Jurnal al zilelor de pandemie

Zilele acestea, sau mai precis, în vremea aceasta din urmă, pe care nu știu cum să o măsor în clipe, zile, săptămâni  sau veșnicie,  gândurile mele par a alerga, cumva compensatoriu în raport cu condamnarea la izolare și mișcare minimală.

Aici unde sunt și la vârsta pe care  mi-o aruncă în față oricare dintre actele mele de identitate, libertatea de mișcare se limitează teribil, la un minuscul apartament și la magazinul din apropiere și acela posibil de vizitat după un program strict și cu declarație parafată.

Aud ca pe un refren uzat ideea pe care se bate moneda în fiecare clipă: îngrijiți-vă bătrânii!

Uneori, acest cuvânt dur „bătrâni”(spus cu o nuanță de reproș cu privire la ceva precum o viață prea lungă) este transformat cu uriașă amabilitate, cu nuanțe de condescendență în „bunicii tăi”

Dar gândurilor nu le poți pune zăbrele. Ele se agață ca boabele de rouă de fiecare dintre mugurii ce au izbucnit pe ramurile legănați în vântul de primăvară sub ferestre. Se deschid cu fiecare dintre frunzele ce-și ridică fruntea spre cer. Se îmbracă în petale de flori izbucnite pe ramuri sau se scurg repezi sau molcom odată cu stropii de ploaie ai cerului ce uneori mai și plânge.

Le prind în căuș de palme și le trec prin vârf de degete alergând pe tastatură. File de jurnal cu gust de amărăciune în suflet se nasc sub ochi obosiți de contrastul dintre primăvara de afară și toamna nu doar din viața mea ci din viețile noastre ale tuturor.

Da, gândurile mele, buclucașele, se adună  în scurte istorii înscrise în file ale acestui jurnal al închisorii în sine. Este bizara închisoare pe care viața a construit-o în jurul fiecăruia dintre noi. Si în mod ironic se pare că ne-a dat ochelari cu lentile extrem de diferite pentru a o scruta pe dinlăuntru sau cumva de din afara ei. Sau poate ne-a dat ochelari fumurii pentru a o ascunde chiar și de noi înșine.

În momentele de răgaz ... (fac o pauză instantanee de gândire. Întrebarea care apare este simplă: din ce răgaz? Să fie un răgaz din rătăcirea printre amintiri sau vise? Și nu am răspuns.)

  …Ei bine, în acest răgaz nedeterminat, răsfoiesc paginile acestui jurnal cu lacrimi înnodându-mi în bărbie. Sunt lacrimi de tristețe, dor, furie, neputință sau bucurie? Este din ce în ce mai greu pentru mine să le diferențiez.

Un scurt exercițiu în ghicirea naturii lacrimilor mele ar putea fi o modalitate de a acoperi alte momente din viața mea în spatele gratiilor pe care, în mod parșiv, micul virus-monstru a pus între fiecare dintre noi și lumea exterioară

Privesc cu mintea hoinărind la paginile ce cad. Cad una după alta, precum petalele florilor de primăvară;  sau cad ca frunzele ce-și transformă verdele adânc în culoarea ruginii, și apoi în culoarea pământului, pământul care le primește târziu în toamna spre a le ocroti  de îngheț sub albul de nea al iernii,  pe calea spre un nou tărâm.

Nu este  doar jurnalul zilelor mele de prizonierat în însingurare ci al multor altora asemenea mie, care pentru prima dată pe lungul drum al istoriei umane par a-și fi dat mâna peste oceane, mări și munți într-un bizar dans al fricii de ceva nevăzut dar aparent prezent în tot și în toate.  O întrebare parșivă mi se înșurubează în minte: De unde vine muzica acestui dans? Din noi? Din spații celeste sau … de la orchestre bine dirijate?

&

Când  zorii fricii mijesc pe cerul lumii

E decembrie. Sonia  s-a acomodat în China. Îi e dor de iarna de acasă, de cântecele de Crăciun, de urările copiilor și de săniuș.  Simte cumva trist depărtarea de casă. Lucrează  aici de mai bine de un an. A trecut prin clipe grele. I-a fost atât de greu la început să înțeleagă agresiunea de sunete din jurul ei, limbajul gestual atât de diferit, graba cu care viața pare să curgă înainte și înapoi pe străzile aglomerate. Nu înțelegea nici apetitul  multora dintre localnici pentru a purta fâșiile alea din de toate cu care își acopereau și atunci gura și nasul, cu ideea de a nu inspira aerul poluat. Da, și Sonia a simțit că nu e aerul ei de acasă, dar nici să se sufoce cu măști nu credea că e nevoie. Asta până în ziua în care vestea trăsnet că într-o mare metropolă nu departe de locul în care trăiește și-și face munca, moartea a intrat pe fereastră, nevăzută dar simțită în crize de sufocare.

Nu îi e frică. Dar știe, simte că ai ei, cei dragi de acasă, se vor înspăimânta când vor afla veștile ce zboară peste pământuri mai repede decât avioanele. Nici nu înțelege exact ce se întâmplă, ce dimensiuni  temporale și ce implicații are noua situație.

Apoi, realitatea ieșirii din casă după un program strict, a lucrului de la distanță, a temperaturii luate la orice intrare sau ieșire din spații tot mai greu accesibile , devine o rutină. O povestește  când cu obidă când cu umor în mesaje pe email sau messenger, atât cât o poate povesti.

Iar acolo, acolo departe, la  acel acasă de care uneori, mai ales acum, îi este tare dor, empatia se instalează șchiop, iluzoriu.  Pentru cei ce au pe cineva drag în zonă empatia este înveșmântată în frică, pentru ceilalți în compasiune, adesea doar în plan teoretic. Căci pământul acela infectat este încă departe. Aproape este doar iarna cu fulgii ei de zăpadă sau cu sulițe de soare și vânt depinde de unde privesc pământenii lumea.

Masca

Să porți mască nu este greu, spun unii. La urma urmei oamenii poartă măști întreaga lor viață. Și pe unii nu îi sufocă, nu îi deranjează, dimpotrivă îi amuză să le diversifice,  să le asorteze propriilor interese. Da, viața este o piesă de teatru, oamenii sunt actori. A devenit o artă din ce în ce mai greu de stăpânit să poți vedea dincolo de mască, să descifrezi ”ascunsul” din spatele surâsului ademenitor sau al mâniei simulate, al bunăvoinței interesate sau al dezaprobării vehemente cu rădăcini bonome. 

 O ploaie de acuzații au curs că nu s-a făcut stoc de măști, că pandemia a luat omenirea pe nepregătite.  Poate! Sau poate măștile nu au fost căutate în depozitele potrivite.

Să porți mască nu este greu? Poate da, poate nu! Dar să respiri, să trăiești , să iubești devine din ce în ce mai greu, cu și fără mască, dar din spatele acestui număr prea mare de măști.  

 Spaime, iluzii și Marea Speranță

Măsura izolării, denumită pompos, cinic și  parțial eronat, distanțare socială, s-a luat cu reverberații exacerbate  în special în Europa. Vestile din Italia care surmontau pe acelea lăsate să circule din China au îngrozit lumea. Nu chiar pe toți,  pentru că unii au crezut și au spus cu voce tare că o imunizare în masă poate fi soluția potrivită. „Viețile” au dispărut în număr semnificativ. Apoi actorii de frunte s-au aliniat, de asemenea, cu „planetele” care par să fi fost de acord într-o acțiune concertată spre o direcție nu clarificată, sau cu direcția „spre nicăieri”. Poate, mai corect, majoritatea oamenilor nu știu.

Mai apoi, la distanță de zile, izolarea, ruperea vieții umane, ruperea din profesie, de la cei dragi, a luat forme care erau particularizate și nuanțate în țările europene și pe alte meridiane ale lumii. Decizia se comportă ca o maree care se întinde în valuri tot mai mari. Aceste valuri înglobează între brațele umede, pământuri tot mai largi. Oamenii temători află, în spatele gratiilor propriei lor existențe, minut după minut,  din voci sau  din cuvinte scrise în media despre câți semeni au murit alături sau despre inevitabilul tsunami economic. Toate acestea sub steagul nebun al sloganurilor indecente: totul va fi în bine! Vom trece peste acest lucru împreună !

Mintea rămasă clară începe să aibă întrebări obsesive:

 Împreună?

Cine?

Cu cine?

Cu ce ​​scopuri diferite pentru fiecare?

Câți vor fi mai bogați și câți vor supraviețui cu greu?

 De ce toate acestea?

Micuțul încoronat fie că joacă feste, păpușat de cine știe cine, fie că într-adevăr și-a pus în cap să îngenuncheze pe infatuata ființă umană și să o pună la locul ei, dând frâu liber naturii să se manifeste, să respire să-și reverse animalele sălbatice pe bulevarde printre mașini de ultim răcnet.

In primele zile ale izolării, social media era plină de panseuri inteligente decretând nevoia de resetare a omenirii.

Natural sau adus de cineva (tot cu voia lui Dumnezeu)  virusul încoronat a venit cu un preț dur de plătit.

Omul ar fi trebuit să își caute singur butonul de resetare rugându-l pe Dumnezeu, indiferent ce nume ar purta acesta,  să îi călăuzească mintea în căutare. Și ar fi reușit. Omenirea cu partea ei bună nu a făcut asta. Dumnezeu  a ales fie să lase natura să acționeze fie să dea libertate Răului,  El își cunoaște puterea și știe că tot El va face învierea ca și acum mai bine de 2000 de ani.

Dar până la învierea Binelui în sufletul Omului pare să fie încă o cale de urmat. Izolarea nu face decât să adâncească diferențele, să găsească fisuri prin care să se piardă consistența, să vină fluviile ce o diluează. 

Până la venirea Binelui, Răul va săpa văi adânci în economiile lumii, în relațiile dintre oamenii. Este simptomatic cum oamenii au trecut de la iluzia lărgirii rețelei sociale în  spațiul virtual  la resimțirea cruntei singurătăți rămasă doar în compania toxică a fricii nerecunoscute.

Va trece vreme până când cu voia Binelui și Iubirii universale, văile vor înverzi    umplându-se de viață și culmile își vor rotunji asperitățile sub mângâierea blândă a Luminii.

Până atunci, dacă marea întâmplare a testat ( cu voie sau fară voie) reacția fragilei ființe umane în fața fricii,  Omul  va avea probabil de traversat deșerturi ale jocului celor ce se cred Zei, până când Lumina se va hotărâri să își arate puterea supremă pe cerul universului.

Poate că atunci, sufletul Omului va fi total liber să înțeleagă că trebuie să existe doar Împărăția Iubirii și a Luminii.

Cartea – un dar uitat

Pacat ca a fost uitată undeva în “podul prăfuit” al umanitatii! Dar cartea are înțelepciunea răbdării și va aștepta cuminte ca omul sa se trezească din beția trecerii  în viteză prin biata-i viață insingurată.

Va veni o zi cînd Omului nu-i va mai fi destul să se îmbete cu iluzia contactului ”cu ceilalți”.

Când va înțelege cât este de singur, Omul  va lua scara rezemată de cerl iluzoriu și va căuta cu ochii în lacrimi pagini, chiar și îngălbenite, de carte.

Iar cel ce nu a avut nici măcar chibzuința de a păstra într-un colț de viață CARTEA își va hrăni auzul cu povești spuse de patefonul vechi sau își va obosi ochii cu lectura de pe ecrane de-acum bătrâne de computer. Și toate astea pentru bucuria regăsirii “curgerii  line și cu sens a fluviilor de cuvinte “ sătul de “comunicarea în pastile” luate de pe rețelele “ singurătății pierdute-n mulțime”.

 Educația - vapor pe oceanul tumultuos al vieții

Am citit pe facebook, postat de cineva drag mie un citat din altcineva, tot foarte drag.

"Dacă vrei să construiești un vapor, să nu începi prin a-i trimite pe oameni după lemne, cuie, unelte, sfori și alte materiale. Învață-i întâi să tânjească după marea îndepărtată, nesfârșită." (Antoine de Saint Exupery)

Si rotițele gândurilor s-au pus în mișcare, o mișcare aproape  browniana, în care ele. gândurile, biete boabe de polen se pun în imperceptibilă mișcare lovite de moleculele de apă chioară ale deciziilor luate de-a valma, mai haotic decât loviturile însele, și de cele de gaz  ale infatuării goale de conținut emanate din înalturi, se străduiesc să își facă loc pe calea lăsată parcă în paragină a rațiunii.

Și mă întorc la spusul lui Exupery, la îndemnul de a-i ajuta mai întâi pe constructoii de vapoare să tânjească după  marea nesfârșită. Fără dorul de nesfârșit, de continuitate în curgere nici o construcție nu este posibilă. Motorul acela ce aprinde fitilul acțiunii și îi păstreaza flacăra arzândă este în tot și toate. Este motivul, primar sau elevat al oricăror acte, acțiuni sau activități. Și ca om a școlii gândul buclucaț se întoarce spre educație. Și-mi șoptește:

Daca vrei sa educi o generatie fă-o, mai întâi, să admire, să prețuiască educația și produsele ei la generațiile anterioare. Aprinde-i “flacara autentică a dorinței” de a duce lucrurile mai departe. Așa se construiesc vapoare pentru oceanul vieții! Disprețuind totul și toate ale “trecutului”, mă tem că nici măcar     înotând nu vom mai face față valurilor din oceanul existenței noastre ce se încăpățânează a se cu puterea vitezei progresului, această sabie cu mai multe tăișuri.

Iubire fariseică

Generațiile născute în decenii mai apropiate par a fi pierdut un dar pe care cei dinaintea lor l-au avut cu certitudine: respectul față de cei veniți în viață înaintea lor.

În vremurile acestea în care a te preface a devenit un banner purtat în toate zările, cu emfază și cu o inconștiență condamnabilă, sintagma zilelor pandemiei pare să fi devenit: să ne îngrijim bătrânii, uneori folosită cu deosebită grijă pentru cuvinte și mai puțin pentru ce ascund acestea.

Frumos, minunat la prima vedere. Doar că, în spatele acestui lucru, pare a fi o evaluare fariseică a bătrânilor ca fiind incapabili de discernământ în deciziile lor. Fără restricții bătrânii nu par a fi în stare să se apere de virusul ucigaș.

Vârstnicii au fost restricționați de la dreptul de a ieși, cu excepția a două ore pe zi.  Dar chiar și acest timp restrâns nu a fost doar pentru ei, fiind condamnați să se înghesuie atunci când își cumpără mâncarea zilnică. Și așa pentru că,exact această perioadă s-a dovedit a fi preferată și de cei mai tineri, cu un fel de mânie împotriva „oamenilor așteptați de moarte la domiciliul lor”.

În plus, au existat și există încă zone în lume în care o persoană, inclusiv un senior, nu poate ieși din casă fără o declarație care să-și asume propria responsabilitate. Nu există niciun interes pentru posibilitățile de a avea, de a tipări și de a completa lucrările solicitate de toată lumea Și dacă un bătrân inconștient este prins fără o declarație corectă, amenzile depășesc pensia mizerabilă pentru un an întreg.

Dar grija pentru bătrâni este pe buzele tuturor. Să nu îi deranjăm, să nu îi căutăm, să nu le pășim pragul, că îi îmbolnăvim! I-a întrebat vreodată cineva dacă nu pot muri de tristețea singurătății, a părăsirii, a izolării forțate?

S-a gândit cineva vreodată că poate  ei preferă să moară repede cedând dreptul la ventilator unuia mai tânăr ? Și asta fără  cinica bucurie de a-i lăsa acestuia șansa ca cineva să moară de grija lui când va fi bătrân.   Or fi ei oare fericiți de această grijă imensă să fie feriți de un virus care nu se știe cât e de păcătos ? Dar grija pentru a nu fi lăsați să moară de alte hibe mai vechi și mai grele, unde este? În lipsa posibilității de a avea asistență medicală și medicamente? Pentru restul bolilor ”virusii” nu au mai lăsat nici medici nici spitale. Au pus în loc doar singurătatea, disperarea și tristețea. Panica nu prea mai încape la șaizeci și cinci plus.

Cei tineri, și unii chiar mai puțin tineri, dar crezându-se nemuritori și frumoși, probabil din lipsă de oglindă, privesc aproape cu dispreț suveran la cei ce le-au construit o lume. Și le-au lăsat această lume în grijă, dar pe par a nu o vedea în spatele ecranelor de telefon sau de computer.

Bătrânii au nevoie de iubire mai mult decât de viață. Ei au trăit viața până spre marginile ei, și cât le-a mai rămas din ea doresc să fie alături de cei pe care îi iubesc simțindu-le iubirea și nu falsa grijă ascunsă după paravane de vorbe.

Pe aleea din spatele blocului un bătrân gârbovit privește la stele. Este prima seară după multe altele când, tot cu declarația în buzunar, a ieșit să ia o gură de aer. Se roagă în gând la Dumnezeu să nu vină vreun control și să constate că neavând încă un exemplar de declarație a tăiat ce fusese scris la anterioara ieșire de acum o lună, în acele două ore amărâte și a completat cu datele de acum. Se roagă să poată respira în liniște pentru a prinde ziua de mâine când va auzi soneria la ușă, semn că nepotul i-a lăsat sacoșa cu ceva cumpărături. Și-l va privi de după perdea cum pleacă, mulțumit că si-a făcut datoria față de bătrânul bunic,  fără a-l căuta cu privirea la fereastră, prea preocupat să tasteze un mesaj cine știe cui pe nelipsitul telefon. Ochii bătrânului strivesc o lacrimă între gene și mâna i se ridică a salut spre cel ce se îndepărtează.  Luna mângâie o mână tremurândă ce pare să bată ritmul unei iubiri încă vii.

&

Închid jurnalul. Același șirag de lacrimi se scurge undeva în sufletul meu.

Privesc cu tristețe în jur și caut un punct de sprijin pentru  scara speranței. Nu îl găsesc. Cândva, nu cu mult timp în urmă, orice tristețe personală se putea topi în speranța evadării undeva în lume într-un loc drag, încărcat cu frumusețe și pace. Acum, mintea mea nu mai găsește acest loc.

Dar nu vreau să moară speranța.

Mă așez pe mal de apă, apă a vieții și mi-o imaginez Iordan botezător, loc  de schimbare a cursului cu puterea iubirii de semeni. Îmi amintesc de călătorul lui Montaigne: nu voi aștepta să treacă apa pentru a ajunge pe malul celălalt. Voi porni cu nădejde prin vad spre verdele primăverii ce va să vină.