DRUMUL SPRE IAD ESTE PAVAT CU ARTIFICII

Seara de vară coboară din înalt cu umbre din ce în ce mai lungi. Soarele a dispărut undeva în spatele locului în care se ghicește aeroportul. Arcul falezei se răsfață în aerul cald, unduind în vântul ușor frunzele cochete ale palmierilor înșirați pe limba verde ce desparte sensurile celor două fâșii de asfalt. Grupuri, grupuri de oameni se îndreaptă alene spre faleză. Un murmur surd de limbi amestecate se înalță spre cerul senin. Marea, de un albastru întunecat, își aduce valurile din Corsica sau poate din Sardinia, pentru a le prelinge în ritmuri înspumate pe nisipul plajei întinsă leneș de-a lungul falezei.

Cuvintele franțuzești predomină,  dar sunt colorate armonios cu un număr impresionant de alte limbi ale pământului. Spațiul dintre grupuri pare a se micșora în ritm susținut, pe măsură ce nerăbdarea așteptării jocurilor de artificii se face simțită. Se așteaptă întunericul serii, fundal gazdă al  florilor colorate ce se vor înălța de la pământ spre înalturi,  cocoloașe de foc ce se vor sparge în forme dintre cele mai ingenioase, acolo sus, sus, spre a reda pământului lumina și frumosul .

Bucuria, exuberanța, aerul acela specific de vacanță așteptate un an întreg se pregătesc să izbucnească odată cu formele de foc.

Pe faleză circulația a fost întreruptă pentru a lăsa loc mulțimii de privitori ce nu contenește să crească, să se prelingă șerpuind pe calea de asfalt.

Adrian și Dana stau cu ochii pe Bogdan, fiul lor, care e atât de entuziasmat de ce vede în jur încât e greu de păstrat alături în mulțimea aceea ce nu se mai oprește din murmur. Se țin de mână, în vreme ce Bogdănel trece de la unul la altul arătându-le mereu câte ceva waw.

&

Pe-o ramură de palmier, Bogdan plutește ușor. Sub el se vede pe sine, lungit pe caldarâm, cu ochii închiși și cu picioarele într-o poziție nefirească. Undeva în apropiere este tata, cu fața în jos. Pe mama nu o vede, dar continuă să o caute cu înfrigurare.

­– Uite-o acolo Bogdănel, e pe iarbă. O vei găsi și tu, nu te speria. Vă veți întâlni puiul meu. Doar eu vă voi vedea de-acum încolo numai de aici de sus. Drum bun băiete și ai grijă de mama. Să crești frumos copile și să nu uiți nimic din ce te-am învățat.

O boare de sărut se așterne pe fruntea lui Bogdan, acolo sus, dar parcă și jos unde trupul lui începe să se zbată.

Tata, plutind ușor se îndepărtează tot mai mult. Băiatul întinde o mână să-l oprească, dar mâna îi este prinsă de o asistentă medicală care strigă ceva într-o limbă pe care el nu o cunoaște. E pus pe o targă și apoi nu mai știe nimic.

&

Femeia întinsă pe iarbă nu reacționează în nici un fel, dar e în viață. O salvare o ia și o repartizează la un spital.

Vacarmul continuă pe faleză. Din clipa aceea, de când fantoma albă s-a năpustit în mulțime, împrăștiind strigăte disperate, sânge, durere și moarte, sunetul strident al focurilor de armă, a fost înlocuit de vacarmul căutărilor disperate, al sunetelor ambulanțelor, al rugilor celor din jurul câte unui rănit pentru care echipajele medicale încercau cu disperare  resuscitarea.

&

Undeva departe de locul groazei, două familii de oameni simpli privesc înmărmuriți știrile de la televizor. Realizează că acolo, în locul acela despre care se spune că s-a transformat în iad, erau copiii lor, lumina vieții lor. Mama Danei tocmai a vorbit cu ea la telefon, cu puține minute înainte de declanșarea dezastrului. Nu are nici un dubiu Mioara că fata ei era acolo.  Îi spusese clar că se îndreptă spre acel loc.  Comunicatul privind  numărul morților și al răniților îi ține pe toți cu sufletul la gură. Au sunat și la părinții lui Adrian cu vestea aceea cumplită că toți ai lor cei dragi fuseseră în locul groazei.

Sufletele de mamă s-au chircit, dar, mai întâi negarea, apoi speranța, le-au trezit la viață; doar așteptarea nesfârșită le omoară câte puțin. Tații, cu ochii pironiți pe pereții caselor ce au devenit închisori ale așteptării, nu îndrăznesc să scoată o vorbă. Ion se roagă încet. Nu, nu poate să piară fiul lui, acum când mai se așezaseră pe un făgaș, când viața lor părea să înflorească. Evenimentul acesta nenorocit s-a abătut ca furtuna cu grindină cât oul peste pomii în floare.

Mioara nu mai are răbdare. Vestea că Bogdan a fost găsit îi dă aripi. Va pleca acolo, trebuie să fie lângă el, până ce se vor găsi și părinții lui. E convinsă că amândoi sunt în viață. Alungă cu grijă orice temere că viața păstrată oricum, cu distrugeri irecuperabile, nu este cea mai bună alternativă, dar nu vrea să se gândească la asta. Vrea doar să fie acolo, lângă nepotul ei, să-l aline, să-i poată găsi și pe cei mari.

Nu au bani de o asemenea aventură. Dar vor face rost. Se găsesc ajutoare. La necaz oamenii din jur se mobilizează și pun mână de la mână. Vladimir, bărbatul ei se lasă greu dus de acasă. Așa a fost și vara trecută când s-au pornit să-i viziteze pe copii în Italia, unde se aciuiseră în căutare de trai mai bun. Și au fost mulțumiți atunci să-i găsească bine, veseli și plini de speranțe. Acum însă, până și Vladimir lasă temerile lui deoparte și pleacă să-și caute fata și să-și ajute nepotul.

Cuscrii nu pot pleca și ei. Iar așteptarea  asta acasă îi ucide. Mioara le promite să țină legătura telefonic cât pot de des.

&

Bogdan deschide ochii și chipul bunicii Mioara îi aduce liniștea. Întinde mânuțele și dă să vorbească.

– Șșșt, nu te obosi puiule, ai să te faci bine.

– Mami, unde e mami?

– O să o vezi curând puiul meu. Glasul femeii se frânge. Cei doi părinți nu au fost găsiți încă. Astăzi după amiază va face încă un tur pe la spitale să vadă răniții neidentificați. Speră, încă speră, cu disperare.

Nu ține mult speranța. Un ins de la consulat o anunță sec că trupul ginerelui ei a fost găsit printre cei decedați. Mintea Mioarei se încețoșează. Primul gând este disperat agățat de teama că va auzi același lucru despre fata ei. Apoi, o durere surdă i se instalează în tot trupul ars de gândul la mama lui Adrian. Dumnezeule, cum o să-i spun?

– Nu poate fi adevărat – se  aude rostind fără noimă.

– Din păcate, doamnă, este, am găsit documentele de identificare asupra cadavrului.

Se uită la omul din fața ei, e un om ca toți oamenii, cu cap, trup, mâini și picioare, dar ei i se pare că vorbește cu un robot. O mașinărie ce dă informații, la care nu se simte nici cea mai mică vibrație emoțională, nici urmă de compasiune. Nu-și mai bate capul cu el. Are ea prea multe altele pe cap. Se miră auzindu-și propria voce răsunând la fel de metalic:

– În acest caz bănuiesc că aveți grijă să ajungă în țară, să fie înmormântat acasă.

– Să vedem cum putem face, doamnă, nu este așa de simplu; sună a doagă vocea celuilalt.

&

În satul de munte vecinii fac ciorchine pe lângă gardul familiei lui Adrian. Femei cu baticuri legate la spate sau în față, după cum le e obiceiul, stau cu mâna la gură și cu ochi mari privesc, fie cu milă, fie cu o nedisimulată curiozitate neutră către femeia ce zace dărâmată pe scările de la intrarea în verandă. De minute bune nu și-a ridicat capul. Doar mișcările ritmice ale umerilor și clătinatul a negare din cap arată că plânge. Un plâns pierdut, aproape fără sunete îi zguduie trupul cu suflet sfâșiat pe dinăuntru, spart în cioburi ascuțite de disperare.

Un singur gând i-a mai rămas arzând în creieri: să-l vadă pe Adi acasă, așa în coșciug, dar acasă. Să-l ducă colo pe deal, lângă părinții ei, să aibă și ea unde aprinde o lumânare. Dar nu i s-au dat prea mari speranțe. Iar ei, nu au bani de adus coșciugul. 

Chipul lui Bogdan i se înșurubează și el în creieri și teama că e rănit grav, cu urme adânci, o îndoaie încă odată. Măcar dacă maică-sa s-ar salva. Ce s-ar face copilul fără amândoi părinții? Ei sunt bătrâni și au doar o brumă de agoniseală. Copilul a fost obișnuit cu altă viață. Știe că în vacanțe, o săptămână s-a bucurat el de spălatul în lighean și de alergatul prin bătătură, dar o viață nu ar rezista. He,he, la câte nu rezistă omu’ dacă e musai?

 Știe  bine Anica asta. Și ea a crescut fără părinți, luată de suflet de sora mamei după ce amândoi ai ei au murit, unu după altul, Dumnezeu mai știe din ce pricină. Era prea mică atunci ca să înțeleagă și mai târziu i s-a spus doar că au fost betegi.

Anica știe însă că Mioara, cuscră-sa nu-l va lăsa pe Bogdan de izbeliște. Ei stau mai bine la oraș, au un apartament, acolo sunt școli pentru copil. Dar tot mama ar trebui să fie cu el. Doamne apără și ajută! – îi scapă femeii un suspin și o rugă din suflet printre buzele strânse.

&

– Apăi vezi tu Mărie, ce le-o trâbuit și la copiii ăia să plece și să se ducă în locuri unde Satana își bagă unghiile și-și varsă focu’ ? Că n-or putut sta și ei lângă vatră să-și facă un rost aici, nu altunde… Că până acu nu-i vedeai chipu’ Anei de mândră ce era că ficioru-său e în Italia. No, ui, asta-i acu’!

– Taci tu Aurică, te-o bate Dumnezeu. Și acu’ critici? 

– Da ce tu? N-are voie omu să zâcă câte céva? …

Grupuri, grupuri, femei și bărbați trec prin fața casei și încearcă, fiecare în legea lui, să spună o vorbă bună. Unii din suflet, alții doar din gură. C-așa-i omul, uneori poate să vibreze în rezonanță cu celălalt, alteori nu. Mandolinele sufletelor au corzi rupte prea adesea!

&

Pe Dana, mama a găsit-o abia după trei zile. Era în comă la un spital, fără acte la ea. A aflat cu greu, cu ajutorul celor de la Consulat, unde erau cazați înainte de dezastru și le-a găsit bagajele și restul actelor. Doar Adrian își luase pașaportul la el în plimbarea aceea din urmă.  Așa a demonstrat că cei doi erau mamă și fiu și amândoi copiii ei. Bogdan își revenea pe zi ce trecea, dar Dana nu dădea semne de mai bine. Mereu i se spunea același lucru care ajunse să o înnebunească:  elle est stabilisée ; a priceput într-un târziu cuvintele, dar sensul lor nu l-a pătruns. Și ea ce să facă? Banii se topeau văzând cu ochii, măcar că mâncau te miri ce și doar odată pe zi și ea și omul ei. Nu mai puteau sta mult aici. Dar nici de plecat nu puteau pleca.  Simțea cum mintea ei se îneacă în răpăitul  ploii de griji  care se abăteau cu fiece clipă asupra ei. Și lumea asta străină, cu vorbe pe care ea nu le înțelegea. Le-a fost de sprijin fătuca aia, studentă  româncă; i-a mai ajutat cu tălmăcirile. Dar când ea nu putea, noroc cu mâinile și ochii că altfel nu s-ar fi descurcat.  Ce s-o face dacă n-o mai avea bani și nici cine s-o ajute? Francezii erau amabili, își agățau zâmbetul pe față, puneau ceva îndulcitor în vorbe, dar ochii sclipeau a indiferență și implicare doar până la limita absolut necesarului.

&

Într-o dimineață devreme Dana s-a întors din drumul spre eternitate. Acolo sus, pe calea spre lumină Adrian, împreună cu un înger blând, au convins-o că încă mai este nevoie de ea, că trebuie să învingă pentru a-l face și pe Bogdan un învingător.  Mioara nu-și aduce aminte să mai fi fost vreodată, de la nașterea copiilor și nepotului ei, atât de fericită ca în clipa în care buzele frumoase ale studentei românce i-au tradus: e salvată și nici nu va avea repercusiuni grave. A căzut în genunchi, nu a mai contat unde se află. I-a mulțumit din străfund de inimă bunului Dumnezeu.  Pe gemul de la capătul holului de spital o rază de soare se strecura timid, încălzind cu auriul ei dalele bătute de pașii suferințelor.