IPOSTAZELE INCOMPATIBILULUI

Bebelușul gângurește în legea lui sub coviltirul căruciorului. Își ridică piciorușul gol în tentativa de a-l duce la gură și, cum mânuțele prea scurte par a nu-l ajuta să-l prindă, îl ridică pe celălalt în aceeași încercare  de a-și testa mediul cu ajutorul guriței mici și înfometate. Chiuitul ușor a neputință o trezește pe Minerva din gânduri. Părul ei lins, de culoarea mierii de tei, cu ușoară tentă roșcată, îi cade pe ochi în linii drepte ce-i dau o notă de severitate și dezordine.  Își dă părul după urechi cu un gest neglijent și automat, apoi se ridică și privește copilul din cărucior. Puștiul îi prinde privirea și râde, râsul acela unic, ca o muzică de înger, care îi ia Minervei tot necazul din suflet.

Alături de banca ei, în parcul înghesuit printre blocuri, o femeie frumoasă, tânără, cu păr castaniu curgând în bucle peste umerii firavi își privește cu lacrimi în ochi băiatul. Un copil de șapte ani, cu același păr castaniu și cu un zâmbet  ușor trist, se chinuiește să înainteze cu picioarele încinse în niște fiare oribile, dar care, doar ele, îl pot ține în poziție verticală.

Minerva abia acum observă scena și i se pune un nod în gât. Săptămânile de frământare, necaz, nervi și disperare, pe care le trăiește de când  a plecat din casa părinților ei, i se par o bagatelă în fața suferinței acestei străine cu chip de înger și cu sufletul spart în cioburi mari și mici, după mărimea lacrimilor ce i se scurg pe obraji. Pot fi lacrimi de durere sau de mândrie pentru reușita chinuită a puștiului, dar oricum, o reușită.

–  Doamne, cum să-Ți mulțumesc că am un copil întreg? Cum să-Ți mulțumesc că îmi alini necazul, făcându-mă să înțeleg cât e de mic, față de suferințele altora ?

Se ridică și împinge căruciorul pe alee încercând să fugă din locul acela încărcat de emoții, pe care nu le înțelege și nici nu are puterea să o facă.

Se așează pe alee la capăt și nu poate alunga din spatele pleoapelor minții imaginea grădinii de la casa părintească, unde stătea cu Alin ore în șir, sub pinul bătrân, cu umbră prietenoasă. O vede pe mama în pragul foișorului unde era instalată bucătăria de vară, cu șorțul înflorat legat la brâu și cu lingura de lemn în mâna dreaptă strigând-o:

– Minerva, ce zici, pun masa?

– Păi, n-a venit încă Grig. Să-l așteptăm și pe el.

– Nu zicea acu’ un ceas că vine în cinșpe minute?

– Uf, iar începe, gândea Minerva și-i era îngrozitor de ciudă că mama are dreptate. Da, Grig sunase de mai bine de un ceas, cu vorbă împleticită și-i spusese:

– Vin dragă, ho, că nu dau turcii. Știu, spune-i maică-ti că vine ginerele, să nu mai fie scorpie și să-i țină socoteala. Mai bine să facă și ea ceva dulce, că de-o săptămână n-a mai scos nimic pe masă.

Minerva și Grigore stăteau în casa soților Stănescu de la nunta lor, de mai bine de un an jumătate. Și tot de atunci scandalul era permanent. Mama nu a fost de acord  niciodată cu această a doua căsătorie a ei. De altfel nici cu prima nu fusese.   Valentin era prea-prea, iar Grigore nu era deloc. De asta era și ea conștientă.  Și aici avea dreptate mama. Acest al doilea soț era mai mult Gore decât Grig. Îl vedea troglodit, mai mereu nespălat, asudat după munca aia a lui pe șantier, cel mai adesea cu șnapsul în nas și cu sudalme în gură; parcă era altfel înainte de căsătorie. Sau poate nu? Acum crede cu sinceritate că nu l-a văzut sau, mai degrabă, nu a vrut să-l vadă.

– Te-ai aruncat cu capul înainte ca să uiți, asta este! –  îi spunea mama de câte ori apuca. Și ea nu mai suporta. Pur și simplu nu mai suporta. Mai ales că mama avea, al naibii de tare, dreptate. Și asta o enerva la culme.

Ce a adus-o aici? Unde a greșit?

Ochii de azur ai lui Valentin se conturează pe coroana cu frunze cărnoase a pomului de peste alee.  Zâmbetul lui, când ștrengăresc, când tandru, pare a se cuibări pe ramul de jos, așa, ca s-o necăjească. Închide ochii, dar silueta bărbatului ce i-a sucit mințile, imediat ce a terminat ASE-ul și-și căuta disperată un loc de muncă, se îngemănează cu  imaginea trunchiului copacului rămasă pe retina ei și se ridică sfidătoare spre cer.

Apartamentul cochet, pe care-l dotaseră amândoi, el cu banii, ea cu gustul și achizițiile, îi răsare și el în minte din cotloane pe care le credea, sau, nu, mai degrabă le dorea, prăfuite.

Cu ce a greșit? Când? De ce?

 Întrebările astea au chinuit-o atât de mult și atât de tare încât nu le mai vrea în mintea ei. Dar cum să scape de ele? A crezut că dacă se mărită și face și ea un copil o să-i treacă. Asta imediat după ce a aflat că noua nevastă a lui Valentin, Ailyne, îi va da peste puține luni un prunc. A făcut atunci repede socoteala și și-a dat seama că țâncul fusese conceput cât Valentin dormea încă în patul ei. Se întâmpla rar ce-i drept, că era aproape tot timpul în delegații, mai ales peste graniță. Iar ea făcea economie acasă, nu gătea, că mergea la mama, ca să nu strice seturile acelea de vase deosebite, cumpărate să le folosească doar pentru iubitul ei. Nu-și cumpăra  niciodată lucruri scumpe, pentru a nu-l supăra pe Vali că e prea cheltuitoare. Căuta zile în șir câte ceva deosebit, dacă avea de mers în vizită la socrii, pentru a le face o impresie bună.

Singurele momente când Vali nu trona ca stăpân al minții ei erau cele de la muncă, unde, conștiincioasă și deșteaptă se cufunda cu totul în rezolvarea a ceea ce era de făcut. Șefii au fost mereu mulțumiți de ea; în toată perioada ei de activitate s-a bucurat de prețuire.

Și Vali a iubit-o, știe asta, e o certitudine. Dar de ce s-a oprit? Cu ce a greșit ea?

– Când el îți cere să îți cumperi ce vrei tu, când ai la dispoziție card de folosit fără limită, tu cumperi haine de la second hand și te mai și lauzi cu asta. Chiar nu vezi că nu l-ai înțeles deloc pe omul acela? Nu ai înțeles nici mai devreme că el vine din altă lume, complet alta decât a noastră! Și ți-am spus dar tu, independenta lu’ pește ai ținut-o pe-a ta. Că mama e proastă, ce știe ea?

Știa Minerva că maică-sa are dreptate, dar cicăleala aia perpetuă a scos-o din minți. A simțit nevoia să i se opună mereu, să facă pe dos nu pentru a-i face femeii în ciudă ci pentru a-și întări ei însăși ideea de putere, suplinire palidă a realei ei slăbiciuni.

– Păi ce era să-i mănânc banii, măi mamă?

– Atâta vreme cât el ți-a oferit tot, puteai respecta măcar cerințele lui exprese, Minerva dragă. Spune-mi, când te lua la restaurant sau îți spunea să dați o fugă la București la teatru, de ce nu te duceai?

– Păi costa o groază, măi mamă, și eu aveam mâncare făcută acasă, că doar știi că găteam cu atâta drag pentru el!

– Și? Dacă asta voia el, dacă banii nu au fost niciodată o problemă pentru el, ce aveai tu de reproșat?

Minerva nu știe ce avea de comentat, dar acum realizează că nu făcea niciodată, sau mai niciodată, ce îi cerea Vali.

Când a fost vorba de copil ea a fost prima care a spus:

– Să mai așteptăm, să ne mai punem pe picioare.

Își amintește clar privirea lui de atunci, nedumerită la început, speriată și apoi deodată mânioasă, de-a dreptul. El era un om pe picioarele lui, cu ceva ani mai mare decât Minerva, bun profesional și cu venituri substanțiale. Părinții lui erau și ei o sursă și un pilon de stabilitate. Poate de aceea stilul Minervei de viață  lui i se părea tare ciudat. El chiar o iubea și dorea să îi ofere tot ce poate în vreme ce ea era mereu în frâne.

Dar frânele aveau și ele cauza lor. Familia Stănescu nu era prea avută.  Cu mari sacrificii și-au făcut casa, apoi când tatăl s-a îmbolnăvit și a ieșit la pensie, lucrurile s-au complicat. Minerva și sora ei Nadia erau încă în școală. Toți anii ce au urmat au fost vreme de restriște, de frâne la dorințe și doar speranțe; nu putințe.  Minerva chiar credea, cu toată ființa ei, că a nu fi cheltuitoare este o virtute. Și nu înțelegea în nici un chip de ce asta a fost socotită greșeala vieții ei.

În seara aceea când Valentin a venit acasă, după trei săptămâni de Spania, l-a așteptat cu mâncare, cu masa pusă frumos. Lumânările acelea topite în ritmul plânsului ei isteric, după ce ușa apartamentului s-a închis în urma lui Vali, i-au ars inima, cu fiecare  picătură de ceară,  până în străfundurile ei și apoi s-au închegat pe creier nemailăsându-i loc pentru nici o explicație.

– Minerva, îmi pare rău dar nu stau să mănânc. Îți mulțumesc dar am venit doar să îți spun că …

         O frântură de secundă i s-a părut că ezită, că nu vrea să continue dar nu, nu a fost așa. Era deja o hotărâre luată. Minerva a înțeles asta mult mai târziu.

–… noi ne despărțim. Eu voi pleca acum, dar sper că înțelegi că, în cele din urmă, tu trebuie să pleci.

Apartamentul era al lui, dinainte de căsătorie, doar mobilarea și rearanjarea o făcuseră după, adică ea se ocupase de asta. Nu putea avea pretenții. Și, chiar dacă ar fi avut vreun drept, ea nu ar fi făcut asta. Iar Valentin știa bine acest lucru. O cunoștea și o iubise tocmai pentru valorile ei. La divorț el chiar a vrut să îi dea o sumă frumușică, și asta din tot sufletul, dar Minerva nu a acceptat. Chiar l-a speriat cu violența refuzului ei.

Cum era deja îndrăgostit peste cap de fata cu chip de Barby, cu stil de viață ce-i era mai aproape decât cel al Minervei și, mai ales, cu copilul lui  aflat pe drum, Valentin nu a mai avut dispoziția de a-și bate capul cu fata asta. Da, la început  a o iubit-o, dar a sfârșit prin a nu o mai înțelege deloc.

&

Pentru a câta oară Minerva stă și se tot întreabă unde a greșit? Încăpățânarea ei de a nu asculta de nimeni a costat-o. Nu vrea să recunoască. E greu de acceptat, dar un ceva ascuns în străfund de minte își face loc dând din coate către suprafața gândurilor. Și Doamne, ce mai dor ghionturile autoreproșurilor  refulate. Defularea emoțiilor și a sentimentelor provoacă uneori dureri echivalente cu cele ale nașterii; descărcările nu sunt deloc ușoare. Sunt fulgere ale inconștientului ce tună cu putere-n conștiință, iar pe Minerva o asurzește zgomotul lor.

Îi e atât de rușine să recunoască aruncarea ei în neant când, răspunzând avansurilor grobiene ale lui Gore (așa-i spunea chiar și ea în taina sufletului ei), s-a hotărât să se recăsătorească. Nu-l iubea, nici vorbă, doar că puținele lui momente de tandrețe i-au dat speranța că mai poate fi și ea iubită de cineva. Respingerea brutală venită de la prințul vieții ei a fost ca o condamnare la moarte. Iar întâlnirea cu Grigore îi apare acum ca o salvare de la spânzurătoare a unei femei condamnate, de către oricine s-ar fi oferit să o facă, fără a mai conta motivele ce-l îndemnau.

Între timp a înțeles că noul ei soț este orice altceva decât și-a dorit vreodată.  Bădăran, slab la minte, ca să nu-i zică așa, de-a dreptul, prost de-a  binelea, muncitor și nu prea, a profitat cât a putut de condițiile oferite fără drag, ce-i drept, de către socrii. Dar, chiar așa nemintos cum era,  înțelegea foarte bine diferența dintre el și familia aia și, mai cu seamă, dintre el și nevastă-sa. Ea cu școală înaltă, el cu mușchi, ea cu șansa de a găsi serviciu cum deschidea gura, el cu șansa de a fi ajutat, tot de ea, să găsească un loc de muncă. În plus, el mai avea și marea dificultate de a-și ține un job, pentru că, băutura, bat-o vina, îi era cea mai dragă tovarășă. Acum când, lângă Minerva, se simțea din ce în ce mai mic, doar ea, băutura, îl mai ajuta, vremelnic, să crească în proprii lui ochi. Bine că a scos-o pe Minerva de lângă maică-sa! Ochii ăleia îi oglindeau lui prea clar micimea și-i era și mai greu. De aia era și agresiv, ca să se apere. N-o ura pe bătrână, dar n-o suferea de fel. De când s-au mutat în chirie nu mai aveau ei condițiile de la soacră-sa, dar măcar era singur cu nevasta când venea de la muncă.

Știa că ea o vede mereu pe mă-sa și nu voia să o oprească. Mai ales pentru păduchele acela mic de fiu-său era sănătos, că bătrâna le avea mai bine cu îngrijitul copiilor decât Minerva cea pricepută la toate, mai puțin la copii și la amor. Doamne, femeia asta parcă era de gheață.

&

Minerva privește în gol și gândurile-i fug tăvălug în toate direcțiile. Într-un colț de minte se ițește chipul lui Gore, care probabil o așteaptă nervos acasă; o trece un frison. Nu vrea să-l enerveze, că atunci se apucă mai tare de băut și ea trebuie să-i suporte poftele mai abitir decât pe trezie. Simte că nu mai poate, dar drumul și l-a croit singură spre casa vrăjitoarei din pădurile destinului; și nici nu a lăsat firimituri în urmă să poată fi găsită. A rupt punțile cu mama, a ars legătura cu sora ei…

Doar amintirea lui Valentin încă pulsează sub sânul stâng în colivia inimii ei. Gratiile coliviei sunt atât de dese, ușa ferecată și cheia aruncată demult pe cealaltă parte a pământului.  Iar ea stă ferecată în afară de gratiile inimii, la răscruce de drumuri, dar fără puterea de a alege vreo direcție. Privește spre Alin. Copilul râde frumos când vede chipul mamei, râde pentru că încă nu-i poate vedea cearcănele și nici negura din priviri. 

            – Poate că tu ,bebeule, vei ști pe ce drum mă vei duce cu mânuțele astea mici. Îi sărută aproape cu sfințenie pumnișorii și împinge căruciorul pe drumul spre nicăieri, sperând să-și găsească într-o zi direcția.