AMAR, NARCISISM ȘI IUBIRE

Dacă începeți să vă jertfiți pentru cei pe care îi iubiți,

 veți ajunge să-i urâți pe cei de dragul cărora v-ați jertfit.

Bernard Shaw

Coama dealului se pierdea în urma autobuzului ce zdrăngănea din toate tablele lui ruginite, cu pretenții de caroserie și cu realitate de sărăcie și nepăsare. Soarele apunea undeva între curbele munților în depărtare, pe un cer nehotărât și trist.

Mara, cu sacoșa din rafie ascunsă sub scaun, se lăsa în voia hurducăturilor care erau mai puțin amare decât originile numelui ei și decât frământările unui suflet plecat în pribegie.

Casa scundă, aplecată de ani, cu tencuiala crăpată și dusă de-a binelea pe alocuri, ca o bătrână gârbovă și ridată, a rămas departe în urmă. Fiecare kilometru înghițit de autobuzul înaintând prin colbul șoselei găurite îi mai picura o undă de amar în inima ei grea de spaima necunoscutului. Unde se duce? Ce va face acolo? Cum se va descurca? Toate întrebările astea o chinuiau și făceau loc regretului ce înainta ca norii pe cerul de deasupra.

Când vărul Dumitru cu nevastă-sa au venit în sat și i-au spus părinților că ar fi bine să lase fata să meargă la ei la oraș, să-și facă un rost, nu a băgat prea mult în seamă vorbele lor, dar, se pare, că ai ei nu au stat pe gânduri și iat-o trimisă, cu bocceluța sub scaun, către orașul acela de peste munți, unde habar nu avea ce avea să facă.

Mara nu ieșise până acum din perimetrul restrâns al satului cu alte câteva comune din împrejurimi. Când autobuzul intră pe șoseaua cea mare și munții, aflați, puțin mai devreme, undeva la orizont, începură să defileze, proaspeți în verdele lor primăvăratic, ochii ei erau uimiți de atâta frumusețe. Și, culmea, parcă sufletu-i veni oleacă la loc. Un zâmbet chiar se ivi pe fața negricioasă și mică; era o față încă speriată, ascunsă sub claia de păr negru, strânsă cu grijă într-un elastic la spate, dar cu bretonul lăsat streașină peste ochii întunecați și vioi.

Drumul nu i se păru lung, pentru că tot ce vedea era nou, nou ca viața care o aștepta. La popasul din munți, când toți cei din autobuz au coborât să mănânce un mic și, unii, să bea și o bere, Mara a coborât și ea. Dar și-a scos bucata de pâine cu magiun pe care i-o pusese mama în sacoșă; își amintește ochii mamei privind-o cu drag și făcând semnul crucii peste copila firavă ce-i pleca din preajmă. Ar fi mâncat și ea un cârnat de acela mititel, dar Dumnezeu știa cât ar fi costat-o și ea avea bani numărați pentru zile negre. Că i-a dat tata ceva bani, să nu stea pe capul lui Dumitru cu totul.

Au urcat apoi toți, grăbindu-se către locurile lor din autobuz, veseli și mai gălăgioși decât până la popas, cu chef de glume, unele cu vorbe deocheate, pe care Mara nu le mai auzise decât prin crăpătura ușii, când tata avea ceva prieteni la o băută.

Era aproape pe înserat când autobuzul a oprit de tot în autogara unui oraș cum Mara nu mai văzuse. Casele mari cu geamuri aliniate ca soldații, lungi cât ulița lor toată și înalte cât cinci șase case de pe la ei puse una peste alta, i-au furat privirile uluite. Aici, în ceea ce oamenii din jur numeau autogară, era primul capăt de drum, cel cu hurducăitul acela de autobuz. Nu prea știa unde va fi capătul-capăt și-i era îngrozitor de frică. Dacă Dumitru nu a primit scrisoarea să știe când vine? Dacă nu o așteaptă nimeni? Începu să tremure și simți cum stomacul i se încolăcește într-o durere surdă. Coborî din hardughie trăgând sacoșa în pătrățele după ea, cu greutatea venită din sufletul ei, nu din conținutul sărac al acesteia.

– Slavă lui Dumnezeu!  – îngăimă cu buzele tremurânde când îl zări pe vărul Dumitru în furnicarul de oameni din jurul autobuzelor. A văzut-o și el și s-a îndreptat spre ea zâmbind.

– Bine-ai venit, Mară, să fie într-un ceas bun!

&

Dumitru, plecat de tânăr din sat, de îndată ce s-a aranjat ca muncitor la o fabrică într-un orășel de lângă cel mare și și-a făcut și el un rost,  și-a jurat să ajute pe cine s-o putea să mai plece de acolo. Dacă pe el l-a ajutat Domnul, era dator să dea mai departe. Cum pe unchiul Nicolae îl iubea mai mult decât pe oricare dintre frații mamei lui, prima adusă era Mara, fata mai mare a unchiului, vara lui cu vreo șase-șapte ani mai mică decât el. La început, nevastă-sa, Hortensia, n-a prea fost de acord cu ideea asta a lui, dar, Dumitru, om cu minte, a ajutat-o pe cumnată-sa, Margareta să găsească un loc la fabrică și, după ce fata s-a aciuit în garsoniera ei, la vreun an după ce a venit din satul nevesti-si, a hotărât s-o aducă și pe Mara. N-a mai avut Hortensia ce zice. Treaba trebuia făcută și gata!

Mara privea cu ochi mari în jur. Se lăsă îmbrățișată de brațele vânjoase ale lui Dumitru și-l urmă ca în transă.

– Hai fată că tre’ să lom alt autobuz să ne ducem acasă!

Acasă! În mintea Marei imaginea căsuței dintre coline se ivi cu viteza fulgerului în zilele de vară, după arșiță. Unde va fi acest alt acasă? Pentru ea, oricum, e în străini.

&

Primele săptămâni au fost ca o transă pentru Mara. A avut ocazia să vadă și ea lumea din dosul unor ferestre din alea ca soldații, din căsoiul cu căsuțe puse una peste alta. Apartamentul de două camere al lui Dumitru era chiar mai mare decât cocioaba lor din sat, dar părea așa înghesuit între pereți, că ea abia de putea să respire. Când ieșea pe ușă, în loc să dea în tindă și apoi în curtea largă cu pomi și covor de iarbă și pietre, un hol lung cu uși pe o parte și pe alta ducea către niște scări ce nu se mai terminau. Când au venit, Dumitru a băgat-o într-o cutie ca o cușcă de câine, de-i zicea lift, care se mișca de îți venea stomacul în gât. Ea nu s-a mai urcat, neam, în cutia aia, mai bine gâfâia pe scările fără sfârșit.

Hortensia era femeie de treabă, dar, cum burta îi crescuse destul cât să anunțe că în curând plâns de copil va umple casa, Mara a înțeles că nu poate face mulți purici la ei; trebuia să se ducă să stea aiurea, că nu se cădea să facă deranj la o familie cu copil mic. Dumitru era așa fericit că va avea un prunc, că nu-și mai încăpea în piele. Parcă își înălțase, cumva, bărbia în ultima vreme și pasu-i era mai apăsat.

            Câteva săptămâni a durat până a reușit Mara să se angajeze la aceeași fabrică unde lucra și Dumitru și sora Hortensiei. Margareta era o fată veselă, mai ochioasă decât soră-sa și mai vorbăreață. Într-o seară, când au ieșit și ele la un suc, imediat după angajare, Mara și-a luat inima în dinți și a vorbit.

– Tu Margaretă, io n-o să mai pot sta mult la văru’ Dumitru că naște Tenzi și când o fi pruncu’ acasă nu mai ….

– Să știi tu că și eu m-am gândit! Auzi? Ce zici, nu vrei să vii să stai cu mine? Că mie mi-a dat taica niște bani și am dat avansu’ la garsoniera aia unde stau, dar am rată la CEC și, dacă mi-ai plăti și tu ceva și am face jumătate cheltuielile, mi-ar fi și mie mai lesne cu banii. Că o să iei și tu leafă; nu-i mare, da’ ajunge, tu, că om mânca și ne-om chivernisi amândouă. Ce zici?

– Păi eu aș vrea da’ cum să le zicem lu’ Dumitru și lu’ Terzi?

– Las pe mine, că e sor-mea! Și așa a fost.

S-a dovedit o mișcare tare bună, că amândouă erau fete de la țară, învățate cu greul. Lucrau în schimb diferit așa că acasă doar duminica erau împreună, în rest se vedeau doar seara târziu. Făceau cu rândul de mâncare și, cum nu erau pretențioase, le era chiar bine.

&

Au trecut vreo doi ani cât Mara a stat la Margareta. Apoi fata s-a măritat cu unul de la fabrică și ea a plecat în altă gazdă, la doamna Suzi.

A aflat cu surprindere că Suzi vine de la Susana nu de la suseta pe care o molfăia Miti cel mic. Fostă soție de militar, doamna Suzi era tare mare doamnă, mergea la coafor o dată pe lună.

– Că de când a murit bietu’ Dinu, nu mai îmi permit să merg săptămânal, dragă, ca pe vremuri – spunea madam Suzi de câte ori avea ocazia. Ehee! Am avut și eu o viață, fată dragă, păcat că nu am avut și un copil, să îmi dea și mie cineva un pahar de apă la bătrânețe!

Mara nu era deloc de acord cu ideea asta să faci copii ca să aibă cine să-ți dea un pahar de apă la bătrânețe. Uite, ai ei, au doi copii, pe ea și pe Gheorghe, fratele ei mai mic, care acum e la liceu și când o termina poate s-o întoarce în sat, poate nu, cine știe? Ar fi bine să aibă cine lucra bruma de pământ de pe lângă casă, dar părinții nu le-au cerut niciodată să se proțăpească lângă ei. Și Marei, dacă la început i-a fost tare greu să plece în lume, acum îi pare bine că muncește la oraș. Ce-i drept, nu-i ușor, dar are banu’ ei, nu mult, dar are, și le mai trimite și alor ei când și când.

&

Era în iarnă, înainte de Crăciun, la ani buni după plecarea Marei de acasă. Afară se ridicau nămeții cât gardul și era un ger de crăpau pietrele. Se duseseră în sat, că sărbătorile se simt mai bine acolo. Mara a ieșit din casa bătrânilor ei, rămasă goală, după ce s-au dus de pe lumea asta, în locul acela cu verdeață de care amintește preotul din sat la fiecare parastas. A luat lopata pentru zăpadă în mână. Îi era groază de făcutul potecii până la poartă, dar ce să facă?

– Unde te duci mamă? – a auzit glasul Narcisei de sub pături unde citea o carte, ea știa ce.

– Să dau zăpada, că nu mai putem ieși nici până la poartă, dacă nu o dau!

Narcisa era fata ei, deja mare, de mai bine de optsprezece ani. Era studentă și încă studentă bună, că a avut Mara grijă să o lase să învețe, să-și facă un drum mai bun. Și era zdravănă și sănătoasă, cu putere să facă poteci, dar s-a mulțumit să-i strige mamei de la căldurică doar atât:

– Vezi să nu lași ușa deschisă după dumneata, că intră frigul!

Mara a închis ușa cu grijă și a frânt pârdalnica de lacrimă nelăsând-o să iasă. A trimis-o direct către inima ei, s-o răcorească.

Narcisa era copila ei și a omului acela care, după cinci ani de măritiș cu bătăi și sudalme, a plecat. Unde s-o fi dus, doar el știe; cu alta, a auzit ea într-un târziu. Nu-i păsa, doar că el nu a mai știut vreodată de ele, nici măcar de fiică-sa. Au divorțat, cu greu, că pe vremea aia nu era așa ușor ca zi, te duci la notar, dai cu pixul și gata! Dacă nu ai de împărțit averi, e chiar foarte simplu. Ei nu aveau averi, dar simplu tot nu a fost. A și uitat Mara cât timp și câte mizerii a îndurat. Dar toate au fost o nimica toată față de patru din cei cinci ani de măritiș.

Cât a fost mică Narcisa, o lăsa cu cheia de gât și cu mâncare la îndemână, ce avea, că într-o vreme a fost tare greu și cu mâncarea, și pleca la lucru. De câte ori nu a găsit-o cu bluzița udă de lacrimi dormind cu capul în ușă, când venea de la schimbu’ doi? Când era schimbu’ unu o ducea la grădiniță și o lua după muncă. La schimbu’ trei reușea să o culce și tremura până dimineața cu grijă cum o va găsi în crăpatul zilei. Da ce să facă? Nu avea pe nimeni să o ajute. Toți cei cunoscuți și neamuri aveau și ei copiii lor, problemele și serviciile lor.

Apoi, cu școala fata a mers bine, chiar foarte bine, până într-a opta. La liceu s-a dat cu unele dintre fete și Mara s-a temut că o va lua razna. Dar Narcisa era prea narcis-ă ca să nu se gândească la ea. Și nu era deloc proastă. După o vreme scurtă de rătăcire s-a îndârjit și și-a văzut de drum. De drumul ei, că de mama nu i-a prea păsat vreodată, altfel decât în vorbe. Mereu a lăsat-o singură să facă potecile prin zăpezile vieții. Ea s-a străduit doar să-și croiască o cale sigură pe direcțiile desțelenite și să-și vadă de confortul ei.

Marei îi plângea sufletul, dar își recunoștea propria-i vină. Prea multă iubire și dăruire pentru copii, nu numai că nu-i apreciată, dar nici măcar nu mai e băgată în seamă. Așa îi spusese odată Dumitru, vărul ce-a scos-o și pe ea din lumea de pe coline. Avea un soi de mustrare în glas; atunci Mara a preferat să-l critice pe el în gând că își pune feciorul prea mult la muncă. Timpul a făcut-o să mai gândească asupra multor lucruri.

&

Nu-i place Marei felul fetei ei de a vorbi despre oameni. Toți sunt niște unelte pentru ea. La fiecare găsește ceva de profitat. Știe că asta folosește fetei ei, dar Mara nu se poate opri să se gândească la plata lui Dumnezeu.  Narcisa nici pe bărbatu-său nu-l prea bagă în seamă. Nu-i vorbă că și el e de o lene… ce n-a văzut pământul. La ei în casă ar fi ca la balamuc, dacă nu s-ar duce Mara să curețe.

&

E seară târziu și Mara, femeie de aproape cincizeci de ani acum, e tot singură și tristă. Poate că altfel singură și altfel tristă. Acum stă în orașul cel mare, într-o garsonieră care e a ei, luată cu greu, puțin înainte de anul acela ce a sucit soarta țării. A reușit chiar și să o plătească și de aia e mulțumită că are un acoperiș al ei deasupra capului. Soarta i-a jucat multe feste și ochii, vioi altădată, îi stau mijiți sub riduri ca tencuiala de la casa lor bătrânească.

Narcisa, fata ei, pe care a crescut-o de la cinci ani singură-singurică, e acum bine, cu facultate și cu serviciu bun, cu bărbat și un băiat frumos ca soarele. Pruncul acesta e comoara Marei, pe care i-a trimis-o Dumnezeu ca răsplată pentru tot amarul vieții ei. ” Tinerii” stau într-un apartament elegant, nu foarte departe de Mara. Se bucură că poate ajunge mai ușor la ei când o cheamă să-i ajute cu ceva sau să stea cu Dani. Pe băiat îl aduc la ea în mai toate sfârșiturile de săptămână. Că Narcisa are și ea nevoie de liniște, să se refacă, să-și mai rezolve dintr-ale ei de la muncă. O vreme, Mara le făcea cumpărăturile toate de la piață, măcar că ei au mașină, dar nu o murdăresc cu toate cele de cumpărat.

De mult simțea Mara că nu o mai țin puterile, nici cu munca la birourile alea unde curățenia nu se mai termina niciodată, nici cu dereticatul la Narcisa, că ea își rupe unghiile și nu poate face treabă de asta de salahor; așa zicea. Dar ea, mama, era salahorul tuturor?

Căratul de la piață a dărâmat-o. În ziua în care a căzut cu plasele pe stradă ceva s-a frânt în ea. Sau poate se frânsese mai demult, dar atunci a început să se vadă.

…Doamne cu ce gură a venit Narcisa la spital! Asta, după multele ore cât a stat Mara la urgențe și după alte câteva ceasuri de când era deja internată în salon.

– Păi bine, mă mamă, de astea faci? Cum să cazi pe stradă? Unde sunt plasele cu cumpărături? Te pomenești că ai pierdut tot!

Marei nu-i venea să creadă ce aude. Asta era important, că nu mai sunt câteva cepe, niște varză, cartofi și ce-a mai apucat ea să cumpere? A, erau și sticlele cu apă minerală. Alea i-au pus capac, că erau grele rău. Nu-și mai amintea exact cum s-a întâmplat. Deodată i s-a pus negru în fața ochilor și a simțit că se duce. Apoi, s-a trezit cu unu’ cu halat verde aplecat asupra ei, zicându-i ceva ce nu reușea să deslușească deloc. I-au luat sânge, au pus pe ea tot felul de aparate, iar acum stătea întinsă în patul ăsta de fier, cu ochii vecinelor de pat ațintiți la femeia tânără care o întreba unde sunt cumpărăturile. Ochii Marei s-au închis. Să nu mai vadă. Să nu mai audă. A obosit. Era tare obosită, este încă tare obosită.

&

            După o vreme i-au dat drumul acasă. Intră în garsonieră și se așeză pe patul tare din colțul camerei. Narcisa se pregătea să plece, că era în grabă de la serviciu.

            Mara îi spuse cu voce stinsă:

– De-acum n-oi mai putea veni la voi, fata mea, să fac curat și mâncare. Te-oi descurca și tu cum oi putea.

– Apoi, mamă dragă, decât să mai cazi pe stradă și să pierzi toate alea, mai bine lipsă. Lasă, că tot nu ne plăcea nouă mâncarea ta! Noi găsim lucruri sănătoase să mâncăm nu cu grăsime, cum gătești dumneata. De câte ori nu s-a plâns ăla al meu că nu-i plăcea ce-i dădeam! O să vedem ce facem. Dani merge și mănâncă la grădi, Nelu la el la firmă și eu mă descurc. Poate sâmbăta să mai vii să faci câte ceva. Și curățenie, că eu nu am timp.

Mara o privi lung și-i spuse ferm, dar fără răutate.

– Nu vreau să vă facă rău mâncarea mea așa că vei face tu singură cu ” ăla al tău”.

Narcisa cumpăni o clipă răspunsul, gândind că și-a făcut-o singură, dar continuă cu altă întrebare:

– Și curățenia? Asta cine să o facă?

– Cine și murdărește, fata mamii. Că nici mie nu mi-a făcut biata mama treburile în casă.

– Ei asta-i acum! Ce comparație e asta? Buna era în sat și tu erai la oraș. Cum era să-ți facă?

– Știi Narcisă, eu nici nu i-aș fi cerut vreodată mamei să îmi fie slujnică.

– Da ce eu ți-am cerut? Nu mata ai vrut?

– Nu, n-am vrut să-ți fiu slujnică, fata mea, am vrut doar să te ajut. Dar pare-se că tu crezi că toate-s datorii către tine. Tu nu ai nici o datorie fata mamei?

Narcisa o privi cu mirare. Maică-sa nu vorbise niciodată așa. Totdeauna îi făcuse totul. Și acum ce a apucat-o? Nu era mama ei? Nu trebuia să o ajute?

Ca un ecou al gândurilor ei, auzi glasul Marei:

– Te-am ajutat toată copilăria și tinerețea ta Narcisă, de-acu’ fiecare cu viața lui. Când oi mai putea oi mai face și eu câte ceva, pentru Dani. Altfel… De-acu’ poate că o trebui să faci tu una și alta pentru mine.

Iar se miră Narcisa. Ce a apucat-o pe maică-sa?  Că doar mereu i-a fost sprijin și nu a auzit-o niciodată să se plângă.

Și Mara se mira. Nu-i venea să-și creadă urechilor că vorbele alea-s ale ei. Dar glasul certăreț al Narcisei în liniștea salonului de spital, cearta pentru sacoșele pierdute pe stradă când au luat-o cu salvarea și privirile mirate, critice și cumva cu milă ale femeilor din salon au fost dușul rece care a trezit-o. Atunci și-a spus : gata!

&

E seară târziu și Mara stă pe balconul ei minuscul și tricotează, la lumina becului atârnat de-un perete. Îi face lui Dani o bluziță. Zâmbește, imaginându-și ochii albaștri ai copilului, mai albaștri decât cerul toamna și știe că pulovărașul ăsta moale, de culoarea ochilor lui, va fi răsplătită cu vorbele acelea care-i încălzesc zilele: te iubesc buni Mara! Și Mara știe acum că a avut curajul să își salveze iubirea!