VIAȚA DE SUB FEREASTRĂ

I se întâmplă din ce în ce mai des să simtă adânc în mintea ei durere, o durere când ascuțită când surdă, dar cu bubuit de tobe în timpane.

Dacă trupul ar durea-o așa tare ar ști ce să facă. O programare  la o investigație medicală, ceva pastile sau ierburi, că sunt la modă și, incontestabil, sunt mai bune, ar fi primele măsuri.

Dar pentru minte ce să facă? Și când sufletul vine să țină isonul minții, cu oftat adânc născut din nevoia acută de aer moral proaspăt,  Dora  știe că o doză corectă de adevăr, amestecată cu picături de onestitate și cu măcar un miligram de omenie ar putea fi de ajutor.

Dar de unde să le ia? Par a nu mai exista pe nicăieri. Poate cine știe? S-or mai ascunde în spatele unor uși și ferestre temeinic ferecate, că la vedere nici vorbă să mai găsești!

Privește pe geam cu ochii împăienjeniți de durere, însingurare sau poate doar de o efemeră tristețe? Nu știe exact!  Câte puțin din toate, de toate la un loc!

 Verdele tivind cerul în zare, așternut ca o manta pe umeri de munte, se amestecă molcom cu verdele mai puternic al brazilor de peste drum, înspicat pe alocuri cu cel mai palid și prelins al frunzelor de salcie plângătoare.

Apa asta vie și verde îi spală ochii Dorei, are efect de infuzie ce-i limpezește o clipă privirea, lăsând ceva pur să pătrundă spre minte și suflet.

Evită să vadă viul uman de pe alei, de pe stradă. Se concentrează pe viul static al naturii bucurându-se  pe ascuns de unduirile în vânt ale părului de salcie, despletit estetic în curgerea lui gravitațională.

Dar privirea nu poate evita chiar tot.

O pereche, un El și o Ea merg unul pe lângă altul în tăcere. Umerii lui aplecați a învingere abia fac față împungerii țanțoșe a umerilor femeii și privirilor  ei ascuțite.  Dora își spune cu amar: ”Unu plus unu care rămân și pe alee și în viață, doar amărâta alăturare a lui ”unu lângă una”.

O mamă grăbită trage temeinic de mână un copil remorcat a împotrivire. Capul ei împunge aerul din direcția de mers și doar din când în când se întoarce, nu pentru a  privi la copilul remorcat, ci pentru ca gura să-i adreseze o admonestare: ”mișcă-te, nu dormi, că mă grăbesc”!  Copilul, mai întâi somnoros, apoi împuns de îngerașul veseliei, se amuză parcă de tragerea aceea îndărăt, pe măsură ce țipetele mamei se ascut.

                     

 Pe bulevard, o mașină de fițe  se grăbește cu viteză mare spre o amendă, un luat de carnet, dacă nu dă la timp telefonul salvator sau, cu ceva ghinion, spre un secerat de viață.

 Chiar pe trotuarul din fața ei, Dora vede o bătrână. Se sprijină în baston, încearcă să-și îndrepte spinarea  și își dă părul la o parte de pe ochii obosiți. Sacoul bej, mulat ușor pe  trupul și el obosit, dar încă mândru, îi dă un aer de falsă tinerețe. ”Tinerețe de second hand” își spune Dora simțind durerea din minte și mai ascuțită, iar bubuiala sufletului în timpane și mai abitir. Femeia este, desigur, o intelectuală dintre acelea veritabile care și-au petrecut anii dăruindu-se și neprimind în schimb decât atât cât să trăiască în regim de second hand. Desigur că face  parte ”din gloata celor fără de dinți care-și șuieră veninul printre găurile din gingie”. Nefiind veritabilă intelectuală în ochii celor ce se declară unici și singurii cu intelectul la purtător, este firesc să ducă o viață second hand, nu?

Indignarea Dorei suflă puternic printre găuri de suflet, goluri rămase în urmă de explozie de gând și simțire în fața nesimțirii absolute.

                            

Sună telefonul undeva în casa ce pentru Dora a devenit colivie. O clipă se bucură că semnalul acela unduios (ales special spre a nu-i sfâșia singurătatea) îi dă semn că cineva nu a uitat-o. Apasă cu speranță pe tasta cu semn verde și vocea metalică, necunoscută de la capătul firului o îngheață. Închide apăsând absentă pe cealaltă tastă, cu roșu, după ce rostește cu voce stinsă ” greșeală”.

 Revine la fereastră privind cu nesaț viața pulsândă din stradă.

Doi tineri frumoși cu mers elastic vin de undeva din stânga. El își reazemă brațul pe după gâtul fetei, aproape cocoșând-o.  Tânăra nu pare a băga de seamă acest amănunt, pentru că e prea preocupată să schimbe o ocheadă cu bărbatul cu care drumul li se intersectează, un exemplar ceva mai copt decât puștiul ce-i este alături.

 Dora privește dusă pe gânduri în urma lor. Îi vede scoțând telefoanele; el din adânc de buzunar al pantalonilor, plasat pe undeva pe la genunchi, ea din buzunarul din spate al blugilor bine strânși pe fesele bombate. Se afundă apoi fiecare în propriul ecran, manevrând dreptunghiul de plastic cu dexteritatea unei singure mâini. Aparențele trebuie păstrate, merg încă alături spre cine știe unde. El încă este tot rezemat de ceafa ei. Ea  își strecoară  neglijent un deget pe gaica ce ar fi putut adăposti o curea la pantalonii lui,  doar că aceștia nu  par a o cere, atâta vreme cât se lasă cuminți pe coapse, dezvelind linia unor chiloți viu colorați.

 Pe partea cealaltă a străzii  un bărbat cu barbă nerasă, murdar și șleampăt trage după el un sac de rafie umplut cu ce s-a putut găsi în ceasurile petrecute în mirosul gheretei de lemn ce face umbră containerelor de gunoi.

                            

 Pe lângă el trece în grabă un alt bărbat, cu alură sportivă, dar cu ceva ani la bord. Se văd în ridurile de pe frunte și în multele fire albe ascunse și în păr și în barbă. Duce în mână o plasă plină cu ceea ce probabil nu a fost acoperit în întregime de pe lista pe care o consultă cu un soi de ciudă mocnită.  Ochelarii cu multe dioptrii par a-l încurca la culme; sau lista îl enervează mai presus de culmi?!

La trecerea de pietoni s-au oprit mașinile ca la expoziție. Dora poate vedea un șofer bătând nervos cu degetele sarabanda pe volan;  o șoferiță  se rujează repezit cu mișcări nervoase, în vreme ce urmărește cu ochi răi mișcarea legănată a șoldurilor blondei tinere și planturoase care trece pe zebră ca pe faleză; aceeași tânără însă este sorbită din ochi de pezevenchiul cu păr arici în vârful capului și tuns zero pe la urechi, care, la volanul Audi-ului alb, stropit de noroaie, bate în volan ritmuri tunate în ureche de cine știe ce muzici, care îi zdruncină creierii.

În spatele blondei un bătrânel trăgându-și piciorul zorește să treacă, dar, cu tot zorul lui, zăbava pe liniile albe pare să enerveze pe toți cei ce așteaptă să pornească odată în vâjâit de pneuri.

Două vrăbii se opresc pe pietrișul de pe aleea din apropiere. Se lovesc cu ură în cap cu ciocurile mici și dure în bătălia lor pentru o firimitură minusculă. Le trece însă ura când porumbelul obraznic le dă pe amândouă  deoparte și-și ia majestuos sobolul.

Pe fereastră, o albină nu are de lucru și vrea să intre în casă. Dora o alungă blând ”nu fii prostuță, înăuntru nu ai nici o floare!”.  Apoi, mâna femeii alungă nervoasă  musca nesimțită ce dă să intre ”Ce, ție ți s-a făcut de plici?”

         Își ridică  repede ochii spre verdele  din zare și din apropiere; paliativ râvnit, doar – doar i s-o limpezi ceva în suflet cu infuzia aceea de frumusețe. Dar frumosul este totuși atât de departe, iar viața reală, viața umană, în ipostazele ei sumbre, colcăie sub ochi și-i rănește.

  Închide pleoapele, le strânge cu putere și-i e frică să le deschidă. Cu un efort o face totuși și-n față are zâmbetul unui cap de copil cu păr de păpădie, cu mânuțele întinse spre ea. Un glăscior curat îi strigă: tanti nu e frumos să dormi la geam!

 Dora zâmbește și ea, pentru prima oară după atât amar de vreme.  Face cu mâna copilului și o clipă, doar o clipă, îl confundă cu propria sa copilărie.