”Trăim într-o lume
nebună”. Așa spun toți cei ce împletesc în
cunună de viață anii aceștia de început de mileniu al treilea.
Nu-mi pot opri gândul a întrebare, dacă
această sintagmă, în forme specifice vremurilor, nu s-a insinuat în mintea fiecărora
dintre reprezentanții generațiilor succesive, în mintea tuturor celor care au
făcut parte din destinul Planetei Albastre de-a lungul existenței ei.
Nu era oare o nebunie să trăiești în
mijlocul viciilor Romei antice?
…Sau la curtea lui Ludovic al XIV-lea și a
altora ca el în minunata Franță, înconjurat de intrigi, otrăviri și vicii?
…Ori sub spectrul compromisurilor majore și
al trădărilor la alte curți europene?
…Sau cu frica necunoscutului în marea
migrație spre continentele din vest?
…Ori cu mirarea inițială, urmată de frică,
topite în amărăciunea cotropirii, trăiri ambigue ale celor ce își locuiau
pământurile în vestul acela extrem, măcinându-se în meschine lupte între ei,
atât cât se pregătească pentru ”marea cucerire”?
Acum migrația tot spre vest se face, dar
dintr-un est ce-și extinde plecările spre orient și-și tot îngustează orizonturile vestice,
spre occident, la tivul bătrânului continent.
Mă gândesc că doar formele nebuniei au fost altele. Și poate intensitatea manifestării
ei. Ce-i drept e drept, zilele de acum îi intensifică percepția, pentru că
fiecare individ plasat pe un anume punct al planetei află, cu viteza luminii,
nebunia trăită de oricare altul, aflat oriunde altundeva. Și asta dă întregului
tablou alte proporții.
Sau poate Dumnezeu, întristat, încă odată, (a
câta orară?) de joaca urâtă a copiilor Săi, a lăsat nebunia acestui joc
periculos să se manifeste în întreaga-i plenitudine, spre a da Omului,
multiplicat în miliarde de ipostaze, încă o lecție de viață.
Privesc în jur și încerc să înțeleg. E din
ce în ce mai greu ca mintea să poată pătrunde sensuri ce se-ncâlcesc, pe măsură
ce gânditori și atoateștiutori, tot mai mulți, se înghesuie să le descâlcească de neînțelesul. Doar un
lucru pare a se contura cu claritate. Oamenii, ca individualități, ori comunitățile,
națiunile și chiar conglomeratele de națiuni sau comuniunile construite în
diferite momente, cu variate și adesea
absconse rațiuni, par a se mișca pe autostrada unui destin a cărui direcție nu o pot schimba. Un control
(doar) iluzoriu poate exista asupra vitezelor de rulare, asupra opririlor din
drum și al duratei acestora. Drumul
rămâne însă mereu același, cu final definit.
Fiecare suntem, într-un fel sau altul,
prizonieri, prizonieri ai imposibilității
de a ne abate din drum, ai inevitabilului trăirii unor momente cruciale. Imposibilitatea
abaterii este aceeași la nivel de potecă ascunsă în destinul unui individ, sau
la nivelul highway-ului unor comunități mai largi. Ceea ce este sigur, absolut
sigur, este că și cărarea și autostrada s-au născut din sârguința mai mult sau
mai puțin înțeleaptă a Omului. Direcția aceea odată construită nu ne mai lasă
abateri, dar, spațiul nu ne-a impus-o, ne-am definit-o singuri, nu azi, nu ieri
ci în lungul șir al eternului din urmă. Ce ne-a mai rămas? Să ne cunoaștem
drumul, să învățăm din greșeli și, când ne vom construi noi cărări, să prețuim
comoara ascunsă în amintirea greșelilor deja făcute. Iar pentru prezent…
Ne trebuie forță pentru a ne bucura de
fiecare rază de soare întâlnită în cale, de fiecare ram înflorit sau fruct dat
în pârg.
Ne trebuie, în plus, luciditatea analizei
fiecărui moment pentru a vedea și umbra, dincolo de raza de soare, și moartea
petalelor de floare pentru a face loc fructului; și degradarea fructului pentru
a lăsa sămânța liberă. Ne trebuie disponibilitate pentru esență, pentru
nevăzutul ascuns în tot ce ne-nconjoară.
Ne trebuie suflet să simțim și minte să
gândim. Doar că, în vremurile de acum pare că am uitat să o facem fiecare,
individual, cu forțe exersate îndelung și personalizate. Mimăm gândurile altora, cu o perseverență demnă
de o cauză mai bună! Nu știm bine ale cui gânduri mimăm, căci ne sunt transmise
prin interfețe a căror tovărășie ne măgulește vanitatea. Ce e dincolo de lumina
palidă a acestora, ce umbre și tenebre se ascund nu ne mai întrebăm! A pune
întrebări, a ne îndoi, a gândi pare că a început să doară. Și uităm un lucru esențial: împrumuturile de
idei și de simțăminte, nu fac decât ca
prizonieratul să ne fie o i mai mare povară.
Trăim într-o lume
nebună, în care nu doar vremurile par a fi pornit pe arătură.
Vremea însăși
se răzvrătește.
Uragane și taifunuri se încheagă unele după
altele și lovesc cu putere pe unde apucă.
Tornade și furtuni nemaivăzute apar în locuri altădată ocolite.
Dogoarea până la lichefierea dorinței și
putinței de a respira pare a se extinde
pe meridiane neatinse până acum.
Geruri cumplite și viscole mânioase
troienesc vremelnic sufletele ascunse în case ce, dacă depind de curentul
electric ce piere, devin morminte de gheață.
Revărsări de ape, peste sătucuri și
metropole deopotrivă, distrug agoniseli vremelnice de-a lungul unor vieți ce
deodată își dezgolesc, aproape impudic, inutilitatea.
Și
cutremurele, tot mai dese, tot mai de neînțeles, zguduie siguranța iluzorie a
ființei umane pe un Pământ ce curând va putea fi năpădit de ape.
În mijlocul acestui vacarm, Omul, în miliardele lui de exemplare, nu
înțelege un adevăr fundamental: ca parte
a naturii ar fi putut avea mai multă grijă de întregul căruia îi aparține, fără
a încerca, în înfumurarea lui
inconștientă, să-i fie stăpân!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu