urletele de animal furibund  ale concubinului celei ce purta numele de mama; femeia aceea cu chip de oaie mânată din urmă de dulăul turmei, slobozea câte un scâncet de durere printre urletele bărbatului și icnea după fiecare lovitură primită peste capul mult prea plecat, în burta ce părea a nu mai fi de folos nimănui…

Cosmin își amintește că la început nu a prea înțeles concertul acela de zgomote sinistre, apoi, ceva în sufletul lui s-a revoltat, a urlat mai tare decât putea să audă, pentru că urletul era mut și zguduitor undeva în lăuntrul său. Dar a rămas cu genunchii la gură pe pătucul din camera vecină, a strâns din ochi cu putere, parcă încercând să  nu mai audă. Ca un miracol, în dosul ochilor strânși a simțit cum țâșnește lumina, cerul albastru, păsări zburând și sufletul lui s-a ușurat.

A repetat exercițiul acesta mereu de-a lungul anilor, ori de câte ori ochii și urechile trupului lui, ce învățase să crească, se speriau de ceea ce vedeau și auzeau. Și-a exersat vederea ochilor minții, luminați de speranțele sufletului cu flash-uri țâșnind din dorința ca  totul ”să fie altfel” în viața lui.

Scrâșnind din dinți a strâns puternic ochii în fața privirii furibunde a dirigintelui din clasa a VI-a care-l învinuia că l-a bătut pe colegul acela, fiu de gămainăr pe la un partid; unul dintre  cele multe. Da, îl lovise! Fusese adus la exasperare de învinuirile ăluia că i-a furat nici el nu știa ce. 

Cosmin nu a râvnit nicicând la ce nu era al lui. Nici măcar atunci când mațele îi cântau sinistru în vintre, în vreme ce nasul se ferea din fața miresmelor venite din sandwich-urile colegilor. Le-a lăsat doar pe ele să fie mârșav pofticioase. El a strâns din ochi și a văzut mese îmbelșugate întinse pe poiană de imaginație. Pe bietele mațe nu le-a putut potoli imediat, dar foamea și-a amăgit-o acolo în creieri, să nu-l mai tortureze.

Nici pe diriginte nu l-a potolit, dar mintea lui i-a creat chip blând și vorbă caldă întrebându-l ”Măi băiete, cum a fost? Zi și tu, să pot știi și eu mai bine!”.

În liceu, când fata cu păr de mare învolburată, părea că privește prin el, a strâns din nou cu putere ochii trupului și și-a deschis larg privirile sufletului. El nu exista în spațiul acela, nici pentru ea și nici pentru mulți alții. Dar și-a făcut loc, intrând pe sub boți de flori imaginate în culori multiple, a prins-o pe fată de mână, i-a mângâiat obrajii și i-a sărutat într-o trecere grăbită și timidă buzele cărnoase. Atunci însă, brațul fetei în lumea de dincoace de suflet, l-a împins și vocea brutală i-a strigat:

–  Hei chiorule, ce stai în cale?

La atelier, cu clienții nu avea treabă. Mereu săritor și ținându-și cuvântul, era căutat de mai toți cei ce treceau pragul service-ului. Și asta i-a adus invidia celorlalți doi, care demontau piese ca să aibă ce monta, treceau pe deviz lucrări nefăcute și veșnic aveau note de plată mai mari decât cele întocmite de el. Iar șeful îi striga tot lui:

–  Măi, la tine vin numai ăia de nu au mare lucru de făcut? Și ai dracu’ sunt cei mai mulți, că pare că ai lipici la ei!

O clipă a vrut atunci să riposteze, să îi spună cum stau lucrurile dar, la fel ca și în copilărie, când încerca să o apere pe mama și și-o lua pe coajă, de nu respira bine câteva zile, a priceput că e mai bine să strângă din ochi și să viseze.  Să viseze un șef care îl felicită pentru că e corect, că își face treaba bine și că aduce mulți clienți. 

Doar că în acele momente, pe viu, nu putea decât să plece capul, să-și șteargă mâinile de ulei și să-și târșâiască pașii către următoarea mașină.

Din dosul portierei îi zâmbea o femeie. Era atât de grasă că abia încăpea la volan. Dar ochii ei, ochii aceia de culoarea castanei rătăcită pe alee, aveau o nebănuită căldură în ei.

Cosmin a ascultat-o cu atenție. Nu a înțeles mare lucru din plângerea femeii despre ”păcătoasa de mașină” care ”nu-ș ce are că…” dar a căutat cu răbdare, i-a dat de capăt, a reparat ce era și gata. A crezut că femeia îi va mulțumi cu un zâmbet fugar și va pleca. Dar ea s-a rezemat de mașina, din care la început ieșise tare greu, și l-a privit lung.

 – Băiete, aș putea să te întreb cum te cheamă?

 – Cosmin – a răspuns el automat, pentru ca în clipa următoare să realizeze că, de când lucrează la atelier, nimeni nu i-a mai pus această întrebare. Pentru toți cei mulțumiți a rămas un simplu ”Băiete!”

– Ai nume frumos dar…  (cu o ezitare femeia a continuat) poți oare să-mi spui de ce ești atât de trist?

Trist el? Nu a legat niciodată acest cuvânt de starea lui de spirit. Nu s-a gândit la un asemenea adjectiv.

De fapt ce este tristețea?

Dacă asta înseamnă că diminețile ce încep în prima secundă cu izbucnire de lumină, o lasă apoi să se stingă imediat ce realitatea își cucerește terenul, dacă ea înseamnă amărăciune și apăsare în piept, greutatea de gândi la ceva ce se conturează în soare, atunci el nu era un om trist. Pentru că, atunci când lumina dispărea din realitate, el o aducea urgent în spatele ochilor strânși. Când amărăciunea și apăsarea păreau a se cuibări în capul pieptului, iar gândurile păreau a se încâlci în ghem de indignare, de nedumerire, sau  de orice altă trăire nedeslușită, el reușea să le descâlcească. Le ridica, așa, ca pe  pânza de păianjen în suflarea buzelor, sau  le lăsa să se topească  la flacăra speranței, precum se topesc fulgii de zăpadă la o simplă undă de căldură. 

Nu, nu era un om trist. Tristă era doar existența lui,  drumul târâit prin viață, alături de mama încarcerată în propria-i neputință și de ăla ce iubea cu patimă butelca.

El, Cosmin, a stat mereu în așteptarea celui ce părea că a avut ceva vină pentru intrarea lui pe acest drum.

Și acela a venit într-un târziu, precum americanii, cu mult tam-tam și fără multă noimă.  A trecut ca un meteorit pe drumul lui, i-a dat ceva sfaturi, o Eugenie și un sac cu promisiuni.

Cosmin a terminat liceul; nu chiar târâș-grăpiș, că a luat o medie la bac ce i-a făcut pe mulți să dea din umeri a uimire. Sau a invidie!? Sau poate doar a suspiciune!? Oricum, lui nu i-a păsat pentru că tot ce a învățat a făcut pentru el, nu pentru bac, nu pentru profi, nu pentru altcineva. A învățat ce i-a plăcut și, spre norocul lui, i-au plăcut destule.  Și plăcerile astea l-au ajutat să strângă din ochi tot mai tare și mai eficient. Poate că nevoia aia de a se ascunde în spatele propriului văz și auz a fost chiar mecanismul dorinței aprige de a găsi ceva să-i placă în viață.

S-ar fi dus la facultate, după liceu, dar nu era chip. Nu avea cum, fără să își strângă ceva bani. De când e la atelier s-a mutat în gazdă, stă chiar singur în cămăruța meschină, anexată unei case de pe o stradă lăturalnică; dar are spațiul lui, unde respiră în voie și nu mai exersează așa de des fuga din realitate.

 Acum, cu ochi larg deschiși, privește la femeia grasă din fața lui. Nu vrea să o transforme în imaginația lui, pentru că îi e teamă că îi va pierde privirea aceea de o bunătate neîntâlnită vreodată de el. O privește cu oarecare mirare.

– Ați putea să îmi spuneți ce anume vă face să credeți că sunt trist? – se aude întrebând.

E rândul ei să-l iscodească. Înălțimea flăcăului o face să privească oarecum șăgalnic, de jos în sus, în ochii lui.

– Nu ești? 

E ceva curiozitate, amestecată cu îndoială și ușor umor în întrebarea femeii.

– Sau nu ți-ai pus nici măcar tu vreodată această întrebare?!

Cosmin înțelege că așa este, nu s-a întrebat acest lucru; nu s-a întrebat niciodată.

Din străfund de memorie îi vine în minte ceva ce parcă spusese un scriitor francez, nu-și mai amintește care: ”Nu există bucurie sau tristețe în lume. Există doar comparația unei stări cu cealaltă, atâta tot.”  Ar putea găsi un răspuns în acest gând. Nu-și prea aduce aminte să fi trăit bucuria; așadar, cum să știe ce este aia tristețe?

– Și totuși, nu mi-ați răspuns la întrebare, de ce credeți că sunt trist? – nu se lasă Cosmin, mânat de curiozitate.

– Ochii, Cosmine, privirea ta, felul în care mergi, în care rostești cuvintele…. știu și eu ? Fiecare dintre acestea și, desigur, toate la un loc. Dar lasă, nu-mi răspunde.

Femeia pare că a înțeles un lucru esențial, tristețea era acolo înăuntru, neștiută, mută și totuși acută. Înainte de a începe greul drum al suirii în spatele volanului femeia îi mai pune o întrebare.

– Cosmin, pot să îți las un număr de telefon? Dacă vreodată vei avea nevoie de cineva cu care să vorbești…

– Sunteți profesoară?

– Nu, nu sunt și nu am fost profesoară. În schimb am fost mamă.

Cosmin ridică mirat din sprâncene. Nu înțelege formularea asta la trecut. Mama este, la prezent, atâta vreme cât este în viață.

Bănuind parcă nedumerirea lui femeia continuă:

– Am avut un fiu, Cosmine. Dacă va fi vreodată să ai nevoie de o vorbă, îți voi spune și eu povestea fiului meu.

Rostind aceste vorbe se femeia se înghesuie cu greu pe scaunul mașinii și pleacă apoi, făcându-i cu mâna un semn vag de la revedere.

Cosmin se așează pe bordură, cu capul sprijinit în mâini.  Vecina lui, Măriuța, femeie bătrână și evlavioasă, care adesea i-a mai dat câte o farfurie de mâncare în anii lui de școală, îi povestise odată că un preot deosebit, pe nume Arsene Boca, spusese:

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Nu, el nu era un suflet trist. Încă avea luminile lui în spatele ochilor strânși cu putere. Și iar îi arde privirea un citat venit de pe tabla pregătită pentru una dintre rarele ore de dirigenție din liceu.

Nu trebuie să fii trist că n-ai fost remarcat. Fii trist că n-ai făcut nimic remarcabil.” — Confucius.

El știe că nu s-a făcut remarcat niciodată. Dar asta nu-l întristează. Pentru că sufletul lui îi șoptește cu strășnicie că are de făcut încă multe lucruri remarcabile. 

Se ridică, privește în jur îndreptându-și spatele și se pornește spre o nouă mașină.

Nu-și mai ferește privirea, nu mai închide ochii, ci privește spre cerul albastru.

Nu vrea să vadă norii care se joacă înnegurați și se revarsă ca valuri de mare cerească spre vârfurile de munte pe care se profilează blocurile din jur.

Își spune cu fermitate: Voi face ceva cu viața mea.

Și după multă vreme se surprinde zâmbind întrebându-se: Oare-am mai zâmbit vreodată?