PRIZONIER ÎN EROARE

Storurile trase temeinic peste pleoape de ferestre, cercevelele cu vopseaua scorojită ce nu îndrăznea să fie nici maro, nici de culoarea lemnului, străbătând anevoie printre crăpături uscate de vreme, toate ocroteau ochiurile de geam care, fără succes, cochetau cu ideea de transparență. Tot lăsătoare de lumină se doreau a fi și perdelele atârnate șui de undeva dintr-o șipcă proptită în tavan, de care le legau inele de lemn disproporționat de mari, poate sugerând mărimea timpului trecut prin viață de casă și de locuitorul ei.

       În semiobscuritatea camerei cu dimensiuni neobișnuit de mari, ca în casele vechi boierești, într-un fotoliu vechi și șchiop, un bătrân stă rezemat de spetează. E înfofolit cu un halat de molton, cu revere de satin și cu mâneci roase. Stă cu ochii închiși și cu ochelarii în mâna dreaptă, tremurândă în odihna ei pe genunchiul cu oase împungând pantalonii de dedesubtul halatului.

       Pe măsuța cândva cochetă și elegantă, acum parcă acoperită de pâcla vremii, un teanc de scrisori vechi, cu hârtie îngălbenită și un plic nou nouț, cu margini colorate se răsfață în liniștea după-amiezii de început de septembrie.

       Până acum un ceas bătrânul și-a târșâit papucii de la cămară la bucătărie, de la chiuvetă la aragaz și iar la chiuvetă, poposind, din vreme în vreme, pe scaunul din dreptul mesei. Încerca să concepea  o tocăniță de cartofi cu trecere prin toate etapele înghițitoare de vase, tacâmuri și producătoare de resturi. Eugen se întreba cu îngrijorare cât vor sta toate astea în casă până să ajungă în tomberoanele aflate undeva de la colțul celălalt al străzii, acum închise în gheretele de scânduri. Câtă vreme a putut să meargă, fără a obosi, ca după o zi și o noapte de gardă la spital, ducea gunoiul chiar cu bucuria celui ce știe că scapă de ceva inutil și mai are și un pretext de ieșire, de mișcare. Acum, bucuria aceea e înlocuită de grija sâcâitoare că nemernicele de coji de cartofi  și tot ce se mai strânge vor ademeni muște și alte bâzdâganii. Și asta îi va amărî minutele de picoteală în fotoliu și ceasurile de zvârcolit între cearceafuri, în nopțile prea lungi pentru o viață ce mai are de dus un drum poate prea scurt.

       Eugen se înalță din fotoliu cu un geamăt scurt, înfundat. Ridică cu mâna tremurând storul maroniu care-i întunecă odaia.  Lumina soarelui  năvălește cu o forță ce-l îndoaie pe bătrân.

       – Ptiu, Doamne ce ne lovești cu dogoarea asta? Multe trebuie să fi făcut noi ăștia de pe-aici, de nu mai suntem vrednici nici de a face umbră pământului. Am face și noi măcar un lucru bun dând puțină răcoare.

       Vorbește răspicat dar cu glas ușor tremurat. De când Aurelia, nevasta de-a doua, l-a lăsat cu ochii-n soare și cu conturi goale a prins obiceiul de a vorbi cu voce tare, așa de unul singur.

        Culmea vieții lui a fost că două neveste a avut, prima Aurora și a doua Aurelia. Așa a fost să fie.  Prima i-a adus  lumină de zori, răsărit de vise și soare prin cei doi prunci născuți și crescuți împreună o vreme. Doar că el și-a pus ochelari fumurii, și-a deschis urechile la sunete de sirene și și-a exersat mâinile în mângâieri de coapse străine. Și au trecut printre mâinile sale, Camelii care lui i-au mâncat norocul, Cecilii ce l-au orbit, Ilinci și Sânziene și câte și mai câte. Asta până când Aurelia, zis Lya, l-a vrăjit, l-a făcut să uite de copii, că de Aurora uitase demult, și el și-a predat  viața și aurul în mâinile ei. E bucuros că măcar casa asta a scăpat împreună cu alte câteva nimicuri. Era tot ceea ce, la partaj, Aurora, înțeleaptă, a reușit să îi smulgă, după cum gândea atunci, sau să salveze, cum socotește acum, după ce Domnul i-a dat mintea românului cea de pe urmă!

&

      

– Băi Eugene, eu înțeleg să fii crai, că asta ai fost, ce mai! Da să fii prost, asta nu mai înțeleg. Cine te-a pus mă să îi pui pirostrii fătucii ăsteia pe care ai fi putut-o avea ca fiică? Nu ți-a ajuns că se ținea de tine ca ogarul după pradă cât nu ți-a fost nevastă? Se alegea și ea cu vacanțe unde n-a gândit în viața vieților ei, cu țoale și make-up-uri, iar tu rămâneai cu nevastă și copii. Că, orice ai zice Aurora era o mare doamnă. A știut mereu de aventurile tale…

       – Ei a știut! Ce eram prost s-o las să știe? A aflat numai când cu Aurelia, că atunci m-am dat de gol ca prostu’.

       Stefan, prieten și coleg de-o viață, îl privea cu îngăduință, dar și cu un soi de părere de rău. El știa ce știa. Cu mulți ani înainte de divorțul lui Eugen, Aurora îi spusese clar că știe poveștile de gardă și de conferințe ale lui Genu, dar că, atâta vreme cât el este prieten de nădejde acasă și tată bun pentru copii, ea nu are nimic de obiectat.

       – Nu-ți pasă?  Nu ești măcar un pic geloasă? Nu-l mai iubești?

       – Ce e iubirea Ștefane? Iubire poate fi prețuirea pentru omul și profesionistul Eugen sau amintirea tandreții băiatului frumos de care m-am îndrăgostit cândva, demult. Sau, poate fi grija și preocuparea nedisimulate ale prietenului, care, însă, vine prea târziu diminețile pentru a mai dormi cu mine; cu toate astea reușește să fie mereu aproape când am nevoie de el, ca om nu ca șoț. Și asta nu-i puțin lucru. Iar dacă asta e iubirea , atunci… cred că-l iubesc. Probabil că în același fel mă iubește și el. În rest, ce pot să spun? Poate că așa a fost să fie.

       Nu a înțeles-o deloc Ștefan atunci, pentru că Sonia lui era de o gelozie cumplită; și când era cazul și când nu. Toate scenele ei uneori penibile erau făcute în numele iubirii pe care i-o purta. Parcă ghicindu-i gândurile Aurora îl întrebase:

       – Tu o iubești Ștefane? Știu că Sonia, pe seama iubirii ei te chinuiește cu gelozia.

       – Da, sigur că da, chiar o iubesc Auroră.

       – Atunci?...

       – De ce sunt și altele?

Bărbatul are figura unui puști prins cu mâța în sac. Dar nu se miră. Dacă Aurora știe de Eugen nu-i de mirare că știe și de el.

       –  E greu să-ți explic. Sunt multe, nu doar una și nu în ritmul altora…

        Ștefan a roșit, pentru că era o trădare față de prietenul lui, dar în fața reacției Aurorei nu credea că mai este cazul de dat pe după vișin.

       – Și asta nu înseamnă nimic . Sonia ar trebui să știe asta. Eu fără ea nu aș putea concepe viața. Crede-mă!

       – Nu eu trebuie să te cred  ci soția ta și …

       –Știu, ea nu mă crede și poate că, ei la dracu, la urma urmei are dreptate, dar nu în fond ci pe formă.

       – Ce-ar fi să nu mai aibă dreptate deloc, dacă e adevărat ce spuneai Ștefan? Voi aveți prea puțini ani în amintire și vă doresc cât mai mulți în speranța viitorului. Fă ceva pentru asta și probabil că nu vei regreta.

       Involuntar Ștefan  s-a cutremurat atunci. Da, aveau doar până în cinci ani de la căsătorie și la palmaresul lui de dinainte de însurătoare se mai adăugaseră câteva asistente, o stewardesă, toate aventuri scurte de care abia își amintea.  

       Sonia devenise centrul existenței lui.  De aceea nu a înțeles deloc de ce Eugen, care avea același stil cu el, parcă s-a prostit când a întâlnit-o pe Aurelia. Din soțul prietenos, grijuliu, chiar dacă crai, s-a transformat într-un puști îndrăgostit, gata de toate gafele din lume, neglijent cu Aurora și, mai dureros, cu proprii lui copii. 

       Micuța Delia părea să sufere cel mai mult. Nu mai era prințesa lui tati, nu se mai bucura de serile de râs, de plimbările prin parc. Încetase și învelitul cu pilota, indiferent cât de târziu ajungea tata acasă.  Micuța îl simțea și în somnul cel mai adânc; gestul lui tandru era izvor de surâs luminos pe buzele mișcându-se ușor în dansul suptului mimat.

       Dănuț, cel doar cu puțin mai mare decât Delia, începuse să simtă și el lipsa fizică și mai cu seamă psihologică a lui Eugen de acasă. Dar fiind o fire mai reținută nu a lăsat să se vadă vreo suferință.

&

       După o absență de două săptămâni, anunțată în ultimul moment printr-un telefon de undeva de pe un aeroport, cu pretext de conferință prelungită, Eugen s-a întors bronzat, surâzător și distant. A sărutat-o fugitiv pe Aurora pe obraz, apoi s-a retras în biroul lui, fără măcar să întrebe de copii. Asta a mirat-o pe femeie. Era prima dată când, după o absență atât de lungă, Eugen uita să fie tată.

       Într-un târziu apăru în ușa biroului și-i spuse abrupt:

       – Aurora, cred că avem ceva serios de discutat.

       L-a privit mirată. Intonația cu care rostise aceste cuvinte avea ceva amenințător. În clipa aceea Aurora a înțeles că e sfârșitul. S-a așezat pe marginea canapelei și a așteptat.

       – Eu am fost…- o clipă a ezitat încercând să mintă, dar a realizat că nu mai avea rost. Am fost cu o femeie în perioada asta, o femeie cu care vreau să continui să fiu. Asta înseamnă…

       – Că vom divorța. Am înțeles Eugen. E în ordine, dragul meu. Îți mulțumesc că mi-ai spus adevărul. Văd că de data asta nu mai sunt simple aventuri ci o relație.

       Eugen ridică privirea și o privi mirat. Nu a bănuit vreodată că ea știa despre toate ”celelalte dăți”. Nu-i reproșase niciodată, ci doar dăduse curs cu calm îndepărtării lor fizice treptate. Altfel, relația a rămas una mai mult decât cooperantă și decentă.

       Aproape că-l enerva că femeia asta distinsă părea a fi indiferentă în fața verdictului lui. Oare avea pe cineva? O neliniște stranie îl cuprinse. Nu se gândise niciodată la o asemenea posibilitate. Aurora era soția lui și atât. Nu putea accepta ca ochii ei măcar să privească cu interes în altă parte. Ori nepăsarea asta îi dădea de gândit și-l irita. Chipul Aureliei însă, cu trup de sirenă ieșind din mare, pe plaja îndepărtată pe care tocmai o părăsiseră, îi risipi gândurile negre. La urma urmei facă ce-o vrea Aurora. Lui să nu-i fie piedică. Și totuși o sâcâială neplăcută îl stăpâni o vreme mai îndelungată decât s-ar fi așteptat. Mai cu seamă că Aurora a luat asupra ei pregătirea copiilor pentru noua situație, a discutat cu calm tot ceea ce a însemnat condiții amiabile de despărțire, chiar dacă cu pretenții serioase materiale, s-a asigurat de protecția copiilor. Toată tevatura aceasta a fost susținută de ea, el plutind cu capul în norii amorului întețiți, cu școală, de foarte tânăra lui iubită.

       La nici o jumătate de an după divorț, Aurora i-a cerut o întâlnire în doi, pentru discuții serioase. Atunci, spre uimirea lui, l-a anunțat că se va recăsători într-un alt colț de lume și-i cerea aprobarea de a-și lua copiii cu ea. Primul impuls a fost să refuze vehement. A sărit în picioare la masă cu ochii aruncând flăcări.

       – Ce? Cum crezi că poți să mă desparți de copiii mei?

       – Cine vorbește de despărțire Eugen? În ultimele trei luni nu i-ai văzut decât pe Skype, chiar dacă locuiți în același oraș. Fie că ești acasă, fie că ești plecat, nu prea mai ai timp pentru Delia și Dănuț. Nu e un reproș. E doar o constatare. În aceste condiții, care ar fi problema dacă vei continua să îi vezi pe Skype? Apoi, cum circuli destul de mult, nimeni nu te va opri să vii să îi vezi. Ei sunt și vor rămâne copiii tăi.

       Calmul femeii ăsteia, logica discursului, lipsa de ranchiună din glas erau tot atâtea surse de enervare pentru Eugen. Și toate se suprapuneau pe distanța pe care Aurelia i-o impusese față de copii. La începuturi l-a zăpăcit în fel și chip cu reprize de amor turbat și cu promisiuni de întâlnire cu puștii și de viață în comun. Din toate promisiunile s-a ajuns doar la un week-end chinuit în care seara de vineri a fost singura petrecută în patru, câteva ceasuri. Sâmbătă Aurelia și-a găsit drum la maică-sa, care deodată se îmbolnăvise, unde a rămas până duminică dimineață. Apoi, întoarsă acasă, a refuzat să meargă la masă în oraș cu picii și cu tatăl lor fiind extenuată. Iar ea, desigur, nu avusese timp să gătească acasă. Pe seară copiii au reintrat în brațele mămicii lor. Și de atunci, s-au văzut într-adevăr doar pe Skype, având grijă să-i sune când Aurelia nu era acasă, sau de la spital.

       Dacă se crampona să nu accepte propunerea Aurorei ce făcea cu copiii? Să o împiedice să se recăsătorească nu avea cum, deși îl irita ideea. Se obișnuise în ani ca femeia asta, încă frumoasă, deși mult mai în vârstă decât pantera de acasă, să fie doar a lui. Nu și-o putea imagina în compania altcuiva. Avea însă mâinile legate.

       S-a lăsat înapoi pe scaun, cu palmele pe genunchi, umede și cu o durere surdă în stomac.

       Într-un târziu, obosit de tăcerea binevoitor întrebătoare a Aurorei, a ridicat privirea și i-a întâlnit ochii.  În privirea aceea, cândva atât de plină de iubire acum putea citi doar milă, compasiune, înțelegere și nimic altceva.

       – Bine Aurora, fie cum vrei tu? Ești sigură că faci ce trebuie?

       – Cine poate fi sigur total de ceva în viață? Tu ai putut fii sigur? –  a adăugat cumva șăgalnic. Știu doar că este o provocare pentru mine și nu există riscuri pentru cei mici. Pe acestea nu le-aș fi acceptat. Și bănuiesc că nici tu.

       – Ești sigură că nu sunt riscuri?

       – Da, dar dacă vrei să apelezi la măsuri suplimentare, află ce este nevoie de făcut și eu sunt de acord.

       Interesându-se cine este împricinatul, unde stă, cu ce se ocupă, a înțeles că nu există mai multe pericole decât în orice întreprindem în viață. Oricum, erau mult mai puține decât ar fi fost dacă cei mici ar fi venit în noua lui familie.

        Aurelia nu era capabilă să aibă grijă de ea în totalitate, ce să mai spunem de ceilalți? Lui îi făcea încă plăcere să o ocrotească, să-și afirme puterea oferindu-i protecția, să se simtă puternic. În sfârșit avea acut acest sentiment de putere.

       Nu-l simțise alături de Aurora. Ea era prea organizată, prea puternică ea însăși pentru a mai avea nevoie de ajutor. Să fi fost asta cauza care l-a dus pe alte drumuri? Nu-și pusese niciodată întrebarea asta așa, de-a dreptul. Și acum la ce-i folosea că o formula? Era mult prea târziu. Mult, mult prea târziu.

&

       Au plecat cei trei într-o zi de septembrie târziu. Eugen i-a condus la aeroport, și-a îmbrățișat copiii cu lacrimi în ochi. Simțea în palme mânuța rece a lui Dan și sărutul lui umed și ușor tremurat la ultima îmbrățișare. Încă îi răsună în urechi glasul subțirel al Deliei: Tati, vii la noi, nu-i așa? Mami ne-a spus că vii! Ochișorii ei îl priveau insistent și rugători.

&

       În spatele ochilor închiși ai bătrânului din fotoliu privirea aceea a unei fetițe cu păr de păpădie se alătură celei a tinerei cu păr lung, blond și drept, căzând abrupt pe de o parte și alta a unei fețe frumoase dar necunoscute parcă; o privire distantă, venind de la o bucățică din celulele lui, transplantată în alte grădini și uitată acolo. Eugen știe că e vina lui, că ani de zile nu a mai dat nici un semn, subjugat la început de programul dictat de Aurelia; mai apoi s-a afundat în munca din ce în ce mai înverșunată, deîndată ce tânăra lui soție a început să plece singură, sau… fără el, în vacanțe plătite însă din conturile lui. Se simte înfrânt de rușinea recunoașterii greșelilor pe care le-a făcut în cascadă.

       Nu a ajuns să afle care a fost viața Aurorei dincolo de lumea europeană. Știe doar că ceea ce a făcut pentru Dan și Delia a fost bine. Cu asta a fost informat constant, fie prin telefoane venite de la cunoscuți, fie chiar prin scurte convorbiri directe și la fel de sâcâitor de calme cu Aurora însăși. Ea era cea care suna; când Dan a intrat sau a terminat liceul, când Delia a dat primul ei concert de pian, când Dan a terminat facultatea. Atunci a primit și niște poze. Le-a privit cu ochi împăienjeniți și a fost mândru, dar ca față de cineva cumva străin. Pe Dan nu l-a mai văzut vreodată. A auzit că băiatul, acum bărbat, a refuzat să vorbească cu el, să îl caute. A aflat asta de la Ștefan care, după o vizită acolo unde lucra băiatul, a stat mult de vorbă cu acesta.

Atât i-a spus Ștefan:

       – Măi Eugene, ai un fecior brava de tot. Nu îți poți imagina ce fel de om e! Și pentru el Aurora și Michael sunt cei cărora le datorează suportul succesului lui.

       A înțeles Eugen că la fel gândea și Delia. Pe ea a reușit să o întâlnească atunci când a venit cu orchestra în care cânta, la Festivalul Enescu. Tot Ștefan i-a vândut pontul și i-a luat și bilet. Era deja un bărbat singur și singuratic, adăpostit în casa ce fusese cândva plină de viață, singura salvată după dezastrul divorțului de Aurelia.

       A așteptat-o pe Delia în foaierul de la Ateneu. Îi tremurau picioarele mai rău decât la întâlnirile din tinerețe. Se și ferchezuise ca pentru o întâlnire. Îi era îngrozitor de teamă că fata nu-l va recunoaște. Și pe el îl păștea oarecum o asemenea primejdie, deși privise cu atenție, minute în șir, fotografiile trimise de Aurora de-a lungul anilor. Erau poze cu Delia, cu Dan sau cu amândoi, niciodată și cu ea. Într-o vreme Aurora îi ceruse și lui o fotografie să le-o arate copiilor, dar el nu a trimis-o. Pentru că nu a îndrăznit, în mai mare măsură decât că nu a vrut. 

       Când silueta Deliei s-a ivit în câmpul lui vizual, aproape că i s-a făcut rău. I-a recunoscut imediat trăsăturile, chiar dacă nu mai era copilița pe care, cu mulți, mulți ani în urmă, a strâns-o în brațe pentru ultima dată la aeroport. O privea cu ochi arzători. Fata i-a prins această privire și s-a oprit o clipă, parcă panicată. Apoi părea că l-a recunoscut, măcar ca fiind cineva cunoscut, dacă nu ca pe tata Eugen, cum obișnuia să îi spună, în rarele discuții despre el, în familia în care crescuse. S-a apropiat agale. În fața lui s-a oprit, a întins protocolar mâna și i-a spus simplu:

       – Bună seara, tata Eugen.

       Nu era emoție, supărare sau respingere în glasul ei. Dar nu putea detecta nici vreo urmă de bucurie; poate un gram de surpriză.

       – Bună seara, Delia – s-a auzit rostind ca în transă, cu o voce egală cu cea al fetei lui. Tati, vii la noi, nu-i așa? Mami ne-a spus că vii! – i-a sunat în minte un alt glăscior, venit de demult, parcă de la o altă ființă decât femeia tânără, distinsă, calmă și rece, ce-l privea acum ușor curios dar nu cu căldură.

        Ce ar fi vrut să găsească? El nu răspunsese niciodată acelei chemări. La început pentru că orizontul lui era tot o Aurelie, mai apoi pentru că nu și-a mai făcut curaj.

       – Nu știam că vei veni, dar îți mulțumesc.

       – Nu te superi?

       – De ce? După atâția ani cred că e bine să ne vedem. Ce mai faci?

       Parcă întreabă colegul de pupitru cum a dormit azi-noapte– își spuse cu tristețe Eugen.

       – Ai puțin timp să …

       – Da, te invit la cină, ce zici? – i-a zâmbit vag; și lui Eugen inima i s-a încălzit, iar sufletul i s-a chircit.

       – Nu vrei să mergem acasă?

       – Acasă?

        Mirarea din privirea fetei i-a spus clar lui Eugen că pentru ea acasă însemna cu totul altceva.

       – Lasă, mergem unde vrei tu.

       – Păi, pe aici pe aproape, dacă știi vreun loc bun, ca să pot pleca ușor apoi spre hotel, că de aici știu drumul. Un puternic accent străin colora vorbirea, altfel corectă, în limba maternă.

       Străină lângă tatăl ei, străină în orașul ei– își spuse tatăl cu amar. Dar știa că vina era toată a lui.

 &

       Discuția aceea i-a rămas întipărită cu sunete de foc și gust de pelin în urechi și în minte.

       Lungile zile ale bătrâneții, ce a urmat unicei și acum de demult vizite a Deliei în țară, i-au adus acele sunete în minte de milioane de ori. Era singura lui legătură cu trecutul, cu ceea ce a fost familia lui, viața lui, o viață spartă în cioburi fine, împrăștiată pe o plajă în Hawai și amanetată pentru o iluzie.

&

       Zace în fotoliu ca mai mereu în ultima vreme. Deodată o durere surdă îi schimonosește chipul. Nu știe dacă e sufletul care doare sau corpul bătrân ce-l trădează. Pisica parșivă, rămasă singură tovarășă, fidelă casei mai mult decât bătrânului cu pași târșâiți, care adesea uita să-i dea mâncare, se suie pe genunchii crispați și se întinde leneș pe pieptul în care inima își chinuiește ultime zvâcniri.

&

       După trei zile, în camera imensă, duhnind a moarte, ascunsă în întunericul serii ce se lăsase, telefonul sună prelung. Dar nu mai are cine răspunde. Nici măcar pisica nu mai poate răsturna zbârnâitoarea aceea enervantă. Ieșise și ea la aer curat.