IPOSTAZELE SINGURĂTĂȚII

Cofetăria e plină de lume. Mesele adună în jurul lor chipuri, suflete, tristeți, bucurii, invidii, speranțe îndulcite cu frișca sau ciocolata prăjiturilor. La una dintre mese, Mihaela își bea sucul uitându-se la ceas. Mai are de pierdut încă multă vreme pentru a nu sta prea mult în gară, pe peron. Privește absentă în jur, nevăzând mare lucru. În ușă apare o femeie spre patruzeci de ani, însoțită de un adolescent cu chip rebel. Caută din ochi o masă liberă. Nimic! Doar undeva în stânga vede o femeie singură. Se îndreaptă spre ea.

– Vă supărați?… începe ea.

Femeia o privește și amândouă deodată rostesc:

– Mihaela! Adriana!

Au fost colege de facultate. Nu s-au mai văzut de atunci. În vara de după examenul final, Adriana avea să fie mireasă. Mihaela își amintește chipul ei fericit, când le-a arătat rochia albă și le-a povestit amănunte despre nunta proiectată.

– A, văd că nunta de care ne povesteai atunci a dat roade – comentează ea cu ochii la băiatul ce-i însoțește fosta colegă.

Chipul Adrianei se crispează. Îi face un semn discret și disperat să nu continue. Mihaela nu înțelege despre ce este vorba, dar prinde mesajul. Când Bogdan pleacă să comande ceva pentru el și mama, Adriana îi spune scurt:

– Tare aș vrea să vorbesc cu tine, dar nu în fața lui Bogdan. Ai puțin timp?

Da, Mihaela avea chiar destul timp. Îi răspunde cu o încuviințare din cap. Apoi, o conversație banală însoțește minutele ce urmează.

– Bogdan, ce zici dacă te duci spre casă singur? Eu aș rămâne cu Miha. Nu ne-am văzut de mult și avem multe de depănat.

Chipul băiatului se luminează. Și așa a fost destul de nasol să meargă cu mama la cofetărie, ditamai găliganu’, da’ ce, a mai scăpat de ea? Au fost împreună la cumpărături pentru el. Și asta un chin! Dar dacă mama are banii, ce să facă? Lucrurile mari nu le ia singur, că nu-l lasă. Zice că ia numai prostii!

– O, sigur că da. Iau și pachetele? nu-și poate ascunde băiatul bucuria sinceră.

– De ce să le cari ? Le duc eu cu mașina. Vezi numai, să nu ajungi cine știe după cât timp – îi spune mama cu subînțeles.

– Nu, dom’le, stai liniștită, că ajung. Distracție plăcută! Sărut-mâna – i se adresează el, aproape recunoscător, Mihaelei. Salut, mama!

Pleacă. Adriana privește în urma lui cu drag și ușoară îngrijorare.

– Ai copii, Miha?

– Am o fată, dar e mai mică decât Bogdan al tău. Nu-i bai, că tot face și ea pe domnișoara, nici o grijă!

– Ce zici, mergem în parcul nostru? E vreme tare frumoasă. Și nu am mai fost de atâta vreme pe acolo!

Pleacă amândouă. Adriana cu o oarecare nerăbdare pe chip, Mihaela ușor nedumerită.

&

Parcul e inundat de primăvară. Flori albe, flori roz, roșii încununează coroanele pomilor iar verdele ierbii se ridică în firicele firave spre albastrul ce se pierde în infinit. Statui tăcute, martore mute ale unui trecut cu miez, înconjoară rotonda și dau timpului un sens de împlinire; împlinirea timpului trecut, pentru că cel prezent, cel puțin în artă, pare a se învârti nebun în vârtejuri, ca tornadele ce iau tot ce e bun în furia lor și lasă doar prăpăd pe pământ, rotonde de răvășire și tristețe.

Pe o bancă, două femei au uitat ce vârstă au acum și s-au scufundat în anii tinereții, rămași în lumină de amintire.

&

Într-o altă primăvară, cu mulți, mulți ani în urmă, parcul complexului studențesc fremăta sub ploaie de flori. Flori roz, roșii, albe își scuturau petale plăpânde peste creștete tinere, înfierbântate sau…, pur și simplu, îndrăgostite.

Mihaela, în camera de cămin, era întinsă leneș pe pat, cu o carte în mână. Ana, colega ei de cameră, stătea îmbufnată pe-un picior de scaun, cu ochii pe geam și cu sufletul țăndări.

– O margaretă îi trebuie; să o ia cu „vine, nu vine, vine nu vine”… Veni-i-ar rău de nesimțit! O tot duce cu vorba și ea-l crede. Cum poți fi așa naivă, Doamne, iartă-mă?! o ceartă ea în gând.

Mihaela își privea colega de cameră cu tristețe. Știa că prostia din amor e ca durerea de burtă după o masă copioasă ce pică de-a-ndoaselea: nu ai cum s-o previi, dar o poți vindeca. Numai că Ana nu se lăsa vindecată, neam. Parcă așa îi plăcea ei să sufere. Și de când o ținea tot așa, Dumnezeule, de când era elevă de liceu, o boboacă! S-a găsit deșteptu’ acela să-i dea flori. Mihaela e sigură că tipu’ nici măcar nu mai ținea minte ziua aia, iar biata Ana ar fi putut picta momentul pe papirus în toate detaliile lui, măcar că au trecut ani buni de-atunci.

O bătaie în ușă o făcu pe Ana să sară ca arsă. Privirea plină de speranță o durea pe Mihaela până în fund de suflet. Era sigură că nu avea să se împlinească ceea ce aștepta biata fată.

– Bună, fetelor.

O fată ca o trestie se strecură pe ușă. Era Adriana, colega lor de grupă. Înaltă, suplă, cu părul cârlionțat aureolându-i fruntea și fața, cu trup de sportivă și suflet de mugur gata să irumpă în floare, Adriana le-a privit cu ochi luminoși, de culoarea mierii de tei, aurii, cu reflexe verzui și cu un zâmbet larg.

– Bună, fată, ce faci? Ai noutăți?

– Oho, și încă cum! Gata, mă mărit. La sfârșitul lui august am nunta.

Chipul îi radia, ochii îi sclipeau. Mihaela nu se putu stăpâni să nu râdă.

– Băi frate, parcă s-a coborât Dumnezeu din cer, așa arăți!

– Păi, cum să nu? După atâția ani cât am luptat, când cu ai mei, când cu ai lui Cris, în sfârșit s-au potolit și au căzut la pace.

&

Mihaela știa câte ceva din povestea Adrianei. Părinții fetei, oameni cu situație, cu facultate și servicii bune, aciuiți în capitală, s-au împăcat greu cu gândul că fiica lor voia să ia un băiat de agricultor, din celălalt colț de țară; un ardelean de acela care, „de se ia la întrecere cu melcu’, zice că e greu, că vietatea prinde viteza luminii”. Asta părea a fi gluma preferată a mamei Adrianei.

Au făcut tot ce le-a stat în putință să o lege de București, scoțându-i în cale un număr remarcabil de partide, care mai de care. Nu că ei ar fi fost bucureșteni get beget, că veniseră din zona Sucevei de tineri, aproape imediat după căsătorie. Erau însă mai bucureșteni decât cei născuți de generații pe malurile Dâmboviței. Sau, mai degrabă, mama Adrianei era capul răutăților.

– Ce, parcă bunicii noștri nu sunt tot țărani? își argumentase alegerea de la început Adriana, cu năduf, dar nu a avut cu cine lega o conversație. Ochii mamei au țintuit-o atunci cu o groază și o uimire, de ai fi zis că femeia nu călcase în viața ei în noroiul unei ulițe.

Apoi, s-au cunoscut părinții între ei. Prima întâlnire a fost la capitală, într-un restaurant, scoși la cină de Cristian, care era deja om cu leafă și statut. A fost greu rău, nu se lega nimic, nici cu sfoară. Nu a sperat Adriana mare lucru după seara aia grea. Maică-sa a spionat tot timpul fiecare mișcare a bieților oameni, stânjeniți de atâtea mese și meseni în jur, toți la șapte ace, cu mișcări studiate și când suflau nasul. Tata a fost ceva mai pașnic, a stat de vorbă cu bătrânu’ lui Cris, de una, de alta. În schimb, mama, dacă a schimbat trei vorbe cu femeia de lângă ea. O considera mult prea simplă pentru gustul ei. Mama băiatului, îmbrăcată decent dar rustic, frumoasă și cu ochi luminoși de culoarea câmpului de iarbă proaspătă, părea a sta pe ouăle din cuibar. Pe lângă rochia de dantelă a doamnei din capitală, fusta neagră a femeii, cu bluză de mătase simplă amintind de untul de casă, păreau scoase din lada bunicii. Și privirea mamei Adrianei nu a scăpat prilejul de a arunca o suliță de reproș și dispreț voalat către fiica ei. S-a făcut că nu vede. Adrianei îi plăcea femeia aia simplă. Doar ideea că i-ar fi devenit soacră o neliniștea puțin.

Eticheta asta, cu care se obișnuise de mică în termeni critici, o îngrijora. Și-a amintit la masă poveste aceea de la grădiniță când, întrebată de educatoare dacă are bunici și cum le cheamă, ea a spus simplu: Maria și Mă-ta. Nu a înțeles atunci uimirea inițială a educatoarei și hohotul de râs nestăpânit ce i-a urmat. Dar ea așa auzise mereu în casă: bunica Maria era mama mamei, iar pe mama tatălui doar el o numea mama iar în rest, pe mama nu o auzise să i se adreseze sau să vorbească despre ea altfel decât mă-ta sau mă-sa. Nora, de obicei, i se adresa direct neutru, scurt, în foarte rarele ocazii când se întâlneau. În vacanțe, la țară, bunica Maria și bunicul Gheorghe îi spuneau cuscră. De aceea fetița s-a corectat imediat, după râsul nebun al educatoarei.

– Cred că Maria și Cuscră – a zis ea cu glas șoptit, sperând să dreagă busuiocul.

– E clar – a râs mai departe femeia. Hai să desenăm casa bunicilor. Ce ziceți, copii?

Și așa a rămas.

La imaginea asta s-a adăugat și aversiunea permanentă a mamei ei față de femeia care era mamă a soțului. Adriana a conștientizat într-un târziu eforturile substanțiale ale mamei de a fi în cei mai reci termeni cu putință cu soacra. A început să înțeleagă și certurile ei cu tata. De câte ori, după certuri, acesta, tăcând restul zilelor săptămânii, își lua o sacoșă cu câteva lucruri și sâmbăta pleca cu mașina, el știa unde?

– Iar s-a dus la mă-sa! Pe mine nu m-a luat să mă lase la mama Maria, că pe acolo nu merge. La mama nu mergem decât în concediu și asta doar dacă mă țin eu de capul lui. Altfel… aaaa! – erau o mie de draci în a-urile alea –. Și numai mă-sa e de vină! Asta e!

Ochii mamei scăpărau ca ai unei pisici, nările îi fremătau. O ură profundă respira prin toți porii. Și Adriana nu pricepea nimic. Buna, cum a ajuns ea să îi spună mai târziu bunicii paterne, era o femeie aprigă, harnică și iute, dar mângâierile ei, lumina din ochi erau ca ale nimănui altcuiva. De ce o ura mama așa de tare? Și-a pus întrebarea asta tot mai des în ultima vreme, după de doamna Apetrișoaie i-a făcut capul mare cu idei și sfaturi:

– Fată, când te-oi mărita, să ții minte: soacra trebuie ținută la distanță. Altfel… vai și amar. Uite ce pățesc eu!

Numai că Adriana nu înțelegea în ce consta pățania, pentru că pe mama și pe Mă-sa le-a văzut una lângă alta de atâtea ori cât putea număra pe degetele de la o singură mână. Nu și-a bătut capul cu asta în copilărie. Dar mai târziu a înțeles mai multe lucruri. A văzut adevăruri încâlcite, dincolo de tăcerile tatălui și de privirea lui tristă. A înțeles că este privirea unui om care s-a legat la un gard pe care l-a descoperit prea târziu că era de metal rece, cu urme de rugină. Nu mai avea ce face. Două portițe noi-nouțe fuseseră tăiate în gardul acela și ele reprezentau deschiderea și speranța lui spre viitor: Adriana și Marius. La portițele astea nu a putut renunța, chiar cu prețul sacrificării propriilor rădăcini. Doar că decența și sufletul lui bun nu l-au lăsat să rupă tulpina de tot din rădăcină. A tot lungit-o, iar de rădăcini avea grijă să le ude, așa, de unul singur la început, apoi prin evadări de vară la țară cu copiii după el. I se părea Adrianei că tata era de-a dreptul fericit când liberele lui coincideau cu perioade foarte aglomerate în activitatea mamei. Îi râdeau ochii, chiar dacă gura exprima regrete. Fruntea însă stătea sus și decreta:

– Noi plecăm, Ileană. De-abia nu te încurcăm, dacă tot ești așa prinsă. Scapi și tu de făcut mâncare.

Asta îi convenea și mamei, mai răsufla și ea. Că, altfel, Adriana a admirat-o mereu cum s-a ocupat și de casă, și de copii, și de muncă.

Acum, mare fiind, gândul că de tata s-a ocupat mai puțin a bântuit-o o vreme, dar l-a alungat repede.

&

În vremea liceului avea o colegă cu care a rămas prietenă bună, deși se vedeau tot mai rar. O chema Silvia. Nu avea mamă, iar tatăl era muncitor undeva pe un șantier de hidrocentrală. Locuia doar cu bunicul ei, pe o străduță din Berceni. Uneori, Adriana o vizita pe ea acasă la bunicu’ Savin și îi plăcea curtea aia mică, cu flori și cu teiul din fața căsuței pipernicite dar curate. De cele mai multe ori, la început venea Silvia pe la ea. Apoi, fata a început să se eschiveze. Silvia avea motivele ei. Mereu cu regretul copilului fără mamă, a încercat să se lipească de Ileana Apetrișoaie, femeie pe picioarele ei, gospodină și profesionistă în același timp. Aproape că o invidia pe Adi că are așa o mamă. Doar că, un sfârșit de săptămână petrecut la ei, când învăța cu Adriana pentru bac, i-a schimbat complet opinia. Femeia aia, care părea destul de stilată, relativ elegantă, atât cât permiteau timpurile de atunci, acasă, în relația cu soțul ei, era de o răceală și un soi de peizanism – cum îi spunea Silvia –, incredibile. Vocabularul, atitudinea față de tot ce nu era neam de al ei, înverșunarea cu care le vorbea de cum trebuie să pună ele piciorul în prag când s-or mărita, snobismul de bucureșteancă parvenită, care nu apăruse așa evident în scurtele ei contacte anterioare cu doamna, în afara apartamentului familiei, au făcut-o pe Silvia să îi fie, mai degrabă, milă de Adriana. Iar apoi, toată povestea cu Cris, urmărită de la distanța drumurilor lor diferite ca studente, i-a întărit convingerea că nu s-a înșelat. Da, avea de ce să îi pară rău, nu doar de Adriana, ci și de bietul domn Paul, care, închis în tăcerea lui, își vedea de profesie și de familia care părea, mai degrabă, formată doar din cei doi copii. Marius semăna mult cu tatăl lui, taciturn și distant, dar deloc înfumurat. Și el părea să o evite pe maică-sa, deși, evident, o admira și o iubea. Ceva îi spunea Silviei că nici una dintre cele două uși din gardul cel rece (cum ar fi zis probabil domnul Paul) nu se simțea în largul ei în corsetul acela de metal cu urme de rugină. Bănuia că și Adriana trăia acut asta, dar absolut niciodată relația ei cu mama nu a fost subiect de discuție, dincolo de scurtele răbufniri ale prietenei ei, legate de opoziția surdă împotriva lui Cris.

Pe Cristian-Gabriel, Silvia îl plăcea foarte tare. Era un tip cu o personalitate expresivă, parcă mânat de o dorință de a face, de a ajuta pe oricine se ivea, energic și totuși blând și molcom, la prima vedere. Muncea mult, își asuma tot felul de sarcini, nu din dorința de a se remarca, ci cu resorturi interne numai de el știute. Relația lui cu Adriana era una chiar de invidiat. În primul rând, erau foarte buni prieteni. Cris-Ga – cum îi spunea în glumă iubita lui – știa să asculte pe oricine, prezența lui oferea confort, îl puteai considera oricând un potențial sprijin. Tocmai din aceste multe motive, Silvia nu înțelegea poziția doamnei Ileana. Ce mamă nu și-ar dori pentru fata ei un asemenea partener de viață?

– Oare mama cum ar fi fost? se întreba adesea Silvia, urmărind mamele celor din anturajul ei. Și cum nu îi plăcea în mod deosebit ce vedea, regretele ei au ajuns să se estompeze treptat. Bunicul i-a fost mamă și tată, prieten și companion toată copilăria. Iar tata, sprijin permanent, chiar dacă doar o prezență pasageră, a fost personajul dorit în preajmă, Moș Crăciun-ul zilelor libere, stâlpul pe care s-a sprijinit mereu.

&

Ana, colega de cameră a Mihaelei, se uita cu un amestec comic de bucurie și tristețe la Adriana. Îi plăcea fata asta și se bucura pentru ea. Dar nu-și putea depăși dezamăgirea că Mircea (iubitul doar din capul ei, cum ar fi zis Mihaela) nu a venit nici în după-amiaza aceea. Începea să creadă că Miha a avut dreptate când i-a spus:

– Măi Ană, cum ți-a zis că vine?

– Păi, ți-am spus, ne-am întâlnit pe Splai și m-am bucurat așa tare că îl văd!

– Și el s-a bucurat tot așa tare? nu s-a putut Mihaela abține.

– Da, așa a zis… – glasul Anei nu mai era așa de sigur. Oricum când l-am întrebat de ce nu m-a mai căutat, zău că mi-a explicat cât e de ocupat, că au o linie nouă de producție, au foarte mult de treabă și el nu poate lipsi. Și apoi mi-a zis clar:

– Lasă, Ana, că mai trec eu pe la tine! Și asta a fost acum două săptămâni.

– Și tu ai pus accentul pe trec nu-i așa? Pe mai nu l-ai auzit? Când s-o face pepeni în azalee, o apărea și el pe alee! își spune Mihaela cu enervare în gând.

Da, acum Ana credea că are dreptate Mihaela, dar o durea atât de tare sufletul, încât simțea că nu mai poate respira. Mircea era consăteanul ei. S-au cunoscut demult, în preadolescență. Uneori, când venea la bunici în sat, se jucau pe malul gârlei, la scăldat. Apoi, când ea s-a dus la liceu, au fost colegi, doar că el era deja în ultimul an. În primăvara dintr-a noua au fost chiar în parc, împreună, și el i-a dat un buchet de zambile. Are și acum un clopoțel din albastrul devenit gri veșted, strivit între coperțile unui carnețel, care ascunde și unica lor fotografie, în curtea liceului. Sigur că în vacanțe, în sat, iar s-au întâlnit și ea l-a iubit mereu. Doamne, cât l-a iubit!

Numai că Mihaela, mai pragmatică, nu a înțeles din toate povestirile Anei că ar fi fost ceva mai serios între ei. Apoi l-a cunoscut și ea pe Mircea, când erau în anul al doilea. S-au întâlnit pe Magheru și el le-a invitat pe amândouă la un suc. La masă, Mircea îi arăta ei mai multă atenție decât Anei și Mihaela l-a scos de pe listă urgent. Dar cum să-i spună Anei cea lulea după neica-nimeni ăsta? N-a îndrăznit să-i zică nimic nici când l-a întâlnit cu o tipă gen Pisi la teatru. S-a și minunat ce căutau ăia doi acolo, că nu păreau din peisaj. În schimb, a fost martoră patru ani de studenție la aceleași după-amiezi de așteptare asiduă, intensificată, fie după vacanțe, când se mai vedeau în sat, fie după câte o întâlnire de asta cu efect de tsunami.

&

Fetele gazdă s-au scuturat de gânduri și au întrebat-o pe Adriana:

– Ei, și când e nunta? Unde? Ți-ai luat rochie? Cine sunt nașii?

O avalanșă de întrebări menite să ascundă plecarea gândurilor lor către atâtea zări.

– Stop, frate, că nu pot răspunde la toate o dată! Nunta va fi în august spre sfârșit, după ce terminăm și noi cu toate; va fi aici în București, că mama nu a vrut în ruptul capului să o facă la Cris acasă, deși mie mi-ar fi plăcut. Nunțile la țară sunt mai faine, cum zice Cris. Aici totul e scrobeală; și mofturi. Nu mai vorbesc că se termină când să înceapă, că nu lasă programul mai târziu de zece, parcă. Dar mama a motivat că cei din Suceava nu au cum să ajungă în Ardeal, că e prea mult de mers, c-o fi c-o-mpărți… și, ca să scăpăm de gura ei, toată lumea a fost de acord să o facem aici. Adevărul este că nu va fi o nuntă prea mare, nu aici la București. Le-am promis părinților lui Cris-Ga ceva; după… vom merge și mai facem ceva fain și la ei, că vin ai mei, că nu vin. Treaba lor. Tata cred că o va face, dacă găsim loc de întors. Nu vreau să mă pun în bețe cu mama, că, în felul ei, are și ea dreptate și apoi…

Adriana parcă vorbea pentru sine. Aproape că nu o interesa dacă fetele ascultă sau nu. Simțea nevoia să verbalizeze și asta îi făcea bine. Mai ales în relația ei cu Mihaela avea tendința asta.

– Rochia? i-au adus fetele aminte.

– Uite, v-am adus o poză. Special am venit la cămin să vă arăt ce am ales și să vă cer o părere.

Mihaela nu era deloc adepta nunților și nici a rochiilor scumpe. Dar îi plăcea să se uite la chestii din astea, doar că nu pentru ea. Rochia era într-adevăr frumoasă. Destul de simplă, elegantă și, pe un trup ca al Adrianei, sigur va arăta impecabil. I-au spus părerea sinceră. Ochii Adrianei râdeau, aruncau sulițe de aur și o bucurie imensă emana din toată făptura ei; până și Anei i-a mai trecut din tristețe. Au stat mult de vorbă atunci. Au ieșit chiar în parc, să se bucure de soare, de iarba crudă, de flori și de speranța primăverii.

Apoi a venit sesiunea, ultima din viața lor de studente, munca la finalizarea lucrării de diplomă, susținerea, repartiția și toate celelalte.

După repartiție, Mihaela, Ana, Adriana și o altă prietenă de-a lor, Lumi, s-au dus în Cișmigiu, la rotonda scriitorilor, loc de primă reuniune a celor patru, după prima zi de practică a anului I. A fost o întoarcere în timp frumoasă, cu promisiunea de a se revedea în viitor. Adriana a promis că le va ține la curent despre nuntă și le-a invitat, dacă pot veni, înțelegând foarte bine că, odată plecate, fiecare în colțul ei de țară, s-ar putea să fie mai greu.

&

Soarele de primăvară se răsfață pe cer și acum, ca și altădată. E atâta pace aici în locul ce a marcat începutul prieteniei lor. El a însoțit clipa aceea de despărțire, pe care fiecare a simțit-o ca pe un fel de frângere a prezentului în picăturile unui viitor incert pentru ele atunci.

Viitorul acesta a devenit certitudine pentru femeile ce acum stau de vorbă de câteva ceasuri. Mihaela nu are cuvinte, ceva ca o greutate imaterială i s-a pus pe suflet și nu îndrăznește să scotă un sunet. Ce poate spune după această poveste ce nu se prefigura în nici un chip atunci când, cu decenii în urmă, patru fete, tinere absolvente, își doreau aici, exact în locul acesta, noroc și fericire în viața ce avea să vie? Ce poate spune despre furtuna ce s-a născut chiar în sufletul ei?

&

Vocea Adrianei s-a auzit o vreme în sanctuarul scriitorilor. Curgea monoton, adresându-se mai degrabă destinului decât prietenei regăsite.

– Cred că știu cu ce trebuie să încep.

Acestea au fost primele cuvinte ale Adrianei după ce au tăcut amândouă tot drumul până în acest loc, pe care nu a fost nevoie să-l aleagă prin cuvinte.

– Trebuie să-ți explic disperarea cu care te-am oprit să vorbești în fața băiatului meu.

O scurtă tăcere, pe care Mihaela nu s-a încumetat să o curme, a adus un fel de ceață în ochii Adrianei și o crispare de durere în jurul buzelor ei.

– Nu, Miha, nu m-am căsătorit cu Cristian.

Mihaela o privește uluită. S-a așteptat să afle că au divorțat, sub influența nefastă a vieții și a contradicțiilor cu părinții, dar că nu s-au căsătorit deloc…

– Îți amintești ziua aceea când ne-am văzut ultima dată aici? Era într-o luni. A doua zi am plecat cu Cris la ai lui, pentru două săptămâni. Au fost cele mai frumoase clipe din viața mea.

 Satul acela al lui, ascuns între coline, păduricile de aluni atârnate de coastele dealurilor și firicelul de apă ce despărțea șirul de coline însoțit de lunca cu sălcii plângătoare sunt o amintire ce o alină și o doare. Micul dejun luat la masa din curte, lângă portița grădinii cu flori, cana cu lapte așezată cuminte pe mușamaua mai colorată decât florile din grădină, gustul acela de bine, de pace și de împlinire sunt, toate, încă atât de vii în sufletul Adrianei. Au alergat pe coclauri, au cules fragi și ciuperci, a gătit, pentru prima dată în viața ei, ciulama de ciuperci adevărate. Mama lui Cris era o femeie atât de blândă, chiar dacă pe Adriana o uimeau forța și energia ei. Cât era ziua de lungă trebăluia prin curte, prin casă și mereu avea zâmbetul pe buze. Se uita cu atâta drag la ei; ei trei, Adriana, Cristian și Măriuca, mezina familiei. Serile de vis petrecute în curte sau în grădina cu flori, sub stele, i-au rămas comoară de neprețuit, ascunsă în fund de suflet și încuiată cu o mie de lacăte. A vrut să arunce cheile, toate cheile, dar nu s-a îndurat. A lăsat comoara acolo, ascunsă, și cheile le-a păstrat. Acum, că a întâlnit-o pe Miha, vrea să deschidă rând pe rând lacătele acelea ferecate în durere.

– Dar când s-au terminat zilele alea, s-a terminat totul.

Mihaela a vrut să o întrebe dacă părinții… Nu a scos însă nici un cuvânt. Lacrimile ce curgeau pe obrajii Adrianei păreau a spune că finalul a avut cauze mult mai profunde.

– Eu m-am întors la București iar Cris a rămas să îi ajute pe ai lui la câmp și la pădure. Vorbeam la telefon destul de des, chiar dacă ei nu aveau telefon acasă. Mergea la școală și mă suna. Într-o seară însă, la capătul firului era o voce străină care… – glasul Adrianei se frânse – … care m-a anunțat că Gabriel este în spital, în urma unui accident la pădure. L-am întrebat disperată la ce spital este, cum se simte. Tăcerea stânjenită ce a urmat îmi vâjâie încă în creieri, Miha. M-am dus acolo cu tata și am aflat că accidentul avea să ducă la consecințe serioase, imobilizarea pe viață într-un scaun cu rotile. De ce Mihaela?! De ce el? De ce noi?

Mihaela tace pe gânduri și apoi își aude vorbele care parcă nu vin de la ea.   

– În viață, mereu apar momente în care fiecare om își pune aceste întrebări, fie că e vorba de situații dramatice ca asta, sau pur și simplu de întâmplări nefericite care, culmea, pot aduc raze de lumină nesperate. Și totuși…

– Da, știu ce vrei să întrebi. De ce nu am rămas împreună?

Iar o tăcere de câteva secunde învăluie rotonda, unde nimeni parcă nu îndrăznește să mai intre. Sau poate că femeile nu au ochi pentru nimeni. Sunt doar ele și scriitorii aceia de piatră.

– Nu, Miha, nici tata, nici chiar mama, așa cum era ea..

– Era?

– Da, mama s-a dus acum doi ani. Ultima parte a vieții cred că s-a otrăvit cu propria ei răutate. Nu se mai putea nimeni înțelege cu ea. Boala, probabil, a avut contribuția ei, narcisismul și snobismul ei au lăsat și ele urme. Dar, în final, am redescoperit-o pe mama, așa cum o știam din copilărie, speriată și vulnerabilă. Atunci, în tinerețea ei, era speriată în fața noului în avalanșă venit odată cu mutarea noastră în capitală, iar la sfârșit, în fața necunoscutului de dincolo de viață, teama a revenit. Știi? Mi-a spus în ultimele zile: „Adi, îmi pare rău că viața te-a despărțit de Cris. Mereu am văzut în ochii tăi neîmplinirea, în ciuda a tot și toate care nu ți-ar fi dat motive să te plângi. Împacă-te cu viața, fata mea, și ai grijă de Bogdan, nu fă greșelile mele în relația ta cu el.” La orice m-aș fi așteptat, dar nu la o recunoaștere din partea mamei. Înțelesese mai demult că opoziția ei a amânat căsătoria mea cu Cris și asta a fost, o vreme, un motiv de mândrie pentru ea, că nu m-am făcut asistentă medicală pe viață. Dar înainte de marea trecere a văzut lucrurile altfel, a știut că sacrificiile nu există când nu le simți ca atare. Și apoi, decât să fii asistenta medicală a propriei tale vieți… Da, acum vei spune iar: și totuși? Ei bine, Mihaela, draga mea, Cris-Ga (Doamne, de când nu i-am mai spus așa? ), da, el a rupt relația noastră.

Din ochii Adrianei picură boabe mari de lacrimi care își urmează ruta gravitațională spre maxilare și apoi se depun în forma unor pete mici, rotunde, pe bluza de mătase subțire.

– Când a ieșit din spital, eu eram acolo cu Măriuca, sora lui. Am vrut să îl însoțesc în sat la el. Trebuia să amânăm nunta, să luăm o serie de decizii. Doar că el, când am ajuns pe aleea din fața spitalului, m-a luat de mână privind în sus către mine din scaunul acela nenorocit și mi-a zis cu o fermitate care și acum mă înfioară: „Nu, Adriana, aici și acum drumurile noastre se despart. Ți-aș fi recunoscător o viață dacă nu m-ai pune în fața unei discuții prelungite care, oricum, va avea același final. Nu putem continua, Adriana. Ți-aș putea spune că nu te mai iubesc, dar ai ști că mint, aș putea găsi o sumă de pretexte, dar tu nu ești omul să le înghiți. Așadar, lasă-mă să îți spun simplu: nu vreau să te condamn la o viață alături de mine. Nu – eu am dat să protestez –, nu vreau să îmi răspunzi. Nu aștept nici un răspuns de la tine. Îți mulțumesc doar că mi-ai luminat viața toți anii ăștia.” Avea ochii uscați, nici o lacrimă, Miha, nici o urmă de tristețe sau regret, doar fermitatea aia neclintită și nesuferită.

Glasul i se frânge într-un hohot de plâns, de cine știe câtă vreme reprimat, iar capul i se odihnește pe pieptul Mihaelei. Aceasta simte umezeala penetrând prin bluza subțire, suflul sughițurilor de plâns ale femeii prăbușite îi zguduie și ei pieptul, iar ochii i se umplu lacrimi. Nu e milă, ci o profundă înțelegere a durerii adânci care probabil că nu a ieșit niciodată la iveală altfel decât în fața oglinzii.

Simte trupul Adrianei frânt în aşchii de durere. Presimte singurătatea femeii de lângă ea cum a înecat-o toți anii ăștia. Izbucnirea eliberatoare o bucură pe Mihaela și știe, paradoxal, că ea îi este de folos. De folos pentru femeia asta care plânge.

Dar ea? Viața ei? Cum este, cum a fost viața ei?

Simte valurile parșive ale propriei ei singurătăți, când blânde, în amiezile dogoritoare, când agresive bubuind în tâmple fără milă. Simte singurătatea impregnată tenace în clipele ce nu au contenit să treacă pe drumul fără de întoarcere al vieţii; o viață căreia, cel puțin în clipa asta, aproape că nu-i mai înțelege rostul. Și are, la rându-i, o revelaţie dureroasă. Viaţa ei, de multă, prea multă vreme şi-a pierdut sensul. A trăit parcă într-o lume paralelă, undeva în afara ei, concentrată pe ce a avut mereu de făcut pentru muncă, pentru fiecare dintre cei din familie, pentru mulţi dintre cei ce s-au pretins a-i fi colegi, prieteni, pentru oricine o solicita la telefon, prin email, direct. Dar în tot acest timp a uitat complet de ea, s-a rătăcit undeva în labirintul unor chemări pe care unii din jur, nu mulți, le considerau supradimensionate, iar altora li se păreau foarte normale. Dacă nu ei, atunci cui să îi ceară sprijinul? Iar ei chemările astea îi intraseră, ca nicotina, în sânge şi nu le mai simţea presiunea, ci doar vârtejul în care învăţase să nu mai ameţească, dar în care s-a pierdut de tot.

Întâlnirea cu Adriana o face să plece înapoi spre viața ei, fugind de tumultul emoțiilor generate de povestea tristă, fără să ştie că a plecat în căutarea propriei ei vieți, cu speranţa palidă că o va regăsi pe fata aceea plină de energie, de speranţă, de vise şi, la urma urmei, de forţa de a se lupta cu tot şi toate, pe care, acum înțelege dureros de bine, că a uitat-o, atunci, demult, pe o bancă în rotonda asta.

Viața a dus-o pe un drum ca o tornadă ce a lovit-o cu viteza monotoniei zilelor ce s-au prelins mereu fără măcar să mai ştie în ce direcţie. Simte cu acuitate singurătatea care acum se concretizează şi se materializează amar în această întâlnire tristă cu tinerețea ei, a lor. Privește spre drumul parcurs de atunci, fiecare cu propriul său destin. Mihaela este poate prima dată dispusă să conştientizeze o realitate dură: întotdeauna a fost un element util şi atât, nici o fărâmă mai mult pentru nimeni. Povestea Adrianei, cumplit de nefericită, are efectul unui duș rece. Fata asta a fost iubită, iubită cu adevărat, până la sacrificiu. Ea, Mihaela, se trezeşte din hora nebună în care a avântat-o viața ca să uite, să se uite şi pe sine; iar acum se regăseşte vlăguită şi singură,... doar utilă, dar de o utilitate atât de meschină, străină total propriilor ei necesități, încât simte tristețea cum îşi face loc prin vene până în cele mai nevăzute cotloane. O privește pe Adriana potolindu-și încet plânsul și se întrebă: ea, Mihaela, unde şi când a greşit, ce anume a îndepărtat-o de ea însăși? Nu și-a pus niciodată abrupt întrebarea asta și nici acum nu găseşte un răspuns. Sau, chiar dacă îl are, nu-l lasă să iasă la iveală pentru că amarul ar deveni venin.

Plânsul Adrianei se potolește încet, încet. Mai trece o vreme în tăcere. Mihaela încă nu îndrăznește să scoată un sunet. S-a smuls din tumultul reflecțiilor personale, gândind tot cu durere: da, rostul meu în viață pare a fi să fiu de folos. Știe că Adriana va fi cea care va întrerupe acest moment. E momentul ei. Doar gândurile despre sine, nerostite cu voce tare până în acest minut de limpezire, vor fugi înapoi în cotlonul acela unde mintea și sufletul își construiesc o cămăruță întunecată în comun; și se vor fereca la loc, speriate de propria lor zburătăcire.

– Știi, Miha, după mai bine de cincisprezece ani, l-am revăzut la o mănăstire undeva într-un vârf de deal. Este locul în care merg uneori pentru că simt nevoia să mă caut, să mă alin. De obicei merg cu ai mei, dar atunci, nici Bogdan și nici soțul meu nu au fost dispuși să plece din București. Bogdan cu ale lui, colegii, jocurile pe calculator iar Sergiu, ei bine, el este mai tot timpul absent din viața noastră. Muncește mult, dar și fuge. Fuge, cred, de singurătatea care s-a instalat între noi destul de devreme. E o singurătate liniștită, calmă, fără dureri, cu acceptare mută și mutuală.

Ieșisem din căsuța aceea ascunsă sub gene de mușcate, cu gândul la grota din vale în care știam că mă voi încărca de energie. Mă rugasem la Sfântul care mi-e tare drag și priveam spre cerul de toamnă cu sprâncene de nori ușor încruntate. Pe aleea ce vine din parcare, un cărucior cu rotile înainta încet, mânuit cu dibăcie de niște mâini puternice. În spatele lui, un chip de femeie palid, încercănat. Nu știu de ce nu am avut curaj să mă uit la omul din cărucior. Îi vedem doar pletele în vânt. Apoi, deodată, am realizat că e el. Mă privea cu ochii aceia minunați, în care am citit atâta durere cât toate pădurile de pe munții ce străjuiau depărtarea. Un tremur cumplit s-a ridicat de la pulpele picioarelor mele către pântece și apoi către pieptul în care inima îmi bătea ca un iepure alergat de o grămadă de vulpi parșive. Am înțepenit pe trepte. L-am văzut întorcându-și încet fața către femeia din spatele lui și spunându-i ceva. Ea l-a ajutat să întoarcă cu grijă căruciorul și au pornit înapoi. Nu voia să mă vadă. În prima clipă m-a durut că nici măcar o întâlnire cu mine nu suporta. Apoi am înțeles. Iubirea lui nu murise deloc și nu voia să întoarcă cuțite în rană. Și iubirea mea? Eu ce să fi făcut cu ea, după cincisprezece ani lungi, cum să o fi alinat? M-am întors în bisericuța mică și i-am mulțumit Sfântului că mi l-a scos în cale, chiar și așa de la distanță și pentru câteva minute, cât secole de existență.

M-am hotărât atunci să încerc să aflu ceva despre viața lui. Nu o făcusem înainte. Furia, neputința, sentimentul acela de izgonire m-au oprit de la orice tentativă. Atunci, văzându-i iubirea în privire și suferința cumplită de pe chip, m-am hotărât. Și am aflat că femeia din spatele căruciorului era sora lui, Măriuca, pe care eu nu am recunoscut-o, dar sunt sigură că ea a făcut-o. Sărmana, ea a fost sacrificata. Un sacrificiu de bună voie, am înțeles, greu acceptat de Gabriel. Măriuca, pe care am reușit să o întâlnesc la câteva luni după aceea, mi-a spus că după accident el le-a cerut tuturor să îi spună așa. „Încep o altă viață, deci alegerea celuilalt nume mi se pare potrivită. Cris voi rămâne doar pentru ea, iar Cristian s-a sacrificat deja”. O priveam, Mihaela, pe fata aceea care cândva era tare frumoasă și tot nu o recunoșteam. Fără să vreau, m-am gândit cum aș fi fost eu acum, dacă rămâneam împreună. Poate tot așa, doar că nu singură!

&

Se despart într-un târziu, atât cât Mihaela să prindă un ultim tren spre acasă.

&

În cântecul ritmic al roților de tren, Mihaela se întreabă: De fapt, încotro merg?. Și înțelege că la întrebarea asta nu are nici un răspuns. Se simte ca un căţel, cândva cu coadă jucăuşă, acum jigărit, respins, alungat, dacă nu cu şuturi, măcar din privire şi vorbe. Se simte un biet câine alungat chiar de cei ce uneori îi aruncă o fărâmă de hrană, dar cer mereu pază și siguranță.

Respiră adânc și se pregătește să stea mai departe de pază.